Izvoarele obligatiilor: Contractele solemne

Izvoarele obligatiilor

Obligatiile, asa cum s-a aratat si in capitolul referitor la clasificarea obligatiilor, au ca izvoare contractele, quasicontractele, delictele si quasidelictele.

Potrivit modului de formare, contractele se impart in contracte solemne si contracte nesolemne.

1. Contractele solemne

Contractele solemne, denumite si contracte formale, reprezinta cea mai veche categorie de contracte.

In aceasta categorie de contracte se includ:

contractele in forma religioasa;

contractele in forma verbala;

contractele in forma autentica;

contractele in forma scrisa (litteris).

Toate contractele solemne sunt de drept strict (stricti iuris), adica de riguroasa interpretare, unilaterale, deoarece genereaza obligatii numai in sarcina uneia dintre partile contractuale si orale, cu exceptia contractului litteris.

1. 1. Contractele in forma religioasa

Sunt in numar de doua si anume:

sponsio religiosa;

iusiurandum liberti (juramantul dezrobitului).

A. Sponsio religiosa

Este cel mai vechi contract roman format prin intrebare si raspuns. Potrivit lui Gaius, creditorul intreaba "Spondesne mihi centum dare?" (Promiti sa-mi dai 100?), la care debitorul raspunde "Spondeo" (Promit). Aceasta forma era imbracata, la origine, intr-un juramant in forma religioasa, de natura a atrage gratia zeilor pentru aceia care isi respectau promisiunea si mania zeilor pentru aceia care nu-si respectau cuvantul dat.

B. Iusiurandum liberti

Juramantul dezrobitului este contractul care imbraca forma a doua juraminte succesive, prin intermediul carora sclavul isi asuma obligatia de a presta pentru patronul sau operae fabriles (servicii calificate).

In realitate, contractul se naste prin doua juraminte succesive:

primul juramant este pronuntat de catre sclav inaintea dezrobirii si nu produce efecte juridice, ci numai morale si religioase, pentru ca sclavul nu are capacitate juridica;

al doilea juramant este pronuntat dupa dezrobire si produce efecte juridice, pentru ca dezrobitul, fiind liber, are capacitate de a se obliga.

Iusiurandum liberti era sanctionat printr-o actiune numita iudicium operarum (actiune privind zilele de munca).

1. 2. Contractele incheiate in forma verbala

Sunt in numar de trei:

sponsio laica;

stipulatiunea;

dotis dictio

A. Sponsio laica

Este un contract incheiat prin intrebare si raspuns, care nu mai presupune si forma unui juramant religios. Dar acest contract era accesibil numai cetatenilor romani, deoarece verbul "spondeo" putea fi pronuntat numai de catre cetatenii romani. Tot in epoca veche, romanii au realizat ca sponsio laica nu poate fi folosit in relatiile dintre cetateni si peregrini, care erau principalii parteneri comerciali ai romanilor.

B. Stipulatiunea

Este, de asemenea, un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca, in cazul stipulatiunii, promisiunea putea fi angajata si prin alt verb cu inteles similar lui "spondeo", precum "fidepromitto", "promitto", "dabo", "facio".

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

Definim stipulatiunea ca fiind contractul incheiat in forma verbala prin intrebare si raspuns la care au acces si peregrinii.

Trebuie retinut faptul ca stipulatiunea are o functie generala, in sensul ca prin intermediul stipulatiunii, orice conventie poate produce efecte juridice. Prin intermediul stipulatiunii se puteau realiza numeroase operatiuni juridice, precum un imprumut, garantarea unei datorii, o novatiune, operatiunea juridica a arendarii si a locatiunii, operatia juridica a vanzarii, etc.

Spre exemplu, in cazul in care partile cadeau de acord sa realizeze operatiunea juridica a vanzarii, recurgeau la doua stipulatiuni:

prin intermediul primei stipulatiuni, vanzatorul isi asuma obligatia de a transmite lucrul;

prin a doua stipulatiune, cumparatorul isi asuma obligatia de a plati pretul.

