Contractele administrative si legislatia uniunii europene

CONTRACTELE ADMINISTRATIVE SI LEGISLATIA UNIUNII EUROPENE

Problemele pe care le ridica aderarea Romaniei, in perspectiva, la Uniunea Europeana sunt multiple. Domeniile pe care le vizeaza Uniunea Europeana sunt, asa cum se cunoaste, deosebit de importante si anume: Libera circulatie a persoanelor, a serviciilor, a marfurilor, a capitalurilor, libertatea de stabilire, comertul, transporturile, dreptul de autor si multe altele.

Politicile concurentiale au ca scop instituirea unui sistem economic menit sa asigure libera concurenta si conditii egale, nediscriminatorii, pentru toti competitorii pe piata. Dintre instrumentele – numeroase, de altfel – de aplicare a unui sistem decizional pe piata comunitara, care sa asigure libera circulatie a marfurilor, se poate aminti legea antimonopol sau legea anti-trust, interzicerea abuzului de pozitie dominanta, supravegherea acordurilor dintre firme, precum si supravegherea utilizarii subventiilor acordate de stat.

1. Contractul de Parteneriat Public - Privat

Cu privire la contractele de parteneriat public-privat acestea nu au definire legala la nivelul Uniunii Europene. In general termenul de parteneriat public-privat desemneaza cooperarea, in diferite forme, dintre autoritatile publice si mediul de afaceri, in scopul asigurarii finantarii, constructiei, renovarii, managementului sau intretinerii unei infrastructuri, sau furnizarii unui serviciu.

In decursul ultimei decade, fenomenul parteneriatului public-privat a luat amploare in mai multe domenii care, in mod traditional, cadeau in competentele sectorului public. Autoritatile publice ale statelor membre ale Uniunii Europene au recurs la diverse forme de parteneriat public-privat, mai cu seama in sectoare precum transport, sanatate publica, educatie si siguranta nationala. La nivel european, a fost recunoscut faptul ca recursul la parteneriatul public-privat ar putea ajuta la realizarea retelelor trans-europene de transport, domeniu in care intarzierile sunt considerabile, in special din lipsa de fonduri . Un alt domeniu in care s-a considerat ca parteneriatul public-privat ar putea determina o crestere a investitiilor este acela al inovarii, cercetarii si dezvoltarii . La nivel local, autoritatile publice au recurs la diverse formule de parteneriat public-privat in vederea administrarii serviciilor publice, precum distributia energiei electrice sau a apei, ori managementul deseurilor.

Regimul juridic al parteneriatului public-privat conform dreptului comunitar este aplicabil numai atunci cand obiectul parteneriatului public-privat consta in activitati economice, fiindca competentele Uniunii Europene in acest domeniu sunt justificate prin prisma obiectivului inscris in Tratatul Comunitatilor Europene, de instituire a pietei interne. Asadar, regimul juridic comunitar a parteneriatului public-privat nu este aplicabil activitatilor neeconomice, precum scolarizarea obligatorie sau servicii de securitate sociala. Pe de alta parte, acest regim juridic nu este aplicabil acelor acte prin care autoritatile publice autorizeaza prestarea de activitati economice, precum activitati de taximetrie, celor care implica utilizarea spatiului public pentru desfasurarea de activitati economice, activitati farmaceutice etc.

Comisia Europeana intr-o abordare recenta in ceea ce priveste fenomenul parteneriatului public-privat tinde sa introduca in acest concept orice cooperare dintre actorii publici si cei privati. Categoriile juridice carora li se subsumeaza multitudinea de formule de cooperare sunt, de regula contractele de achizitii publice si concesiunile. Daca primele dintre ele beneficiaza de un regim juridic specific, prevazut in legislatia secundara, nu este cazul si celor din urma, carora li se aplica principiile din Tratatul Comunitatilor Europene privind piata interna, precum si jurisprudenta Curtii Europene de Justitie.

Costul din ce in ce mai mare al dezvoltarii de infrastructuri, a impus statelor dezvoltate din punct de vedere economic, necesitatea unei imbinari a utilizarii resurselor si capacitatilor manageriale proprii sectorului privat cu principiile aplicabile sectorului public, in vederea minimizarii costurilor suportate de la bugetele publice si eficientizarea constructiei si operarii unor infrastructuri, cu un mare impact social, care ar fi imposibil de acoperit numai din resurse bugetare.

