Caile administrative de atac

CAILE ADMINISTRATIVE DE ATAC

Calea de atac constituie mijlocul procedural care creeaza posibilitatea remedierii incalcarii drepturilor subiective si a intereselor legitime in urma unor vatamari cauzate de catre autoritatile publice. Calea administrativa de atac poarta denumirea generica de recurs. Prin acte normative ea este denumita in mod diferit: reclamatie, sesizare, plangere, apel, intampinare, contestatie, cerere, propunere etc.

Elementele cailor administrative de atac sunt subiectele si obiectul. Subiectele care pot exercita caile administrative de atac pot fi persoane fizice si juridice, autoritati de stat, alte organisme si organizatii.

Pentru exercitarea caii de atac subiectul nu trebuie sa dispuna de o capacitate sau de o calitate deosebita, ci doar sa faca dovada vatamarii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim propriu, ori a altui subiect, fie vatamarea unor drepturi si interese generale proprii pentru a putea fi exercitata calea de atac, ca de exemplu, in ipoteza utilizarii ei ca plangere de catre cel caruia ii apartin lucrurile confiscate in urma savarsirii unei contraventii, de catre o alta persoana, cel pagubit putand ataca masura confiscarii daca bunurile ii apartin. In alte cazuri, exista posibilitatea de a utiliza calea de atac chiar daca s-au lezat drepturi si interese ale tertelor subiecte si nu ale autorului recursului. Astfel, orice alegator poate face intampinare la primar impotriva omisiunilor, inscrierilor gresite si a altor erori din listele de alegatori chiar daca privesc alte persoane.

Un alt element este obiectul recursului administrativ (caile administrative de atac) care poate fi deferit si poate consta in urmarirea anularii amenzii contraventionale, restituirea lucrurilor confiscate pe cale administrativa, inscrierea in listele de alegatori etc. Poate fi atacata orice masura si orice act administrativ cu caracter individual prin reclamatie sau cu caracter normativ prin sesizare. Cauza recursului consta in vatamarea unui drept subiectiv sau interes legitim propriu sau al altor subiecte, dupa caz ori a unor drepturi si interese generale.

Caracteristicile cailor de atac sunt:

- recursul poate fi introdus impotriva oricarei masuri administrative (act juridic, operatiune tehnico-materiala sau fapt material juridic);

- atacul poate viza legalitatea sau oportunitatea masurii respective;

- recursul se poate referi la activitatea oricarui organ administrativ;

- recursul poate fi introdus simultan sau succesiv la mai multe organe administrative sau reintrodus succesiv la acelasi organ;

- recursul nu suspenda executarea masurii atacate datorita caracterului executoriu al actelor administrative cu exceptia cazurilor expres prevazute de lege;

- actul de solutionare a recursului indiferent ca il admite sau il respinge este, ca regula generala, un act administrativ-revocabil.

Exista o intreaga procedura de solutionare a recursului administrativ. Autoritatile sunt obligate sa primeasca, sa examineze si sa clarifice toate problemele de interes personal sau general care le-au fost aduse la cunostinta. Solicitarile se pot face oral in audiente si in forma scrisa, prin corespondenta. Inscrisurile urmeaza regimul specific al corespondentei adresate organului in ceea ce priveste evidenta, inregistrarea si pastrarea. Daca petitia adresata nu intra in atributiile organului solicitat este totusi obligatorie primirea, inregistrarea si transmiterea din oficiu maximum zile catre organul competent fiind incunostintat petitionarul. Cererile vor fi insotite de actele necesare rezolvarii lor, cei interesati cei interesati vor fi incunostintati de conditiile legale necesare sa fie indeplinite de catre solicitanti.

Document online: Pozitia geopolitica a Romaniei Eseu: Principalii factori de risc si amenintare la adresa stabilitatii si pacii

Sectiunea a III-a judeca recursurile in contra hotararilor date in materie comerciala. Tot ea judeca recursurile conform Constitutiei din iulie 1866 prevazute in art. 131:

- in contra deciziilor Curtii de Conturi ;

- in contra deciziilor date in materie de expropriere pentru cauza de utilitate publica ;

- in contra deciziilor date in materie de pensiune ;

- in contra deciziilor comisiilor de apel si hotararilor judecatoresti in materie administrativa sau fiscala precum si in materie de contraventiune la legile fiscale, la legile monopolului statului si legea de urmarire, ori de cate ori prin legi speciale era deschisa calea recursului ;

- in contra deciziilor date de consiliile judetene sau comunale in cazul cand se cerea inscrierea in bugetul comunei sau a judetului a unei datorii certe, lichide si exigibile, recunoscuta in mod legal sau constatata prin titlu executoriu ;

- in contra deciziilor Curtii de Apel in cazurile prevazute de art.10 din Legea numelui ;

- in contra regulamentelor si ordonantelor facute cu calcarea legii de puterea centrala, judeteana, comunala sau de alte autoritati publice in afara de actele de guvernamant;

- recursurile functionarilor numiti in mod legal, care ar fi inlocuiti, numiti sau pusi in retragere in contra legii;

- in contra deciziilor si a ordonantelor prefectilor, primarilor si a altor autoritati publice prin care s-ar fi violat un drept patrimonial, precum si in contra refuzului acestor autoritati de a rezolva o cerere relativa la un asemenea drept.