Deci, prin doua acte juridice distincte, adica prin doua stipulatiuni, se realiza o operatiune juridica unica, adica vanzarea.

a) Caracterele stipulatiunii

Este un act solemn, deoarece ia nastere prin pronuntarea anumitor cuvinte.

Este un act oral, deoarece se formeaza prin intrebare si raspuns.

Presupune congruenta (concordanta) dintre suma de bani care figura in intrebare si suma de bani care figura in raspuns. Cu alte cuvinte, obiectul intrebarii si cel al raspunsului trebuiau sa fie identice. Astfel, daca stipulantul il intreba pe promitent "Promiti sa-mi dai 100?", promitentul nu putea raspunde "Promit 50", deoarece, intr-o asemenea ipoteza, actul este lovit de nulitate. Era lovita de nulitate stipulatiunea si daca la o intrebare pura si simpla se raspundea adaugandu-se un termen sau o conditie.

Cerinta congruentei se manifesta si cu privire la verbul utilizat. Astfel, cuvantul intrebuintat in intrebare trebuia sa fie acelasi si in raspuns: "Promittis?" - "Promitto", "Dabis?" - "Dabo", etc.

Este un act unilateral si creaza obligatii numai pentru o parte, adica pentru promitent.

Este un act de drept strict, de riguroasa interpretare. Judecatorul cerceta numai daca intrebarea si raspunsul au avut loc, fara a cauta sa afle care a fost vointa reala a partilor.

Este un act continuu, caci raspunsul trebuia sa urmeze intrebarii.

Stipulatiunea presupune unitate de timp si de loc, astfel incat partile contractante erau obligate sa fie prezente in localitatea in care se pretinde ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul intreaga zi. Iar daca debitorul dovedea la proces ca el sau creditorul au lipsit un moment din localitate in ziua in care se pretindea ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul, stipulatiunea era anulata.

Stipulatiunea prezinta un caracter abstract, intrucat, din modul sau de formare, nu rezulta motivul, scopul pentru care debitorul se obliga. Stipulatiunea se deosebeste prin aceasta de toate celelalte contracte, care, prin forma lor specifica sunt utilizate in vederea realizarii unui anumit scop. Spre exemplu, din forma contractului de vanzare rezulta foarte clar ca vanzatorul a intentionat sa transmita lucrul, iar cumparatorul a intentionat sa dobandeasca acel lucru, pe cand in cazul stipulatiunii, debitorul, numit promitent, se obliga fata de creditor, numit stipulant, sa-i plateasca o anumita suma de bani. Nu stim motivul pentru care debitorul se obliga sa plateasca acea suma. Poate fi pretul unei vanzari sau al unei locatiuni sau poate fi obiectul unei donatii.

Acest caracter abstract genereaza o serie de complicatii, in special atunci cand stipulatiunea era utilizata in scopul realizarii operatiunii juridice a imprumutului. S-a ajuns la acest rezultat , intrucat in practica s-au ivit situatii cand, inainte de incheierea stipulatiunii, deci inainte de incheierea contractului, promitentul solicita o suma de bani de la stipulant, iar stipulantul ii spunea "Da, iti acord 100 cu imprumut daca imi restitui 150". Deci promitentul se obliga sa plateasca 150, desi, in realitate, nu primise decat 100, iar diferenta dintre 150 si 100 era o dobanda deghizata, care, prin lege, era interzisa de catre statul roman. Dar promitentul nu putea invoca intr-un proces aceasta dobanda deghizata, pentru ca din stipulatiune nu reiesea decat suma promisa, nu cea efectiv primita. Astfel ca, potrivit caracterului de drept strict al actului stipulatiunii, promitentul era tinut la plata sumei promise.

