ASISTENTA SOCIALA DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC

Munca de asistare a semenilor cu situatii dificile nu este un specific doar al epocii moderne. Protectia sociala, asa cum o intelegem astazi ca fiind un sistem de activitati bazate pe o legislatie specifica, oferita printr-o retea de servicii specializate, guvernamentale sau neguvernamentale, a fost precedata de-a lungul intregii dezvoltari a societatii omenesti de activitati de tip caritativ, in care oamenii isi exprimau compasiunea fata de semenii lor aflati in suferinta fie spontan, fie intr-un cadru organizat al unei comunitati religiose sau administrative, fie la indemnul unor personalitati respectate in comunitate. Incepand cu secolul trecut, marele pas facut in directia profesionalizarii protectiei sociale si a asistarii persoanelor a fost cel al aparitiei unor conceptii si metode specifice de abordare a fenomenelor de ajutor.

1. Aparitia asistentei sociale. Cum a devenit asistenta sociala o profesie

Desi activitatile prin care se ofera altora ajutor au o lunga istorie, consideram ca asistenta sociala profesionala are ca precedesor actiunile de caritate din secolul al XIX-lea. Ne vom referi in continuare la cateva repere principale care au marcat desprinderea asistentei sociale de actiunile clasice de caritate: miscarea settlement a reformistilor sociali si formarea Societatii Organizatiilor de Caritate (Charity Organization Society - COS).

Primul asezamant social a fost constituit in Londra, in anul 188 Reverendul Samuel Barnett a inchiriat o cladire intr-o zona suburbana pentru a crea un centru comunitar. Bogatele programe sociale organizate aveau menirea sa contribuie la dezvoltarea deprinderilor de viata si de educatie familiala a celor din clasele sociale sarace si la formarea spiritului de comunitate in aceasta zona. Aceasta cladire este Toynbee Hall si a constituit un model pentru extinderea miscarii asezamintelor sociale. Reverendul a invitat studentii universitatilor sa participe la activitatile organizate in favoarea celor saraci, promitand pe aceasta cale o mai buna cunoastere a realitatilor sociale. Ulterior, universitati si biserici au fost adesea implicate in constituirea unor astfel de asezaminte sociale.

COS a fost fondata de Thomas Chalmers in Anglia, ca o institutie de caritate pentru ocrotirea saracilor. Organizatiile de caritate se bazau pe activitatea voluntarilor, denumiti “vizitatori prietenosi” (friendly visitors). Acestia aveau sarcina sa evalueze nevoile si capacitatile celor saraci care apelau la ajutor, sa faca solicitari pentru asistarea nevoilor lor si, cu resursele obtinute, sa asigure ingrijirea lor de lunga durata. Primul COS a fost fondat in 1869, in Londra, dupa care s-a extins ca o retea in Statele Unite.

Daca asezamintele sociale sunt considerate precursoarele muncii sociale comunitare, atunci e evident ca COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a indivizilor si familiilor. Pe masura ce reteaua COS devenea o internationala, in cadrul ei a pornit un proces de institutionalizare, care a contribuit la profesionalizarea activitatii. Au aparut primii angajati platiti, care s-au ocupat de organizare si administratie, iar apoi a aparut nevoia de instruire a voluntarilor. Astfel, angajatul platit trebuia sa cunoasca mai mult decat organizarea ca atare a activitatilor de caritate. El trebuia sa fie informat in domeniul stiintelor sociale, sa fie capabil sa indrume activitatea voluntarilor si sa le ofere acestora ajutor. In esenta, el avea nevoie de o calificare speciala.

Deci, pentru ca acesti angajati ai societatii de caritate sa-si poata desfasura activitatea intr-un mod profesional, a fost necesara crearea sistemului educational in acest domeniu, precum si elaborarea metodologiei activitatilor de ajutor social.

In aceste doua importante faze ale devenirii profesiei de asistenta sociala, americanca Mary Richmond a avut o contributie importanta, prin faptul ca ea a initiat in 1898 primul curs de formare in asistenta sociala. De asemenea, prin cartea “Diagnosticul Social” (Richmond, 1917), ea a oferit prima descriere a metodologiei muncii de ajutor social.

La inceputul acestui secol au inceput sa fie angajati asistenti sociali in spitale. In 1905, Richard Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a angajat asistenti sociali; ulterior, tot mai multe spitale au angajat asistenti sociali, mai ales in departamentele de psihiatrie.

