Instrumentele de politica monetara

Aplicarea masurilor de politica monetara necesita utilizarea unui set de instrumente prin intermediul carora banca centrala sa-si exercite influenta la nivelul economiei. Bancile centrale utilizeaza o multitudine de instrumente de politica monetara, unele dintre acestea fiind generate prin propriile actiuni intreprinse, altele generand influente in plan monetar ca urmare a actiunilor intreprinse de bancile din sistem, finalitatea acestor actiuni fiind aceea de a injecta sau, dimpotriva, de a retrage din economie lichiditate. Diversificarea mixului de instrumente este data de nenumarate nevoi manifestate de bancile centrale in actiunile intreprinse de acestea pentru elaborarea si aplicarea programului de politica monetara, nevoi ce presupun (Balino si Sundararajan [1997]):[1]

asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare in conditiile existentei unor puternice socuri generate la nivelul cererii si al ofertei de moneda;

posibilitatea unei adaptari rapide atat a instrumentelor, cat si a obiectivelor operationale in scopul reflectarii constrangerilor institutionale care pot influenta nefavorabil actiunea generata de instrumente;

asigurarea atingerii si altor obiective adiacente (precum asigurarea functionarii normale a sistemului de plati din economie, asigurarea dezvoltarii rapide a pietelor monetare si de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize);

reflectarea conditiilor macroeconomice, in general, si a tipului de politica monetara si a regimului valutar adoptate de autoritatea monetara.

Ca urmare, canalele de transmisie ale politicii monetare si, mai departe, eficienta acesteia in atingerea obiectivelor fundamentale ale politicii macroeconomice, depind, pana la urma, de modul in care politica monetara este implementata.

Trecerea de la mecanismele administrative de aplicare a politicii monetare la instrumentele indirecte de actiune ale bancii centrale, specifice economiei de piata, reprezinta un proces complex caracterizat, pe de o parte de restructurarea institutionala a sistemului bancar (atat din punct de vedere al bancilor comerciale din sistem, cat si din punct de vedere al bancii centrale), iar, pe de alta parte, de reorientare treptata a instrumentelor de politica monetara in functie de conjunctura economica. In consecinta, instrumentele trebuie modificate pe masura ce pietele si institutiile evolueaza, ca de altfel, si in conditiile in care conditiile macroeconomice se modifica..

Pe de alta parte, mixul de instrumente de politica monetara ales trebuie sa asigure realizarea interactiunii dintre dimensiunea macroeconomica a politicii monetare (reprezentata de controlul agregatelor monetare asigurat de banca centrala in scopul atingerii obiectivului final al politicii macroeconomice) si cea structurala (legata de obiectivele si constrangerile institutionale care conditioneaza eficienta transmiterii masurilor de politica monetara).

Se poate face, astfel, distinctie intre instrumente directe si indirecte de politica monetara. Daca instrumentele indirecte actioneaza prin intermediul pietei pentru a influenta semnificativ anumite conditii vizand cererea si oferta, instrumentele directe stabilesc si impun limite in planul activitatii monetare prin acte normative. Pornind de aici, putem structura instrumentele de politica monetara astfel:

Analiza: Contencios fiscal - test Document online: Analiza cost-beneficiu:

INSTRUMENTE DIRECTE DE POLITICA MONETARA

a) Au existat nenumarate situatii cand, bancile centrale au utilizat instrumente directe de control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus bancilor prin care banca centrala aloca creditele, in mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat, in fond, o implicare a bancii centrale in activitatea curenta a bancilor in scopul controlarii directe a agregatelor monetare si a nivelului creditului din economie. De cele mai multe ori, utilizarea acestor plafoane de credit a fost legata de existenta unei puternice instabilitati la nivelul relatiilor interbancare, banca centrala fiind astfel nevoita sa adopte o astfel de masura care sa-i permita influentarea in mod direct a activelor interne nete ale bancilor din cadrul sistemului respectiv. Acesta a fost, in principal, cazul tarilor aflate in tranzitia la economia de piata, care, ca urmare a slabei dezvoltari a pietei, au impus de la sine bancii centrale adoptarea unui astfel de instrument.

