Trasaturile esentiale ale contraventiei

Trasaturile esentiale ale contraventiei

Aceste trasaturi rezulta din definitia cuprinsa in art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 si sunt urmatoarele: vinovatia, stabilirea si sanctionarea faptei drept contraventie prin lege, ordonanta, prin hotarare a Guvernului sau, dupa caz, prin hotarare a consiliului local al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucuresti, a consiliului judetean ori a Consiliului General al Municipiului Bucuresti. Aceste trasaturi sunt esentiale, iar, fara una din ele, o fapta nu constituie contraventie. Numai in masura in care intruneste toate aceste elemente, o fapta capata caracter contraventional si poate atrage raspunderea contraventionala.

Prima trasatura esentiala, potrivit definitiei art. 1 din ordonanta consta in savarsirea faptei contraventionale cu vinovatie. Ca orice fapta ilicita si contraventia va putea exista ca atare, deci va avea relevanta juridica numai daca este savarsita cu vinovatie.

Desi legea cadru nu defineste aceasta trasatura ea nu poate avea alte forme si modalitati decat cele stabilite de legea penala care arata ca vinovatie exista atunci cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa (art. 19 Cod penal.) Prin urmare, contraventia este savarsita cu intentie atunci cand faptuitorul:

prevede urmarile faptelor sale si urmareste producerea lor prin comiterea acelei fapte (intentie directa)

prevede rezultatul faptei sale si desi nu urmareste sa se produca, accepta posibilitatea producerii lui (intentie indirecta)

Contraventia este savarsita din culpa atunci cand faptuitorul:

prevede rezultatul faptei sale dar nu il accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce (usurinta sau culpa cu previziune)

nu prevede rezultatul faptei sale desi trebuia si putea sa-l prevada (neglijenta sau culpa fara previziune)

Asemanator cu legislatia penala, consideram ca nu este exclus sa intalnim si o forma intermediara de vinovatie intre intentie si culpa anume, praeterintentia (intentia depasita)

In oricare din formele sale, vinovatia exprima o anumita atitudine psihica a faptuitorului fata de fapta si urmarile sale. Contravenientul isi da seama ori si-ar putea da seama ca fapta sa este contrara legii, ca se produc urmari socialmente periculoase si cu toate acestea el o comite.

Spre deosebire de infractiune, contraventia se sanctioneaza indiferent de forma vinovatiei, exceptia de nesanctionare a faptelor savarsite din culpa trebuind sa fie prevazute expres de actul normativ care stabileste si sanctioneaza fapta respectiva.

O fapta savarsita fara vinovatie (spre exemplu, in legitima aparare sau cand urmarile faptei nu puteau fi prevazute) nu va fi considerata contraventie, iar faptuitorul nu va fi tras la raspundere juridica.

O alta trasatura esentiala consta in stabilirea faptei ca atare si sanctionarea prin lege, hotarare a Guvernului ori prin hotarare a Consiliului local al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului Municipiului Bucuresti, a Consiliului judetean ori a Consiliului general al Municipiului Bucuresti.

Prin legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului se pot stabili si sanctiona contraventii in toate domeniile de activitate. Acest lucru este firesc, deoarece Parlamentul si Guvernul au o competenta materiala generala, ceea ce le confera dreptul sa emita norme juridice privind oricare din domeniile vietii politice, economice si sociale.

Document online: Pozitia geopolitica a Romaniei Eseu: Principalii factori de risc si amenintare la adresa stabilitatii si pacii

c)    Competenta este un alt element component al bazei de referinta, deoarece autoritatile administrative isi duc la indeplinire sarcinile numai in legatura cu acest element.

Competenta reprezinta aptitudinea sau posibilitatea pe care o au organele administrative de a putea actiona pe baza si in executarea legii. Altfel spus, prin competenta se intelege suma atributiilor pe care le are un subiect activ de drept administrativ, atributii ale caror limite sunt stabilite prin lege si a caror depasire atrage dupa sine raspunderea juridica a respectivului subiect de drept.

Subiectele active de drept administrativ, adica organele componente ale administratiei publice, nu actioneaza in nume propriu, cand desfasoara activitati de aplicare a actelor normative, ele numai gestioneaza sau folosesc o parte a puterii publice, in limitele stabilite tot de lege, fapt pentru care sunt obligati sa respecte limitele competentei pe care o au.

In momentul in care un organ al administratiei publice isi depaseste competenta, acest lucru atrage dupa sine incalcarea unor drepturi ale subiectelor de drept pasive (particularii) si, pe cale de consecinta, creeaza premisele de declansare a controlului judecatoresc in contencios administrativ.

Competenta este conferita, in special, organelor administratiei publice si, in subsidiar, celorlalte subiecte de drept care folosesc in realizarea atributiilor lor puterea publica. Aceasta folosire a puterii publice atrage dupa sine denumirea pe care o au organele administratiei publice de autoritati administrative.

Competenta autoritatilor publice imbraca un dublu aspect:

competenta reprezinta un drept pentru organul administrativ pentru a desfasura activitati de organizare a executarii si de executare in concret a legii;

competenta implica, in acelasi timp, si o obligatie in sarcina organu-lui administrativ de a face ceea ce ii impune competenta pe care o are.

Privind prin aceasta prisma, putem observa ca notiunea de competenta este strans legata de activitatea de control judecatoresc, deoarece organul administrativ, daca nu isi realizeaza obligatia pe care o are in virtutea competentei sale, poate sa raspunda juridic, ca efect al acestui control.

Prin notiunea de competenta a organelor administrative se intelege totalitatea posibilitatilor pe care acestea le au de a intra in raporturi de drept administrativ prin emiterea sau realizarea de acte administrative, contracte administrative, operatii administrative sau simple operatii materiale.

Activitatea administratiei publice se realizeaza, in principal, prin acte administrative, acte care fac obiectul controlului judecatoresc iar aceste acte sunt supuse unor conditii de validitate, printre acestea numarandu-se si conditia ca cel care realizeaza un act administrativ sa aiba competenta ceruta de lege.

Competenta unui organ de a emite acte administrative presupune dreptul si obligatia de a savarsi actiuni de informare, de verificare si de decizie. Competenta decizionala este acea competenta care permite si confera unui organ dreptul de a hotari sau de a dispune prin acte de decizie in ceea ce priveste rezolvarea unei anumite situatii[4].

Dreptul de decizie este conferit conducerii organului sau unor functionari de decizie, desi initierea sau formularea, executarea si controlul deciziei pot sa apartina si unor factori ne-decizionali, cum sunt organele consultative. La nivelul conducerii organului administrativ se adopta un mare volum de decizii, dintre care unele vizeaza activitatea de ansamblu a autoritatii sau institutiei administrative, altele raporturile cu tertii iar celelalte se refera la activitatea curenta.

In unele situatii, dreptul de decizie apartine in exclusivitate functionarului sau organului desemnat de lege, caz in care competenta decizionala are un caracter exclusiv. Alteori, dreptul de decizie este incredintat in mod direct spre exercitare unor subiecte care nu dispun in mod obisnuit de o competenta proprie intr-un anumit domeniu. Aceste incredintari deosebite ale legii imbraca forma repartizarii de atributii, a inlocuirii sau suplinirii, a delegarii de atributii si a incredintarilor cu caracter special.

Organele cu competenta exclusiva exercita un drept propriu de decizie, iar organele lor ierarhic superioare nu li se pot substitui in atributii, avand doar posibilitatea de indrumare obligatorie a activitatii organelor subordonate si dreptul de anulare a actelor necorespunzatoare ale acestora din urma