Puterea publica, interesul public si serviciul public

Puterea publica, interesul public si serviciul public

Puterea publica este definita in literatura de specialitate ca fiind ansamblul prerogativelor cu care este inzestrata o autoritate publica, in scopul de a reprezenta si apara interesul public (general), care trebuie sa prevaleze in fata interesului individual[1]. Ea este specifica autoritatilor publice din sfera celor trei puteri statale (legislativa, executiva si judecatoreasca) si rezulta in principal din Constitutia Romaniei, precum si din alte legi organice.

Specific autoritatilor din sistemul administratiei publice este faptul ca adopta in mod unilateral acte administrative care au caracter executoriu, cu alte cuvinte se pot executa in mod direct, numai la nevoie apelandu-se la forta de constrangere a statului. Spre deosebire de celelalte organe ale statului, organele administrative pot aplica ele insele aceste masuri de constrangere, prin aparatul propriu, chiar daca ele s-au stabilit de catre instantele judecatoresti, prin sentintele definitive si irevocabile[2].

Aceste prerogative au insa un caracter rational, iar intr-un stat de drept, democratic, cetatenii beneficiaza de protectia legii impotriva eventualelor abuzuri ale administratiei, fiindu-le acordate diferite cai de atac impotriva administratiei. Contenciosul administrativ, ca institutie de protectie a cetateanului, vine sa asigure echilibrul necesar si trebuie considerat o componenta a puterii publice si nu ca un element exterior acestuia.

Exercitarea puterii publice presupune din partea autoritatilor administrative desfasurarea unor activitati:

de organizare, de pregatire a executarii, care consta in activitati de dispozitie, materializate prin adoptarea de acte normative (ordonante si hotarari ale guvernului, hotarari ale consiliilor locale si judetene, dispozitii ale primarilor, etc.);

de executare in concret a legii, concretizata prin acte administrative cu caracter individual, efectuarea de operatiuni tehnico-materiale, incheierea unor contracte etc.

Astfel cum este acreditat in literatura de specialitate, notiunile de ordine publica, securitate publica, interes public, servicii publice etc. au semnificatii diferite, sensul lor fiind stabilit de factorul politic din societate, in functie de interesul acestuia la un moment dat.

Interesul public identifica „acele activitati ce sunt necesare pentru satisfacerea unei nevoi sociale, apreciate ca atare de puterea politica”[3], care se constituie in insasi ratiunea de a fi a administratiei publice.

Scopul sistemului de autoritati ce apartin administratiei publice nu poate fi altul decat satisfacerea nevoilor generale ale societatii, altfel spus, satisfacerea interesului public general. Se impune insa precizarea ca nu orice activitate, desi utila, este de interes public.

Acreditarea unei nevoi sociale la „rangul” de interes public implica in mod obligatoriu si o reglementare legislativa pentru a permite actiunea administratiei.

Asadar, atata vreme cat nu exista o minima reglementare legala, nu ne vom gasi in prezenta interesului public si, in consecinta, autoritatilor administratiei publice nu le incumba nici o obligatie juridica.

Prin serviciu public legiuitorul intelege „activitatea organizata sau autorizata de o autoritate publica in scopul satisfacerii, dupa caz, a unui interes public”[4].

1.4.          Sectorul public Doctrina considera sectorul public ca fiind caracteristica de baza la toate tipurile de organizare statala. Diferenta o da dimensionarea sa, care este stabilita de factorul politic, in functie de managementul public practicat in statele de tip liberal, social sau totalitar, dupa caz. Teoriile clasice considerau ca importanta si intinderea sectorului public dintr-o societate sau alta se afla in corelatie direct proportionala cu rolul pe care statul il are in viata economico-sociala. In societatile de tip liberal rolul statului era foarte restrans, rezumandu-se la: mentinerea ordinii publice, inclusiv apararea nationala, administrarea lucrarilor publice si justitie, spre deosebire de societatile de tip totalitar in cadrul carora rolul statului este absolutizat.