Se considera ca adoptarea acestui instrument este determinata de mai multe motive, printre care:[2]

usurinta aparenta de implementare a acestui instrument;

perceptia relativa legata de acuratetea cu care pot fi realizate obiectivele monetare si cele legate de credit;

in conditiile unei piete cvasiinexistente sau in curs de dezvoltare, ca de altfel si ale unei banci centrale in curs de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument de politica monetara la momentul respectiv;

faptul ca era considerat una dintre cele mai eficiente modalitati de directionare a creditelor catre acele sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic etc.).

In cazul Romaniei, la inceputul perioadei de tranzitie, plafonul de credit reprezenta, in fond, singurul instrument posibil a fi utilizat, in conditiile trecerii treptate spre economia de piata. Nici cadrul institutional si, implicit infrastructura financiara, nici liberalizarea graduala a preturilor care inducea o inflatie corectiva anuala de 3 cifre, nici situatia balantei comerciale si nici nivelul rezervelor valutare oficiale care s-au epuizat rapid n-au permis, pentru inceput, adoptarea unui alt instrument de politica monetara.

Banca Nationala a Romaniei a dispus de utilizarea plafonului de credit pana la finele anului 1991, cand, ca urmare a demararii restructurarii sistemului bancar, se putea trece la utilizarea altor instrumente intermediare de aplicare a politicii monetare.

Chiar daca s-a renuntat la plafoanele de credit (determinate in cazul Romaniei trimestrial pe baza ponderii detinute de fiecare banca la nivelul creditului din cadrul sistemului bancar, la finele fiecarei perioade), s-au mentinut creditele directionate catre acele sectoare de activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol si cel energetic) care au beneficiat de credite acordate la o rata a dobanzii subventionata, rezultatul acestora nefiind altul decat acela al alimentarii cu lichiditati suplimentare a economiei, pe fondul transformarii inflatiei corective in inflatie structurala.

b) Daca avem in vedere celalalt instrument direct de politica monetara - nivel minim al activelor lichide - acesta reprezinta, in fond o norma prudentiala bancara potrivit careia bancile din sistem sunt obligate sa dispuna de active lichide determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul acestui impuneri este simtit doar in conditiile in care bancile apeleaza la resursele bancii centrale, deoarece dobanzile practicate de aceasta sunt practic, prohibitive. Avantajul imediat al acestui instrument este acela ca, in cazul tarilor aflate in curs de dezvoltare, in combinatie cu alte instrumente de politica monetara, poate da rezultate in ceea ce priveste intarirea sigurantei operatiunilor bancare.

INSTRUMENTE INDIRECTE DE POLITICA MONETARA

Exercitarea rolului efectiv de banca centrala de catre autoritatea monetara este legata si de modul in care aceasta reuseste sa imprime, in plan monetar, directia dorita prin intermediul acelor instrumente de politica monetara care sa genereze influente asupra pietei si nu direct asupra institutiilor monetare din cadrul acesteia; altfel spus, eficienta politicii monetare este legata si de capacitatea bancii centrale de a stabili mixul de instrumente indirecte de politica monetara care sa conduca la atingerea obiectivelor (obiectivului) finale (final) al politicii macroeconomice. Stabilirea mixului de instrumente indirecte de politica monetara este determinata, in primul rand, de eficacitatea instrumentelor avute in vedere in conditiile date ale pietei respective. Deoarece aceste instrumente actioneaza pe piata, ele trebuie adaptate la conditiile pietei, atat in ceea ce priveste adaptarea la structurile acesteia (structura institutionala), cat si din punct de vedere al gradului de dezvoltare (care poate genera o reactie favorabila sau nu prin aplicarea instrumentului respectiv). Stabilirea mixului de instrumente de politica monetara este influentat si de faptul ca instrumentele indirecte sunt strans legate intre ele [de exemplu marimea operatiunilor de open market si finalitatea acestora fiind influentata de structura mecanismului de refinantare practicat de banca centrala (vezi cazul creditului lombard care este sustinut de depunerea in gaj a titlurilor de stat detinute de banca solicitanta de credit de refinantare)].