Pentru ca asistentii sociali sa se poata afirma in spitale ca profesionisti, apti de colaborare cu echipa medicala, a fost nevoie ca ei sa poata comunica intr-un limbaj stiintific comun cu cel al medicilor. Cadrul conceptual comun a fost creat de psihanaliza, care s-a dezvoltat foarte rapid in prima perioada a secolului.

Un alt factor important este ca psihanaliza, ca teorie ce explica comportamentul uman, i-a ajutat pe asistenti sociali in intelegerea clientilor. Modul de gandire al psihanalizei, asa cum a aparut de prima data in asistenta sociala psihiatrica, si-a pus amprenta ulterior pe intreaga teorie a asistentei sociale, fiind la baza acesteia.

Procesul de aparitie a teoriilor proprii ale asistentei sociale a parcurs, pe plan istoric, mai multe stadii, pe care aici le vom trece in revista pe scurt, urmand fazele descrise de D. Howe (1997):

Primele reflectii de asistenta sociala de la inceputul secolului erau mai mult studii de caz si investigatii ale unor probleme sociale comunitare, care aveau ca scop fundamentarea unei interventii. Rolul conceptiei teoretice era redus, pentru asistentii sociali era in primul rand important sa stranga date necesare interventiei, nu sa elaboreze teorii.

A doua faza de dezvoltare a fost marcata de momentul in care exista deja o conceptie teoretica privind aparitia problemelor sociale pretuita de catre asistentii sociali pentru valoarea ei explicativa, anume psihanaliza. Ca discipoli ai unor scoli de asistenta sociala de sorginte psihanalitica, cauzele problemelor sociale erau considerate a fi de ordin psihologic, care puteau fi depasite printr-o autocunoastere (analiza) aprofundata a propriilor determinari psihologice. Desi aceasta conceptie a dus la dezvoltarea unei practici larg raspandite de psihiatrie clinica, terapeutica, spatiul teoretic al profesiei era inca incomplet acoperit, dat fiind ca multe din problemele individuale aveau ca origine situatia sociala - individuala, familiala sau a grupului de apartenenta ramaneau insuficient interpretate.

A urmat faza scolii diagnostice si functionale (M. Richmond), care a insemnat situarea relatiei de asistenta pe un plan nou, al respectarii clientului, recunoscand necesitatea lucrului impreuna cu clientul si nu doar pentru client. Pentru scoala diagnostica, promotorul schimbarilor era asistentul social, care evalua problema si prescria planul de tratament pentru asistat. In scoala functionala, punctul nodal al schimbarilor era clientul insusi, iar asistentul social era facilitatorul schimbarilor.

Dupa anii 60 a urmat o explozie in dezvoltarea unor conceptii teoretice diverse in asistenta sociala, care s-au concretizat intr-un mare numar de tehnici specifice profesiei, dar de inspiratie teoretica diversa (analitica, behaviorista, tranzactionala, interventie in criza etc.). Aceasta a fost faza de achizitie in asistenta sociala, care a insemnat un mare avans in metodologia de lucru cu clienti de diferite varste si diferite problematici. Ca urmare s-au strans numeroase cunostinte si date despre problemele sociale si modalitatile lor de rezolvare, care au dat nastere la reflectii pentru sistematizarea datelor si verificarea metodologiilor proprii asistentei sociale. Aceasta faza de acumulare a condus in lumea occidentala la aparitia unui larg evantai de servicii care, pe baza cunostintelor acumulate, sa raspunda marii varietati a problemelor sociale si de nevoi ale unor categorii foarte diverse de populatie vulnerabila.

A sasea faza, in anii 70, a fost cea de incercare de unificare a teoriilor din asistenta sociala, pe baza fixarii unor scopuri si a unor obiective comune, care se refera la mai buna adaptare a asistatilor la cerintele vietii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte centrale si unificatoare pentru asistenta sociala, ca cel de ecosistem, care fixeaza cadrul de analiza a problemelor asistatului la sistemul social din care face parte. Aceasta teorie integratoare a fost conceptia sistemica. La fel ca in alte stiinte, teoria sistemica nu a reusit sa inlature dezvoltarea teoriilor si practicilor specifice, in special a celor centrate pe client, si care valorifica experienta personala subiectiva.