Toate statele aflate pe aceasta noua constructie au trebuit sa-si adapteze atat legislatia, cat si principiile de abordare proprii sectorului financiar public in vederea adoptarii necesitatii transparentei totale a utilizarii fondurilor publice si crearea unui mediu avantajos investitiilor private privitoare la gestiunea afacerilor si realizarea profitului investitorului.

In privinta stadiului actual de evolutie al acestei institutii juridice, trebuie spus ca parteneriatele public-private sunt supuse dispozitiilor privitoare la contractul de concesiune sau la cele privind delegarea serviciului public (cazul Frantei si, totodata principala pozitie a Comisiei Europene), ori reglementarile privitoare la achizitiile publice (cazul Germaniei). Olanda a instituit un sistem de practici administrative care au adaptat legislatia cu caracter general al acestei institutii. In aceasta materie modelul este reprezentat de catre Marea Britanie, care are o legislatie speciala destinata formelor de parteneriat public-privat, ea fiind statul membru al Uniunii Europene care a initiat politici publice, legislatie, practici administrative specifice si chiar o denumire particulara: Initiativa de Finantare Privata.

In plan international nu s-a realizat standardizarea nomenclatorului utilizat pentru descrierea procesului de parteneriat. De asemenea, la nivelul dreptului comunitar, nu exista o definitie specifica a parteneriatului public-privat. Fiecare tip de acord este definit prin legislatia comunitara particulara care reglementeaza structurile operationale si sistemul de achizitii publice. Cu toate acestea, Comunicarea de interpretare asupra concesiunilor, publicata de Comisia Europeana, sugereaza faptul ca, in scopul distinctiei concesiunilor de alte tipuri de parteneriate public-private, caracteristica acestui tip de acord priveste transferul riscului catre partea privata. Acest criteriu permite definirea fiecarui tip de parteneriat public-privat in functie de legislatia relevanta si de metodele utilizate pentru selectarea partilor private. In timp ce posibilitatile de alegere a structurilor sunt nelimitate, in privinta formelor financiare si juridice, Comisia considera ca parteneriatele public-private pot fi definite in raport cu regulile care reglementeaza alegerea partenerilor privati, precum si selectia si aplicarea procedurilor de achizitii publice. In consecinta, parteneriatele public-private, indiferent daca privesc activitati si/sau servicii, sunt:

reglementate de catre dispozitiile detaliate ale directivelor asupra achizitiilor publice;

acoperite de regulile si principiile Tratatelor, astfel cum sunt reflectate in Comunicarea de interpretare si in jurisprudenta;

Exista trei abordari privind atribuirea functiilor publice de catre sectorul privat: prin concesiune operationala – operating leases, prin acorduri de exploatare – operating agreements, sau prin intermediul contractelor de servicii – service contracts.

Proiecte integrate si oportunitati operationale. Parteneriatele integrate implica transferul de responsabilitati pentru conceperea, construirea, si exploatarea unui singur obiectiv (amenajari), sau a unui grup de obiective de catre un partener din sectorul privat.

Proiecte in parteneriate si oportunitati de investitii. Acordurile pot implica si finantarea din partea sectorului privat pentru proiecte care, in alte conditii, ar fi finantate in totalitate de catre stat. Aceste acorduri sunt atractive deoarece permit implementarea unor noi surse de capital si eficienta in exploatare. Este cazul concesiunilor sau a vanzarilor de active sau de parti din entitatile detinute de catre stat, catre sectorul privat.

Parteneriate public-private de tipul concesiunii. Potrivit tipului de concesiune pura, parteneriatele public-private isi asuma intreaga investitie. Partile, cea publica si cea privata, divid ex ante riscurile identificate prin acorduri contractuale privind responsabilitatile, riscurile si finantarea. De asemenea, guvernul suporta riscul legislativ, pe cand partea privata isi asuma riscurile de constructie si cele comerciale.

Parteneriate public-private de tipul unei societati in participatie. Acest tip de proiect reprezinta un angajament comun – joint commitment, al sectorului public si al celui privat, incheiat pe durata ciclului de viata al proiectului respectiv. In aceasta situatie, participarea la investitie a sectorului privat este mai redusa de 100%. Partile impart responsabilitatea, riscul si finantarea, in calitate de actionari intr-o societate publica. Desi exista exceptii de la regula partile impart si riscurile si profiturile in functie de proportia detinuta la capitalul proiectului.