Desi aparent larga aceasta competenta, ea era insa limitata la un numar de 6 acte administrative de autoritate, cum ar fi :

- ordonantele date in conformitate cu art.153 din Legea sanitara, art. 96 si art. 98 din Legea pentru organizarea comunelor urbane;

- deciziile date de prefect si de primarii comunelor urbane, de inspectoratul comunal, incheierile consiliului de igiena, in cazurile prevazute de art. 143 si 147 din Legea sanitara;

- deciziile date de consiliile judetene sau comunale, de prefecti, primari, delegatii judetene sau alte autoritati administrative prin care se respingea sau se admitea numai in parte o cerere facuta de un particular in cazurile prevazute de art. 59 si art. 96 din Legea pentru organizarea comunelor urbane;

- deciziile Camerelor de Comert si Industrie in cazurile prevazute de art.10, 52 si 60 din Legea meseriilor din 1902;

- deciziile ministrului de domenii, date potrivit art.7 si 16 din codul silvic;

- deciziile autoritatilor administrative prin care s-ar fi retras unui industrias avantajele ce-i fusesera acordate potrivit legii pentru incurajarea industriei nationale.

In art. 34, punct 7 din aceeasi lege se mai instituia inca o eliminare pentru care in articolul mentionat se prevedea ca: 'cererile in casatie in cazurile enumerate in art. 4 si date in competenta sectiunii a III-a nu vor fi primite decat pentru motivul de exces de putere, incompetenta, denaturare a actelor si violare a legii sau a unui regulament si numai in cazul in care numai printr-unul din actele enumerate din acel articol s-ar viola un drept al recurentului”[5].

In alineatul ultim al art. 62., este reglementata raspunderea functionarilor publici pentru nerespectarea hotararilor pronuntate de Sectiunea a III-a, in cauzele de contencios administrativ, in sensul ca administratorii care, dupa o noua cerere a partii interesate, nu vor tine seama de decizia Curtii de Casatie, vor fi ei personal raspunzatori cu daunele catre parte vatamata.

Din succinta prezentare a prevederilor relative la contenciosul administrativ cuprinse in Legea pentru reorganizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 1 iulie 1905, rezulta ca pe langa faptul ca acest contencios administrativ avea in vedere un numar relativ unic de categorii de acte administrative de autoritate, el era numai un contencios administrativ in anulare, in acest sens, in art. 6 se prevedea ca: 'actul administrativ casat se socoteste ca si cum nu ar fi fost si nu mai are nici o putere'.

Dupa cum observam, legiuitorul momentului stabilea o lista limitativa de acte de autoritate care puteau fi atacate rezultand de aici ca celelalte acte nu puteau fi atacate in contencios. Exista o limitare extrem de mare a dreptului celui vatamat de a se apara impotriva unui act administrativ ilegal.

Un alt neajuns al Legii din 1 iulie 1905 este acela ca nu instituia un contencios de plina jurisdictie, ci unul in anulare.

2.3. Legea din 25 martie 1910

Prin Legea Curtii de Casatie si Justitie din 25 martie 1910, cunoscuta si sub denumirea de Legea Toma Stelian, sistemul de contencios administrativ instituit prin legea din 1905 a fost desfiintat iar cauzele de aceasta natura se solutionau de catre tribunalele judetene. Art. 74 prevedea ca: 'pricinile dintre particulari si stat, judete si comune sau alte autoritati publice pentru vatamarea drepturilor particularilor din acte administrative de autoritate, venite inaintea instantelor judecatoresti conform principiilor generale ale dreptului, se vor judeca de urgenta si cu precadere asupra tuturor celorlalte afaceri '[6].

In art. 75 din Lege erau cuprinse norme care reglementau modul de executie a creantelor particularilor de catre autoritatile administrative obligate la plata.

Caracterizand contenciosul administrativ reglementat prin aceasta lege, profesorul C. Rarincescu arata ca, desi contenciosul din 1905 fusese desfiintat, totusi ideea lui de baza isi facuse drum in constiinta generala juridica si ca, datorita acestei constiinte juridice, tribunalele noastre au dat o interpretare larga prin art. 74 din Legea din 1910, care „deferea pricinile de contencios administrativ judecatii acestor tribunale, conform principiilor generale ale dreptului’’.[7]

Motivele, cel putin aparente, ale revenirii la judecarea litigiilor dintre administratie si particulari la instantele ordinare, au fost motivate pe considerentul ca Legea din 1905, deoarece a dat dreptul unui organ al puterii judecatoresti, cum era Curtea de Casatie, de a anula actele administrative, aducea o atingere a principiului constitutional al separatiei puterilor in stat, dupa cum se constata in expunerea de motive a legii.