Aceste caractere, de un formalism riguros, au fost proprii stipulatiunii in epoca veche. Acest formalism a fost atenuat in epoca clasica si inlaturat in epoca postclasica. Astfel, desi stipulatiunea a continuat sa fie orala, partile obisnuiau sa redacteze un inscris in care mentionau ca stipulatiunea a avut loc. Imparatul Leon, in anul 472 a suprimat conditia intrebuintarii termenilor solemni. Se puteau utiliza orice cuvinte, cu conditia ca vointa partilor sa fie clar exprimata. In anul 531, Justinian a stabilit ca actul constatator al stipulatiunii poate fi atacat numai daca debitorul dovedeste ca una din parti a lipsit din localitate intreaga zi.

b) Proba stipulatiunii

In epoca veche a dreptului roman se afirma ca "Occidentul vorbeste, iar Orientul scrie", in sensul ca romanii probeaza actele juridice prin martori, pe cand grecii prin acte scrise. Inca din prima parte a epocii vechi, proba stipulatiunii era facuta cu martori.

In dreptul clasic si postclasic s-a admis ca proba stipulatiunii sa se faca si prin acte scrise.

Intrucat stipulatiunea avea un caracter abstract si era un act de drept strict, era suficient ca martorii sa confirme ca promitentul a raspuns la intrebarea stipulantului pentru ca debitorul sa fie condamnat. In practica, adeseori, constransi de diferite imprejurari, debitorii promiteau mai mult decat au primit efectiv. Acest sistem a fost considerat de catre pretor ca fiind inechitabil si, de aceea, a pus la indemana debitorului (promitentului) anumite mijloace procedurale de aparare.

In primul rand, pretorul a oferit debitorului posibilitatea de a se apara pe cale de exceptiune, prin exceptia de dol, astfel incat, ori de cate ori era chemat in justitie, debitorul putea proba pe cale de exceptie ca a primit mai putin decat a promis.

Atunci cand stipulatiunea era mentionata printr-un act scris, debitorul avea posibilitatea de a intenta o actiune prin care cerea restituirea inscrisului constatator al imprumutului.

In realitate, aceasta reforma a pretorului nu a avut consecinte practice notabile, deoarece sarcina probei apasa asupra debitorului. Aceasta intrucat cel care opune o exceptie trebuie sa faca proba celor afirmate, pe cale de exceptiune, iar cel care intenteaza o actiune trebuie sa faca proba celor afirmate pe cale de actiune. Deci, debitorul era pus in situatia de a administra proba si atunci cand se apara pe cale de exceptiune si atunci cand declansa procesul pe cale de actiune. Insa debitorul se afla in situatia de a face o proba negativa, situatie dificila, adica sa dovedeasca faptul ca in toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii i-a fost imposibil sa primeasca efectiv suma pe care a promis-o.

O asemenea proba era foarte greu de facut, era aproape imposibila. Atunci, imparatul Caracalla (Ulpian, de fapt) in anul 215 a dat o constitutiune prin care rasturna sarcina probei. Astfel ca, netinandu-se cont de faptul daca debitorul ar fi avut calitatea de reclamant si intenta actiunea - querela non numerate pecuniae - sau de parat, si se apara prin exceptio non numerate pecuniae (exceptia sumei de bani nepredate), sarcina probei trecea asupra creditorului. Ca atare, atunci cand creditorul era chemat in judecata de catre debitor, creditorul trebuia sa probeze ca a platit efectiv ceea ce debitorul i-a promis. Atunci cand debitorul avea calitatea de parat si se apara pe cale de exceptie, tot creditorul era cel care avea sarcina da a dovedi ca a platit debitorului suma promisa de catre acesta. Deci, in toate situatiile sarcina probei apasa asupra creditorului, netinandu-se cont daca acesta avea calitatea de reclamant sau pe cea de parat. Dar o asemenea reglementare venea in contradictie cu principiul fundamental al dreptului procesual conform caruia onus probandi incubit actor (sarcina probei apasa asupra reclamantului), adica asupra celui care face o afirmatie fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptiune.

Romanii au considerat insa ca aceasta rasturnare a sarcinii probei a fost infaptuita in spiritul echitatii.

In plus, potrivit reformei lui Caracalla, creditorul, care trebuia sa faca proba, indiferent de calitatea lui procesuala, avea de facut o proba pozitiva, deci o proba lesnicioasa, adica sa dovedeasca faptul ca intr-un anumit moment, in prezenta unor anumiti martori, a transmis debitorului suma de bani pe care acesta din urma a promis-o.