Exemple ale acestui tip de parteneriat public-privat pot fi gasite in mod obisnuit in situatia proiectelor de infrastructura in care aceasta este detinuta (in totalitate sau partial) de catre autoritatile publice – cum ar fi aeroporturile, sau acolo unde exista un angajament ferm al tuturor partilor, incluzand aici autoritatile locale sau regionale. Astfel de exemple sunt noile capacitati cargo ale aeroportului Vatry (Franta), precum si concesiunea de tip BOT (build-operate-transfer), pentru noul terminal al aeroportului din Petersburg (Rusia), prin intermediul unei finantari BERD, precum si tunelul Mont Blanc intre Franta si Italia.

Forme mixte de parteneriat public-privat. Aceste forme se refera la divizarea parteneriatului in mai multe subproiecte detinute in totalitate de catre autoritatile publice, precum si prerogativa de control a proiectului global. In cadrul formelor mixte, cel putin unele din subproiecte apartin sectorului privat, in calitate de concesiuni private ori alte forme, cum ar fi „risktaking turnkey” ori „design-built”.

Aplicarea acestor forme mixte pare sa capete o acceptare din ce in ce mai mare in proiecte avand o complexitate insemnata si care pot fi divizate in subproiecte. Astfel de exemplu reprezinta construirea podului Oresunnd intre Danemarca si Suedia, constructia tunelului Westerschelde in Olanda, si constructia unei legaturi feroviare rapide intre Bruxelles si Olanda.

2. Concesiunile

In dreptul comunitar „concesiunile” nu beneficiaza de o definitie legala in Tratatul Comunitatilor Europene. Directiva privind contractele de achizitii publice de lucrari[4] reglementeaza regimul acelor concesiuni care privesc lucrarile publice, deosebindu-le de contractele privind lucrarile publice. Directivele privind contractele de achizitii publice de servicii , contractele de achizitii publice de bunuri si procedurile de achizitii publice ale entitatilor din sectoarele apei, energiei, transportului si telecomunicatiilor nu contin reglementari ale concesiuni in domeniile respective, limitandu-se doar la contractele publice.

Cele patru directive mentionate mai sus au fost inlocuite cu doua noi directive, incepand cu data de 31 ianuarie 2006 (a fost data limita a implementarii acestora in legislatia statelor membre). Este vorba despre Directiva privind coordonarea procedurilor de acordare a contractelor de achizitii publice de lucrari, de bunuri, si de servicii si Directiva privind coordonarea procedurilor de achizitii publice ale entitatilor din sectoarele apei, energiei, transportului si serviciilor postale . Aceste doua directive contin definitia legala a concesiunilor, atat acelor de lucrari, cat si a celor de servicii. Cu toate acestea, doar prima dintre directivele mentionate contin reglementari specifice cu privire la concesiuni, iar aceasta doar in cazul concesiunilor de lucrari; concesiunile de servicii sunt excluse expres din aria de aplicare a acestei directive. In cazul Directivei 2004/17/EC., sunt excluse expres din aria sa de aplicare atat concesiunile de lucrari, cat si cele de servicii. Asadar, aria principala de reglementare in legislatia secundara a Uniunii Europene ramane cea a contractelor de achizitii publice.

In absenta unui regim juridic general aplicabil concesiunilor, Comisia europeana a emis o Comunicare interpretativa privind concesiunile in dreptul comunitar , in care se urmareste delimitarea conceptuala a concesiunilor de contractele publice, cu efecte in ceea ce priveste regimul juridic aplicabil fiecarei situatii.

Document online: Pozitia geopolitica a Romaniei Eseu: Principalii factori de risc si amenintare la adresa stabilitatii si pacii

Concesiunile de lucrari in Directiva 93/37/EEC. Sunt definite plecand de la definitia contractelor de achizitii publice de lucrari. Acestea din urma sunt definite ca fiind acele contracte cu titlu oneros, incheiate in scris, intre un contractor si o autoritate contractanta, care au ca obiect fie numai executia si conceperea de lucrari, in legatura cu una dintre activitatile prevazute in Anexa II la Directiva, ori executia prin orice mijloace, a unei lucrari, in conformitate cu cerintele specifice de autoritate contractanta (art. 1 a); termenul „lucrare” se refera la rezultatul unei activitati de constructie sau inginerie civila, care este capabil prin el insusi sa indeplineasca o functie economica si tehnica .Concesiunile de lucrari sunt definite ca fiind contracte de acelasi tip ca cele de achizitii publice de lucrari, cu diferenta ca plata pentru lucrarile realizate consta fie numai in dreptul de a exploata constructia, fie in acest drept si intr-o compensatie baneasca. Asadar, principala caracteristica a concesiunilor de lucrari este aceea ca dreptul de exploatare a constructiei este acordat constructorului-concesionar, ca plata pentru realizarea constructiei.