1.5.          Pe de alta parte, orice economie moderna este structurata in cele doua sectoare privat si public care, in mod indubitabil se interfereaza, colaboreaza intre ele urmarind, dupa caz, maximizarea profitului ori satisfacerea interesului public.

Continutul si intinderea sectorului public sunt determinate de un complex de factori:

gradul de implicare al statului si al colectivitatilor locale in viata economico-sociala;

ponderea organizatiilor publice si a celor care presteaza activitati de interes general, in numarul total al organizatiilor;

existenta proprietatii publice si a serviciilor publice;

finantele publice etc.

In plan conceptual sectorul public trebuie  abordat intr-un dublu sens, formal-organic si material functional.

Din punct de vedere formal-organic, sectorul public integreaza:

statul si unitatile administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public, finantate din bugetul de stat si bugetele locale;

organizatiile publice infiintate prin lege sau pe baza legii, prin acte administrative de autoritate care presteaza servicii publice;

organizatiile private (asociatii, fundatii) organizate sau autorizate sa presteze activitati ori servicii publice.

In acelasi timp,  sub aspect functional sectorul public trebuie perceput ca fiind format din ansamblul activitatilor de interes public, prestate de catre organizatiile publice si private.

In Rominia, dupa evenimentale din decembrie 1989, sectorul public a fost si este reglementat printr-o multitudine de acte normative.

Constitutia Romaniei si o serie de acte normative consacra faptul ca sectorul public inglobeaza cele trei servicii publice fundamentale pentru orice stat de drept, respectiv serviciul legislativ, executiv si judecatoresc.

Edificatoare in acest sens sunt, dispozitiile art.3 alin.1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii[5] potrivit carora prin „fonduri publice” intelegem „sumele alocate din bugetele prevazute la art.1 alin.2 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, cu modificarile si completarile ulterioare”.

Lectura actului normativ citat[6] art.1 alin.2 din Legea finantelor publice nr. 500/2002 scoate in evidenta ca fondurile publice au o sfera larga de actiune cuprinzand: bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele institutiilor publice autonome etc.

Concludenta pentru analiza sectorului public este si definitia data de legiuitor institutiei publice, ca: „denumire generica ce include Parlamentul, Administratia Prezidentiala, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice, alte autoritati publice, institutiile publice autonome, precum si institutiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finantare a acestora.[7] Din cele doua exemple, la care mai trebuie adaugate entitatile economice la care statul detine capital social, rezulta intinderea sectorului public in societatea romaneasca postdecembrista.

In al doilea rand, este necesar sa se analizeze redimensionarea sectorului public romanesc dupa 1990, sub aspectul dimensiunii  proprietatii de stat si respectiv al proprietatii private.

Astfel, sub imperiul unor reglementari legale[8] au fost restituite fostilor proprietari imobilelele, terenuri cu sau fara constructii preluate in mod abuziv de statul comunist. In acest mod, a crescut in mod considerabil ponderea sectorului privat in detrimentul sectorului public.

In sfarsit, dar fara a realiza nici pe departe o analiza exhaustiva a evolutiei sectorului public in organizarea societatii contemporane, este  util sa avem in vedere influentele generate de miscarile economice, geopolitice si juridice asupra acestuia.

Faptul ca stabilirea politicilor publice revine unui numar tot mai restrans de centre de putere, ca globalizarea progreseaza intr-un ritm continuu tinzand sa creeze o singura piata, explozia noilor tehnologii – cu precadere in domeniul informatiilor, sunt realitati de netagaduit care nu pot si nu trebuie sa fie ignorate in proiectarea si reproiectarea organizatiilor cu influenta asupra sectorului public, care , se afla sub impactul schimbarilor produse in mediul extern in care actioneaza. Din orice analiza serioasa trbuie sa rezulte ca, sectorul public este o realitate care insa nu trebuie sa constituie o alternativa a sectorului privat, ci o complementaritate a acestuia.