Perioada a saptea, o noua treapta in dezvoltare, este acea a clasificarii teoriilor. Cercetatorii cauta criterii de clasificare si paradigmele cuprinzatoare care definesc orientarile teoretice intr-o anumita perioada social-istorica. In perioada anilor 70', Leonard (1975), a surprins dimensiunea obiectivitate-subiectivitate ca fiind cea care diferentiaza in mod prioritar conceptiile teoretice. In functie de aceasta dimensiune a descris doua paradigme fundamentale, foarte diverse, care tind spre polul subiectivitatii sau cel al obiectivitatii:

a) paradigma stiintelor fizice, care tinde spre o cat mai mare obiectivitate in orice demers stiintific. Ea impune in stiintele sociale necesitatea derularii cercetarilor stiintifice conform cu standardele masurarii exacte si ale verificarii rezultatelor, prin metode riguros exacte, riguros demonstrabile. Datorita complexitatii sistemelor social-umane, dezideratul obiectivitatii, pe cat de important, este tot atat de greu de atins, chiar cu mijloacele cercetarilor cantitative si ale prelucrarii statistice. Numarul mare de factori care influenteaza un fenomen social face ca evolutia sa sa fie greu de prevazut, chiar si in conditiile in care cercetatorii tind la obiectivitate maxima.

b) paradigma stiintelor umane, care accentueaza influenta subiectivitatii personalitatilor care elaboreaza conceptiile teoretice asupra continutului acestora. Subiectivitatea se refera la valorile personale ale celor care construiesc sisteme teoretice, valori care poarta amprenta situatiei sociale si a evolutiei personale a autorilor.

Burrell si Morgan (1979) au adaugat o alta dimensiune semnificativa pentru stiintele socio-umane, anume cea a stabilitatii-schimbarii. In functie de specificul lor, conceptiile teoretice pot sustine in primul rand ideea stabilitatii sociale sau ideea schimbarii sociale. In functie de aceasta diferentiere, se constituie:

c) paradigma stabilitatii, care cuprind acele puncte de vedere teoretice care analizeaza fenomenele sociale prin prisma valorii lor de mentinere a ordinii sociale existente.

d) paradigmei schimbarii sociale, care cuprinde conceptiile ce se axeaza mai mult pe dinamica schimbarilor sociala si pe nevoia de schimbare.

Pentru asistenta sociala aceste paradigme sunt usor vizibile si contureaza modele foarte diferite de abordare a analizei proceselor sociale si mai ales a interventiei sociale. Combinarea celor doua dimensiuni amintite: stabilitate-schimbare si obiectivitate-subiectivitate duce la conturarea, dupa David Howe, a urmatoarelor conceptii teoretice de baza in asistenta sociala:

Umanismul radical, atitudine stiintifica descrisa de autorul amintit ca fiind marcata de dimensiunile de subiectivitate si schimbare, care au ca rezultat productii teoretice prin care se tinde la trezirea constiintei societatii in raport cu problemele sale sociale. In aceasta paradigma se regasesc conceptii diverse care imbina politicul cu umanismul si cu exigentele morale.

Interpretativismul, orientare marcata de dimensiunile de subiectivitate si stabilitate, care se distinge prin straduinta de a descoperi si de a evalua semnificatia fenomenelor sociale si psihosociale, precum si efectul lor asupra oamenilor.

La intalnirea dimensiunilor de obiectivitate si stabilitate se gaseste functionalismul, considerat de Howe pe buna dreptate ca a orientare ce grupeaza conceptiile teoretice destinate deservirea ordinii existente in societate, prin imbunatatirea modului ei de functionare, prin mentinerea sistemului si a structurilor sale si reducerea efectelor sale destabilizatoare.

Structuralismul radical apare la intalnirea dimensiunilor de obiectivitate si schimbare, cuprinzand conceptiile care analizeaza structurile sociale din punctul de vedere al schimbarilor sociale care le-au produs si care se vor produce. Din aceasta perspectiva societatea, la fel ca si natura, presupune structuri (sociale) a caror functionare nu este intotdeauna multumitoare si care poate fi schimbata de catre oamenii insisi. Astfel oamenii pot deveni actorii propriei lor societati, iar actiunile colective, comunitare, instrumente de lucru in vederea schimbarii societatii, a democratizarii ei. Preluate de un grup de oameni, problemele personale devin probleme publice, iar actiunea comuna conduce la descoperirea de noi resurse si noi posibilitati de schimbare.

Bibliografie:

Burrell G. si Morgan G. (1979) Sociological Paradigms and Organizational Analysis, London: Heineman.

Howe D. (1997) Introducere in asistenta sociala, Bucuresti, UNICEF.

Leonard P. (1975) Explanations and Educations in Social Work, British Journal of Social Work, vol.V nr.3.

Richmond ME (1917) Social Diagnosis, NY: Russel Sage Foundation.