Comisia, in Comunicarea sa interpretativa asupra concesiunilor, considera ca dreptul de exploatare este criteriul definitoriu al existentei concesiunilor de lucrari, iar acest drept determina cateva caracteristici ale acestora, care le disting de contractele de achizitii publice de lucrari.

Astfel dreptul de exploatare permite concesionarului sa solicite plata de la cei care utilizeaza structura respectiva (de exemplu sub forma de taxe) pentru o anumita perioada de timp. Concesionarul nu primeste remuneratie pentru lucrarile sale direct de la autoritatea contractanta, ci direct de la utilizatorii lucrarii sale . Deci perioada de acordare a concesiunii este o componenta importanta a remuneratiei concesionarului.

De asemenea, dreptul de exploatare implica transferul responsabilitatilor operarii structurii respective, care cuprinde chestiunile tehnice, financiare si manageriale legate de constructie. Astfel, concesionarul este responsabil pentru realizarea investitiilor necesare, astfel incat structura sa fie disponibila si folositoare utilizatorilor. De asemenea, el este responsabil pentru acoperirea tuturor creditelor contractate in legatura cu lucrarile respective. Mai mult, concesionarul nu suporta numai riscurile uzuale, inerente oricarei constructii, ci si riscurile inerente exploatarii acesteia – cele legate de management si de utilizarea facilitatilor. Astfel, in cazul in care autoritatea contractanta garanteaza recuperarea costurilor, fara nici un risc atasat managementului structurii de partea contractului, nu este vorba de o concesiune de lucrari, ci de un contract de achizitii publice de lucrari, deoarece nu s-a realizat transferul riscului catre acesta din urma.

Asadar, concesiunea de lucrari este caracterizata de transferul dreptului de exploatare, insotit de transferul riscurilor de exploatare (inclusiv al riscurilor economice, legate de rentabilitatea constructiei) si de remuneratia concesionarului prin plata directa, de catre utilizatori. In cazul in care autoritatea contractanta suporta riscurile aferente exploatarii si garanteaza recuperarea costurilor efectuate de constructor, suntem in prezenta unui contract de achizitii publice de lucrari. Directiva permite efectuarea unor plati directe de catre autoritatea contractanta, impreuna cu acordarea dreptului de exploatare; acest element nu schimba natura contractului, atata timp cat retributia acopera doar partial costurile si este destinata asigurarii un or preturi rezonabile pentru utilizatori („preturi sociale”), iar riscul de exploatare ramane in sarcina concesionarului. Astfel putem sublinia ca daca, in unele cazuri, contractorul dintr-un contract de achizitii publice de lucrari poate avea in sarcina o parte din risc, este mai probabila activarea acestuia in cazul unei exploatari pe o durata mai lunga; deci, in ori ce caz, riscul transferat in cadrul concesiunilor este mai mare decat cel din cadrul contractelor de achizitii publice.

Concesiunile de servicii, nu sunt definite in Directiva 92/50/EEC care defineste doar contractul de achizitii publice de servicii, insa Directiva nici nu exclude expres din aria sa de aplicare. In aceste conditii, s-a pus problema daca prevederile Directivei 92/50/EEC se aplica, in egala masura, si concesiunilor de servicii. Aceasta neclaritate a fost eliminata prin adoptarea Directivei 2004/18/EC privind coordonarea procedurilor de acordare a contractelor de achizitii publice de lucrari, de bunuri si de servicii. Pe de o parte, Directiva defineste concesiunile de servicii; pe de alta parte, acestea sunt in mod expres excluse din aria de aplicare a Directivei (art.17).

Concesiunea de servicii este definita plecand de la definitia contractului de achizitii publice, care este acel contract cu titlu oneros, incheiat in scris intre unul sau mai multi operatori economici si una sau mai multe autoritati contractante, avand ca obiect furnizarea serviciilor prevazuta in Anexa II la Directiva. Similar cu definitia concesiunilor de lucrari din Directiva 93/37/EEC, concesiunile de servicii sunt definite ca fiind contractele de acelasi tip ca cele de achizitii publice de servicii, cu diferenta ca plata pentru furnizarea de servicii consta fie numai in dreptul de a exploata serviciul, fie in acest drept si intr-o compensatie baneasca (art. 1 pt. 4).