In fond se poate sa fi intervenit si motive de ostilitate a oamenilor politici ai timpului care nu se impacau cu ideea ca actele administrative si, indeosebi, ale ministrilor sa fie cenzurate de vreo instanta judecatoreasca.

3.3. Legea din 17 februarie 1912 pentru reorganizarea Curtii de Casatie

Competenta stabilita prin Legea Curtii de Casatie si Justitie din 1910 nu a durat decat doi ani pentru ca, prin Legea de reorganizare a Curtii de Casatie si Justitie din 17 februarie 1912 denumita si Legea Cantacuzino, cauzele de contencios administrativ au fost atribuite din nou Sectiunii a III-a.

In acest sens, art. 5 prevedea ca aceasta sectiune judeca 'recursurile acelora care s-ar pretinde vatamati in drepturile lor printr-un act administrativ de autoritate facut cu calcarea legii si recursurile in contra refuzului autoritatilor administrative de a rezolva o cerere relativa la un asemenea drept'. Subliniem faptul ca pentru prima oara in legislatia noastra apare categoria de acte administrative de autoritate.

Sectiunea a III-a a Curtii de Casatie si Justitie era competenta sa judece si recursurile militarilor impotriva actelor autoritatilor militare superioare, insa numai in privinta decretelor de punere in retragere sau pentru cuantumul pensiei.

De aici rezulta o limitare a accesului la actiunea in contencios administrativ.

Acestei sectiuni i se mai da competenta sa judece recursurile in contra judetelor si comunelor de a inscrie in bugetele lor o datorie constatata prin titlu executor. Pentru a obtine modificarea unui buget comunal sau judetean, pentru exercitiul anului financiar imediat urmator, cererea de recurs trebuia introdusa cel mai tarziu pana la data de 1 februarie a anului aflat in curs.

Prin Lege „era reglementat dreptul partii vatamate de a se adresa si organului ierarhic superior celui ce a adoptat sau emis actul administrativ de autoritate vatamator”[8].

Articolul 31 alin. (2) prevedea ca recursul pe cale contencioasa inaintat Curtii de Casatie se putea face, fie inainte, fie dupa exercitarea recursului ierarhic, iar potrivit alineatului ultim, recursul in casatie nu impiedica autoritatile administrative superioare de a statua asupra apelurilor si recursurilor in cazurile date prin lege in competenta lor.

Observam ca prin Legea din 1905, ca si prin cea din 1912, cererile de contencios administrativ se putea formula pentru motivul de e

In ipoteza solicitarilor adresate verbal organul administrativ are obligatia de a le consemna in forma scrisa, intrucat in aceasta forma el trebuie sa si raspunda solicitarii adresate. Examinarea si rezolvarea propunerilor, sesizarilor si reclamatiilor precum si comunicarea raspunsurilor catre cetateni, trebuie sa se faca in cel mai scurt timp de catre organele de stat in atributiile carora intra in mod direct rezolvarea, fara a depasi de la primirea lor:

- 40 de zile pentru cele adresate autoritatilor centrale;

- 30 de zile pentru cele adresate autoritatilor judetene si ale municipiului Bucuresti;

- 20 de zile pentru toate celelalte autoritati, precum si institutii publice.

Pentru scrisorile cu caracter deosebit care necesita o cercetare mai indelungata, termenele vor putea fi prelungite cel mult cu 30 de zile de catre conducatorii organelor care au primit scrisorile spre rezolvare. In mod cu totul exceptional pentru cazurile ce nu se pot solutiona in acest termen se pot aproba prelungiri mai mari.

Cercetarea petitiilor se face de catre compartimentul si functionarii competenti a lua masura. Problemele de importanta deosebita vor fi examinate si solutionate sub conducerea si indrumarea directa a conducerii autoritatii respective. La fel se va proceda si in cazurile in care s-au primit mai multe propuneri, sesizari si reclamatii cu privire la aceeasi problema, din acelasi loc de munca sau localitate, ori cand acestea sunt semnate de colective de cetateni.

Se vor lua in considerare, de regula, scrisorile semnate, precum si solicitarile din cadrul audientelor. In toate cazurile este obligatorie ascultarea persoanei la care se refera scrisoarea. Se interzice trimiterea spre cercetare a sesizarilor si reclamatiilor catre organele sau persoanele la a caror activitate se refera acestea, ori catre cei aflati in subordinea acestora.

Conducatorii autoritatilor si institutiilor publice au obligatia sa primeasca zilnic personalul care ridica probleme privind activitatea autoritatii respective. Pentru probleme de ordin personal ale lucratorilor conducerea va fixa o zi de primire pe saptamana. Conducatorii autoritatilor locale ale administratiei vor primi in audienta saptamanal pe cetatenii din unitatea administrativ-teritoriala respectiva, asigurand solutionarea operativa si legala a problemelor.