Despre parteneriatul public-privat in practica activitatii administrative

Despre parteneriatul public-privat in practica  activitatii administrative

In finalul capitolului dedicat concesionarii patrimoniului public ne vom opri asupra problematicii parteneriatului public-privat, ca forma concreta de colaborare intre stat sau unitatile administrativ-teritoriale, prin autoritatile lor, si partenerii privati.

Intr-o analiza recenta consacrata acestei institutii s-a consemnat faptul ca o caracteristica a democratiei contemporane o constituie faptul ca, sub diverse forme si in cele mai diferite domenii, din ce in ce mai mult, cetatenii particulari, administratii, consu­matorii, cu alte cuvinte o multime de persoane fizice si juridice, urmaresc sa se afle asociati direct cu activitatea statului.

Ca toata lumea, in Romania postdecembrista, asemanator statelor vestice, s-a cautat si continua sa se identifice formule pentru diversificarea formelor de atragere a agentilor privati ori a structurilor neguvernamentale, depasindu-se traditionalele limite.

Decizia dezvoltarii unui numar tot mai mare de servicii publice, realizate in mare parte si de persoane juridice de drept privat, adeseori in conditii mai bune decat ar fi putut sa o faca statul sau unitatile administrativ-teritoriale este promovata acum in mod constant in literatura de specialitate.

Referitor la notiunea de parteneriat, s-a afirmat ca fara a avea un continut juridic expres, ar parea ca aceasta evoca o relatie de colaborare intre un organism public si unul privat in vederea realizarii unor sarcini comune. Se stie ca sistemele de parteneriat au o indelungata traditie in Franta, prin colaborarea intre autoritati si sectorul privat in privinta concesiunii bunurilor publice, mai ales a serviciilor publice. Inca de la inceputul secolului trecut, concesiunea a fost din ce in ce mai utilizata in situatiile in care autoritatile administrative isi propuneau o eficientizare a serviciilor publice, fara a fi nevoite sa investeasca sume importante din bugetul propriu.

De asemenea, sistemul de parteneriat public-privat la nivel local, dupa modelul pe care il intalnim in prezent, s-a conturat la inceputul anilor 80 ai secolului trecut, in toata Europa Occidentala si in S.U.A., sub forma cooperarii intre autoritatile locale si sectorul privat, urmarindu-se implementarea unor proiecte ca reabilitarea zonelor industriale aflate in declin.

Urmand aceste modele, in ultimii ani, si autoritatile administratiei publice locale din Romania au inceput sa incheie parteneriate cu sectorul privat si societatea civila in vederea realizarii unor investitii in infrastructura si pentru operarea unor servicii publice de interes local, orientare ce tine preponderent de avantajele pe care, de regula, le presupune un astfel de parteneriat, si anume: de impartire a costurilor realizarii unei investitii, a riscurilor asociate exploatarii acesteia si partial de lipsa resurselor din administratia publica locala destinate investitiilor.

De altfel, instruirea, identificarea oportunitatilor, evaluarea si mai apoi asumarea riscului unei afaceri sunt primele conditii pentru ca administratia sa se implice in proiecte privind parteneriatul public-privat.

Practica politica si administrativa a statuat ca un parteneriat public - privat presupune parcurgerea a doua etape:

- prima are in vedere adoptarea unei decizii cu caracter politic de a initia realizarea acestuia;

- a doua etapa reprezinta o procedura administrativa prin care se urmareste implementarea deciziei politice.

Daca decizia politica nu degaja efecte juridice imediate, aceasta a doua etapa a impus adoptarea unei legislatii specifice, prin care s-a incercat sporirea formelor de colaborare intre sectorul public, reprezentat de autoritatile administratiei publice centrale si locale si, respectiv, sectorul privat, adica mediul de afaceri.

In sistemul legislativ romanesc actual, parteneriatul public-privat este reglementat in principal prin Ordonanta Guvernului nr. 1612002 privind contractile de parteneriat public-privat, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 470/2002, modificata si completata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 15/2003, la randul ei, aprobata cu modificari si completari, prin Legea nr. 293/2003.

Faptul ca in acest domeniu sensibil nu a fost elaborat de la bun inceput un singur act normativ, asupra caruia sa nu se intervina cu modificari si completari, in mai multe randuri, cum s-a si intamplat, si adeseori in mod cu totul inutil, demonstreaza incapacitatea guvernantilor de a percepe corect adevaratul inteles si ratiunea existentei parteneriatului public-privat. In plus, nu trebuie uitat ca dispozitii cu privire la parteneriatul public-privat se rega­sesc si in alte acte normative, precum Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala sau Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii.

Trebuie sa retinem ca, in esenta, prin contractele de parteneriat public-privat se intentioneaza punerea unor bunuri publice la dispozitia particularilor, pentru a face sa functioneze un ser­viciu public, in conditiile legii.

Nu putem sa nu atragem, insa, atentia asupra faptului ca ne aflam in fata a multor reglementari contradictorii, in a caror aplicare, chiar si de catre cel mai binevoitor investitor, nu poate fi facuta cu usurinta. Tiparul legiuitorului este mult prea stramt fata de ceea ce presupune cu adevarat parteneriatul public-privat, acest instrument de colaborare intre autoritati publice si parteneri privati fiind adeseori evocat, fara nici o legatura cu cadrul legal existent, principalele probleme ce ar trebui luate in considerare in relatia sector public-sector privat tinand deci de barierele institutionale, mai ales legale, precum si de pregatirea resurselor umane in cadrul administratiei publice.