Comisia Europeana, in Comunicarea sa interpretativa asupra concesiunilor, a identificat caracteristicile concesiunilor de servicii, care le diferentiaza de contractele de achizitii publice de servicii. Ca si in cazul concesiunilor de lucrari, elementele definitorii ale concesiunii de servicii constau in transferul dreptului de exploatare catre operatorul economic. Acest transfer implica : transferul responsabilitatilor de exploatare (inclusiv al riscurilor economice) si ponderea semnificativa a platii directe (de catre utilizatori) in totalul renumeratiei concesionarului .

De asemenea, concesiunea de servicii priveste, de regula, activitati care, prin natura si scopul lor, precum si datoria regulilor care le guverneaza, cad in responsabilitatea statului si pot fi obiectul unor drepturi exclusive sau speciale.

Deseori in practica, concesiunile de lucrari implica un element de furnizare de servicii, si viceversa, mai ales in contractele complexe. Calificarea exacta a concesiunii ca fiind una de lucrari sau de servicii este necesara in vederea stabilirii regimului juridic aplicabil. Criteriul acestei distinctii nu este expres prevazut in cazul concesiunilor, ci doar al contractelor de achizitii publice: un contract va fi calificat drept contract de achizitii publice de lucrari numai in cazul in care obiectul sau acopera expres o activitate listata in Anexa I, chiar si in cazul in care contractul acopera si furnizarea unor servicii, necesare realizarii activitatii respective. Chiar daca contractele de achizitii publice de servicii pot include efectuarea unor lucrari, acest fapt nu va schimba caracterul contractului, atat timp cat lucrarile sunt doar auxiliare, fata de obiectul principal al contractului, care consta intr-o activitate listata in Anexa II (art.2 pt. 2 lit. b din Directiva 2004/18/EC).

In Comunicarea sa interpretativa asupra concesiunilor, Comisia considera ca acelasi criteriu trebuie aplicat si pentru distingerea concesiunilor de lucrari de concesiunile de servicii. Pe de o parte, daca constructia unei cladiri constituie principalul obiect al contractului, acesta va fi o concesiune de lucrari; insa, in cazul in care constructia cladirii este doar obiect auxiliar al contractului, principalul sau obiect fiind exploatarea acesteia, contractul va fi o concesiune de servicii. Pe de alta parte, in cazul in care obiectul contractului consta in activitati ce pot fi separate, respectiv concesiuni lucrari si servicii, reguli specifice vor fi aplicate fiecareia dintre ele. Aceasta situatie poate fi intalnita, cu titlu de exemplu, atunci cand este contractata, pe de o parte, constructia si/sau exploatarea unei autostrazi si, pe de alta parte, servicii de catering pentru acea autostrada.

3. Achizitiile publice

Din anul 2000 Directivele „clasice” pentru bunuri, servicii si lucrari si Directiva „Utilitatilor” au fost revizuite in Parlamentul Uniunii Europene si in Consiliul de Ministri. In timpul acestui proces s-au inregistrat o serie de neconcordante in legatura cu un numar de prevederi ale propunerilor Comisiei pentru revizuire care in ultimul timp au facut obiectul unei proceduri speciale de conciliere.

Pe 2 ianuarie 2004 aceasta procedura de conciliere s-a incheiat cu adoptarea a doua Directive. Directivele au intrat in vigoare prin anuntul din Jurnalul Oficial din 30 aprilie 2004 si au fost implementate in Statele Membre in 21 de luni.

Directiva 18/CE/2004 a Parlamentului European si a Consiliului European din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor pentru acordarea contractelor publice de lucrari, bunuri si servicii. (JO L134/114).

Directiva 17/CE/2004 a Parlamentului European si a Consiliului European din 31 martie 2004 ce coordoneaza procedurile de achizitionare pentru entitatile care isi desfasoara activitatea in sectoarele apa, energie, transport si servicii postale.(JO L 134/1).