C. Dotis dictio

Prin dotis dictio se constituia dota viitoarei sotii. Aceasta constituire de dota imbraca forma unei declaratii solemne facuta de catre viitoarea sotie, ori de catre debitorul ei, la ordinul acesteia sau de catre ascendentii sai pe linie paterna. In cazul acestui contract verbal vorbeste numai constituantul dotei; in mod exceptional, cealalta parte, viitorul sot, avea un rol mut, in sensul ca nu era necesar consimtamantul sau.

In epoca postclasica, dupa crearea pactului de dota, realizat prin simpla conventie a partilor, dotis dictio a cazut in desuetudine.

1. 3. Contractele in forma autentica

Nexum

Prin intermediul lui nexum, contract solemn in forma autentica, s-a realizat in epoca foarte veche aservirea de fapt a cetatenilor romani chiar in sanul cetatii.

Am vazut in capitolele anterioare ca un cetatean roman nu putea deveni sclav la Roma.

Debitorul insolvabil era vandut ca sclav trans Tiberim.

In acea vreme, la Roma s-a inregistrat o acuta criza a fortei de munca, numarul sclavilor fiind mic. Atunci s-a pus probleme de a se creea o formula juridica prin care cetatenii sa fie aserviti in fapt, nu in drept. Aceasta formula juridica a fost contractul nexum. Astfel, daca cetateanul roman se stia debitor insolvabil, nu mai astepta sa fie chemat in justitie si condamnat, intrucat dupa condamnare urma sa fie vandut ca sclav. De aceea, debitorul cauta sa ajunga la o intelegere cu creditorul, prin care ii promitea sa munceasca un numar de zile in contul datoriei.

Dar pentru ca aceasta simpla conventie sa produca efecte juridice, trebuia imbracata intr-o forma solemna, iar forma solemna a fost aceea a unui proces simulat, a unui proces fictiv, in cadrul caruia partile se prezentau in fata magistratului. In acest proces, avand rolul de reclamant, creditorul pronunta urmatoarea formula: "Afirm ca serviciile acestui om imi sunt aservite pentru suma de . .. pana la data . .". Fata de tacerea debitorului, magistratul ratifica declaratia creditorului prin pronuntarea cuvantului addico.

Urma ca in acel interval de timp, debitorul sa-si pastreze formal calitatea de om liber, desi, in fapt, era tratat ca un sclav.

In anul 326 i. e. n., dupa succesele politicii expansioniste a Romei, dupa ce a crescut numarul sclavilor, s-a dat Legea Poetelia Papiria prin care s-a interzis ca debitorii insolvabili sa fie nexati, adica sa fie aserviti, cu exceptia celor care datorau in baza unor delicte.

1. 4. Contractele in forma scrisa

Contractul litteris (forma scrisa)

Acest contract a luat nastere in legatura cu practica bancherilor romani, ca si a celor moderni, de a tine anumite registre ale incasarilor si platilor.

Un asemenea registru al bancherului avea doua coloane distincte:

prima coloana se numea accepta, intrucat in acea coloana erau mentionate sumele primite, incasate de catre bancher;

a doua coloana se numea expensa, deoarece in acea coloana erau mentionate platile facute de catre bancher unor terte persoane.

Deoarece registrul era compus din cele doua coloane, se numea registrul incasarilor si platilor. De regula, asemenea registre erau utilizate in scopul probarii unor datorii sau creante izvorate din alte contracte. Deoarece, in mod obisnuit, romanii incheiau contractele in forma verbala, aveau tot interesul sa asigure acelor contracte si o proba in forma scrisa prin intermediul mentiunilor facute in acel registru comercial.

In doua cazuri determinate, registrul bancherului era generator de obligatii, in sensul ca prin intermediul celor doua mentiuni se puteau creea noi obligatii. Este vorba, in primul rand, de inlocuirea unui debitor cu altul (novatiunea cu schimbare de debitor) si de schimbarea temeiului juridic al unei obligatii.