Toate acestea se concretizeaza in tot atatea conditii pentru o structurare eficienta a mixului de instrumente de politica monetara.

Daca avem in vedere evolutia lor istorica, primele instrumente indirecte de politica monetara au fost reprezentate de operatiunile de rescontare, sau mai bine spus, specific economiilor actuale mecanismul taxei oficiale a scontului. Prin intermediul operatiunilor de rescontare banca centrala finanta bancile din sistem, acceptarea doar a unor efecte comerciale conducand la transformarea acestui mecanism intr-o modalitate de alocare a resurselor disponibile la nivelul economiei. Prin nivelul dobanzii folosite la aceste operatiuni, se evidentia care este directia de actiune a bancii centrale in ceea ce priveste orientarea politicii monetare, stiut fiind faptul ca taxa oficiala a scontului reprezenta cea mai mica dobanda a pietei.

Pe fondul dezvoltarii economice, se evidentiaza, insa, tot mai multe dezavantajele utilizarii mecanismului taxei oficiale a scontului. Un prim dezavantaj este legat de natura tehnica a mecanismului in sine, impunand cheltuieli destul de ridicate pentru derularea lui (transportul efectelor comerciale, lungile proceduri de verificare a efectelor comerciale si a valabilitatii acestora etc.). In acelasi timp se poate spune ca reprezinta un instrument rigid de politica monetara, deoarece este stiut faptul ca aceasta din urma trebuie sa se adapteze in permanenta modificarilor ce intervin la nivelul economiei. Ori, modificarea ratei dobanzii, prin influentele exercitate de modificarea taxei oficiale a scontului, nu se poate realiza de la o zi la alta, fiind astfel un mecanism rigid, rigiditatea rezultand si din inertia reactiei bancilor din sistem, stiut fiind faptul ca o modificare a ratei dobanzii la acest moment poate (si accentuez acest lucru) genera o modificare la nivelul ratelor dobanzii din sistem cu un lag ce porneste de la cateva zile si poate ajunge la cateva luni.

In acelasi timp, se poate spune ca mecanismul taxei oficiale a scontului genereaza actiuni de natura ciclica, in sensul ca perioadele de avant economic sunt caracterizate de o expansiune a nivelului lichiditatii din economie, in timp ce in perioadele de declin economic se inregistreaza o restrangere a acestor operatiuni tocmai ca urmare a costului ridicat indus.

Mecanismul taxei oficiale a scontului (pornind de la denumirea in limba engleza "discount window") putem spune ca reprezinta "fereastra" prin care mecanismele pietei anihileaza actiunile intreprinse prin politica monetara in directia restrangerii nivelului lichiditatii excedentare din economie, deoarece aplicarea unei politici restrictive in ceea ce priveste operatiunile de open market, poate fi insotita de o crestere a operatiunilor de rescontare care sa readuca in economie, lichiditatea abia retrasa din circulatie de banca centrala. Toate aceste elemente sunt tot atatea argumente orientate in directia utilizarii cat mai rare a mecanismului taxei oficiale a scontului.

Daca avem in vedere ratele dobanzilor practicate de Banca Nationala, acestea nu au fost declarate efectiv instrumente de politica monetara, dar prin actiunile intreprinse de autoritatea monetara in aceasta directie, s-a conturat directia influentei pe care doreste sa o exercite la nivelul economiei. Un prim pas l-a constituit abandonarea controlului administrativ in ceea ce priveste stabilirea dobanzilor pe piata, tocmai in ideea instaurarii mecanismelor specifice economiei de piata. Dar cresterea mult mai rapida a preturilor a facut ca o perioada destul de lunga dobanzile din economie sa se situeze la un nivel real negativ, fapt ce a generat, o data in plus, accentuarea fenomenului de demonetizare a economiei.