Piata achizitiilor publice in Uniunea Europeana este reglementata de doua Directive: una consolidata pentru bunuri, servicii si lucrari in cadrul activitatilor nationale, regionale si locale si alta pentru aceleasi activitati in cadrul sectorului utilitatilor (apa, incalzire, electricitate, combustibil, transport si servicii postale)[15].

Cele doua noi Directive au adus in plus noi proceduri si tehnici dupa cum urmeaza :

1. Licitatia competitiva. Este o inovare in cadrul Directivei clasice, unde negocierea conditiilor contractuale este permisa doar in cazuri speciale. Licitatia competitiva nu se aplica noii Directive a Utilitatilor, desi optiunea de a folosi „dialogul tehnic” pentru a clarifica specificatiile finale este mentionat in introducerea directivei. Licitatia competitiva poate fi folosita in contractele complexe cand solutiile tehnice sunt dificil de definit sau daca se doreste dezvoltarea celei mai bune solutii. Pentru a obtine know-how-ul si solutiile tehnice ale intreprinderilor, acestea pot fi acum implicate mult mai devreme decat in momentul redactarii documentului final. Licitatia competitiva trebuie sa fie deschisa tuturor intreprinderilor. Avand la baza criteriile de selectie, ofertele cele mai competitive sunt alese sa participe la dezvoltarea uneia sau mai multor solutii conform cererilor. Toate conditiile, inclusiv preturile si termenele de plata, pot fi discutate iar autoritatea contractanta trebuie sa protejeze materialele, informatiile confidentiale transmise de ofertanti[17]. Utilizand licitatia competitiva si procedurile negociate este posibil sa se reduca gradual numarul solutiilor sau al ofertantilor cu care autoritatea contractanta este in dialog/negociere. Astfel autoritatile contractante pot organiza intreaga procedura de licitatie in etape, potrivit carora ofertantii pot fi redusi la minimum 3, pe baza criteriilor de atribuire a contractelor de achizitie publica. Autoritatea contractanta poate solicita ofertantilor definitii si specificatii suplimentare fara a schimba conditiile de baza a ofertei. Cand este aleasa solutia tehnica finala, ofertantii ramasi vor fi invitati sa liciteze .

2. Acorduri cadru. Acordurile cadru sunt definite ca un acord general intre autoritatea (autoritatile) contractanta (e) si unul sau mai multi furnizori evidentiind termenii contractelor atribuite pentru o anumita perioada de timp, in mod normal nu mai mult de 4 ani. Acordurile cadru sunt incheiate conform prevederilor obisnuite ale Directivei. Avand la baza criteriile de acordare a contractelor, un acord poate sa fie incheiat cu unul sau cu mai multi furnizori (minim 3). In plus o noua posibilitate este adaugata . este posibil sa se redeschida acordul cadru noilor oferte provenite de la furnizorii alesi pe motiv ca nu toti termenii necesari au fost stipulati in acordul cadru original. Ei trebuie notificati in scris cu un termen adecvat transmiterii ofertelor[19].

3. Organismele centrale de achizitii. Un organism central de achizitionare care organizeaza o achizitie publica in numele altor autoritati contractante sau organisme publice este acum inclus in Directiva, presupunand ca acest organism este un organism public care intra sub incidenta Directivei Remediilor.

4. Noi sisteme electronice de achizitii publice. In afara de faptul ca dau comunicarii electronice si comunicarii scrise traditionale aceeasi forta, Directivele introduc utilizarea sistemelor electronice de achizitii pentru desfasurarea achizitiilor de catre autoritati. Nu se pot percepe taxe speciale de la companii pentru utilizarea acestor sisteme[20]. Procedura deschisa trebuie aplicata cand se folosesc sistemele electronice de achizitii. Firmele ofertante care indeplinesc criteriile de selectie si care au transmis oferta „evidenta” sau provizorie in conformitate cu specificatiile pentru bunuri si servicii relevante sunt admise in sistemul electronic de achizitionare si pot imbunatati ofertele continuu. Aceste oferte ar trebui evaluate in 15 zile. Fiecare oferta specifica trebuie publicata in avans si deschisa ofertelor elocvente de la toate intreprinderile interesate. Termenul limita al ofertei este de minim 15 zile, apoi toate intreprinderile admise in sistemul electronic de achizitii sunt invitate sa faca noi oferte intr-un acord cadru. Sistemele electronice de achizitii pot fi folosite si pentru cererile reinnoite de oferta intr-un acord cadru si pentru stabilirea unei liste preliminare de intreprinderi calificate.