In primul caz (novatiunea cu schimbare de debitor), bancherul avea interesul de a-l inlocui pe debitorul Primus cu Secundus, care parea mai solvabil. In acest scop, la coloana incasarilor - accepta - se mentiona ca bancherul a primit de la Primus ceea ce Primus ii datora, desi Primus nu platea nimic. Totusi, prin acea mentiune, datoria lui Primus se stingea. Pe de alta parte, la coloana platilor - expensa - se facea mentiunea ca bancherul a platit acea suma de bani lui Secundus, cu toate ca, in realitate, nu ii platise nimic, dar din momentul efectuarii acelei mentiuni, Secundus devenea debitor in locul lui Primus.

A doua aplicatiune a contractului litteris era schimbarea temeiului juridic al unei obligatii. Bancherul putea fi interesat sa schimbe temeiul juridic al dreptului sau de creanta. Astfel, bancherul ce avea o creanta izvorata din contractul de vanzare putea fi interesat sa dobandeasca in locul acelei creante una noua, izvorata din contractul litteris, deoarece vanzarea era un contract de buna credinta, iar in cazul unui proces, judecatorul il interpreta ex fide bona, adica tinea cont de vointa reala a partilor cand au incheiat contractul. In schimb, in cazul unui proces in care obiectul il constituia o creanta izvorata din contractul litteris, judecatorul facea o interpretare ad literam si nu lua in considerare intentia reala a partilor, ci lua in considerare numai mentiunile inscrise in registru. Astfel, pentru a se stinge datoria izvorata din vanzare, la coloana incasarilor - accepta - se mentiona ca debitorul obligat prin vanzare si-a platit datoria si bancherul a incasat-o. Cu toate ca debitorul nu a platit nimic, mentiunea avea ca efect stingerea obligatiei izvorata din vanzare. La coloana platilor bancherul mentiona ca a platit aceeasi suma debitorului, cu toate ca nu ii platise nimic. Din acel moment, debitorul care inceta sa datoreze in baza vanzarii, datora, in continuare, in baza contractului litteris. Pe aceasta cale se ajungea la schimbarea cauzei obligatiei, caci debitorul nu mai datora in baza contractului de vanzare, ci a contractului litteris.

Caracterele obligatiei literale

Obligatiunea literala face parte din categoria obligatiilor de drept strict, de riguroasa interpretare.

Obiectul obligatiei literale consta, in mod invariabil, intr-o suma de bani determinata, caci codexul era limitat la operatiuni banesti. Ea este sanctionata prin actio certae creditae pecuniae. Numai cetatenii romani se puteau obliga litteris, intrucat numai ei puteau tine un registru de plati si incasari.

Forma scrisa era insa accesibila si peregrinilor in conditiile proprii statutului lor juridic.

In dreptul postclasic, odata cu decaderea formalismului in materia actelor jurdice, inceteaza practica tinerii registrelor de plati si incasari si odata cu aceasta dispare si contractul litteris in forma aratata. Dar nu a iesit din uz forma scrisa de a contracta, din contra, in dreptul postclasic forma scrisa de a contracta s-a generalizat, numai ca ea nu mai avea un caracter solemn, in sensul ca nu mai necesita anumite conditii de forma.

In dreptul postclasic, conceptul de "obligatie litteris" a dobandit un alt inteles, si anume a dobandit intelesul de obligatie care nu admite proba contrara. Astfel, in baza practicii judiciare din epoca postclasica s-a decis ca inscrisul constatator al unei creante care nu este atacat intr-un anumit termen devine inatacabil. Justinian a decis ca, daca un drept de creanta este mentionat intr-un act scris, iar acel inscris nu este atacat in termen de doi ani, el nu mai poate fi atacat in justitie, devine inatacabil. Prin urmare, obligatia nascuta din inscrisul devenit inatacabil se numea, in vremea lui Justinian, obligatie litteris sau obligatie literala.

Deci, in epoca postclasica sensul de obligatie litteris este diferit de acela din epoca veche. In epoca veche, se numea obligatie litteris obligatia nascuta din contractul litteris, iar in epoca postclasica se numeste litteris obligatia izvorata dintr-un act inatacabil in justitie.