5. Licitatia electronica. Directivele introduc utilizarea licitatiilor electronice de catre licitatori daca specificatiile pot fi facute destul de corect si daca este posibil sa clasifice automat ofertele licitatorilor pe parcursul intregii proceduri de licitare conform criteriilor cuantificabile ca pretul sau timpul de expediere. Licitatia electronica se realizeaza dupa publicarea Uniunii Europene a tuturor informatiilor necesare potentialilor ofertanti. Ofertele transmise sunt evaluate conform criteriilor de acordare, iar firmele licitante cu oferte acceptate sunt invitate sa participe la licitatia electronica in derulare, care se poate extinde pe parcursul a catorva runde cu noi oferte. Licitatia electronica poate incepe cel mai devreme la 2 zile dupa anuntarea participantilor alesi, care trebuie permanent tinuti la curent in legatura cu derularea licitatiei, numarul de participanti si preturile oferite fara a dezvalui identitatea celorlalti ofertanti. Anumite contracte de servicii si lucrari care presupun performante intelectuale si de proiectare nu pot fi acordate prin intermediul licitatiei electronice[21].

6. Termene limita reduse pentru oferta. Utilizarea mijloacelor electronice permite termene de licitare mai scurte. Anunturile de licitatie si documentatia licitatiei disponibile prin media electronica permite o reducere a termenului limita cu 5-7 zile.

7. Publicarea contractelor. Acordurile cadru trebuie publicate in Jurnalul Oficial in 48 de zile de la acordare. Noile cereri de licitare in cadrul acordului cadru nu vor fi publicate. Cand se folosesc sistemele electronice de achizitie, contractele trebuie publicate dupa 48 de zile sau grupate si publicate trimestrial la 48 de zile dupa sfarsitul trimestrului.

8. Noi prevederi generale. Terminologia produselor/serviciilor. Sistemul de codificare CPV (Vocabularul Uzual privind Achizitiile Publice) va mentiona terminologia de referinta pentru contractele publice.

9. Criterii de selectie suplimentare. Criteriile de excludere au fost adaugate prevederilor pentru combaterea crimei organizate, coruptiei, fraudei si spalarii banilor[22].

10. Precizarea criteriilor de acordare. Autoritatile contractante sunt obligate sa informeze si sa publice criteriile de acordare alese pentru cea mai avantajoasa oferta din punct de vedere economic. In acelasi timp aceasta trebuie sa anunte importanta data fiecarui criteriu. Daca acest lucru nu este posibil, criteriile de acordare trebuie indicate in ordine descrescatoare[23].

11. Certificarea nationala a intreprinderilor. Statele Membre pot stabili un sistem national propriu de certificare in vederea reducerii problemelor cauzate intreprinderilor care prezinta documentatii pentru criteriile de excludere si pentru asigurarea calitatii sistemelor ca si a sistemelor de management de mediu[24].

12. Informatii despre conditiile nationale speciale. Autoritatilor contractante li se poate cere sa dea firmelor licitante detaliile autoritatilor nationale de unde pot fi obtinute informatii privind regulile nationale fiscale, protectia mediului, sanatate ocupationala in relatie cu performanta contractului[25].

In Romania in luna iunie 2006, urmeaza sa devina publica Legea care reglementeaza modul de atribuire a contractelor de achizitie publica si modalitatile de solutionare a contestatiilor. Conform legii, tipurile de contracte care pot fi stabilite vizeaza trei categorii, ultimele doua constituind o noutate in legislatia romaneasca. Prima se refera la contractele de achizitie publica, aceasta se refera la achizitii de lucrari, fie de servicii, sau de furnizare de produse sau bunuri. Cea de-a doua categorie se refera la contracte de concesiune a unor lucrari, si in contrapartida lucrarilor executate, concesionarul are dreptul sa exploateze rezultatul lucrarilor. Iar cea de-a treia  categorie vizeaza contractele de concesiune a unor servicii, iar in contrapartida serviciilor prestate, concesionarul are dreptul de a exploata serviciile. In acest moment Romania beneficiaza de suport substantial din partea Uniunii Europene pentru dezvoltarea si consolidarea cadrului legal de achizitii publice in Romania. Anul acesta a fost lansat un program de training a autoritatilor contractante, centrale si locale, din fonduri europene care se deruleaza pe o perioada de 12 luni, iar suma acordata este de 2 milioane de euro.