Contractele reale: Mutuum, fiducia, gajul, comodatul

Contractele reale se formeaza printr-o conventie insotita de remiterea materiala a lucrului.

Au aparut la sfarsitul epocii vechi si inceputul epocii clasice in conditiile avantului economic a societatii romane. Face exceptie gajul, care a aparut in secolul II e. n. Aparitia contractelor reale in aceste conditii a fost ceruta de necesitatea inlaturarii formei rigide a contractelor solemne. Viata economica a impus crearea posibilitatii efectuarii unor operatiuni economice dintre cele mai diverse, intr-o forma simpla si eficienta, cu efecte juridice bine precizate. Raspunzand acestei necesitati, contractele reale, s-au conturat cu o identitatea proprie, fiecare dintre acestea fiind desemnate printr-un termen tehnic, corespunzator unor operatiuni juridice determinate.

1. Mutuum (imprumutul de consumatiune)

Mutuum este contractul prin care debitorul se obliga sa transmita creditorului sau lucruri de acelasi fel, de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii.

Prin intermediul acestui contract romanii realizau imprumutul de consumatiune.

Mutuum se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului. Remiterea materiala a lucrului este o conditie de forma, necesara pentru nasterea contractului, si nu un efect al acestuia.

Fiind destinate consumului, lucrurile imprumutate, erau transmise de catre creditor debitorului cu titlu de proprietate, ceea ce impunea ca creditorul sa aiba calitatea de proprietar. Deci, simplul posesor sau detentor nu putea sa transmita lucruri in vederea consumatiunii, caci nu avea dreptul de dispozitie.

In scopul transmiterii proprietatii era utilizata traditiunea.

Caracterele lui mutuum

este un contract real;

este un contract nesolemn;

este un contract unilateral, pentru ca genereaza obligatii numai in sarcina debitorului. Transmiterea lucrului de catre creditor debitorului nu se face in vederea executarii unei obligatii, ci este o conditie de forma pentru nasterea contractului. Obligat prin contract este numai debitorul. Acesta trebuie sa retransmita creditorului proprietatea asupra unor lucruri de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate cu cele primite (spre exemplu, o suma de bani sau alte lucruri care se consuma prin intrebuintare).

este un contract de drept strict, spre deosebire de celelalte contracte reale, care se interpreteaza cu buna credinta;

este un contract de drept al gintilor, putand fi utilizat si in raporturile dintre cetateni si peregrini;

este un contract destinat sa dea forma juridica imprumutului gratuit.

Efectele lui mutuum

Un prim efect este acela ca mutuum da nastere unei obligatii de drept strict si unilaterale. Conform acestei obligatii, debitorul trebuie sa restituie la scadenta lucruri de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit.

Un al doilea efect este acela ca debitorul trebuia sa restituie numai cat a imprumutat, intrucat  mutuum era un contract gratuit.

Obligatia debitorului, in vechiul drept roman, a fost sanctionata prin legisactio per condictionem. Aceasta sanctiune a fost inlocuita spre sfarsitul Republicii prin actio certae creditae pecuniae, atunci cand obiectul obligatiei era o suma de bani, si prin actio certae rei, atunci cand debitorul trebuia sa restituie un lucru individual determinat.

Senatusconsultul macedonian

La inceputul Imperiului, fiul de familie putea sa-si asume anumite obligatii. Insa cand se punea problema executarii acestor obligatii, erau posibile complicatii, deoarece titularul patrimoniului era pater familias, iar acesta nu putea fi urmarit decat daca autorizase sau ratificase obligatiile asumate de fiul de familie.

In cazul in care fiul de familie se imprumuta fara aprobarea lui pater familias, creditorii erau pusi intr-o stare de nesiguranta, intrucat:

dreptul de creanta putea fi valorificat de catre creditori numai dupa decesul lui pater familias, cand fiul de familie devenea titularul patrimoniului si putea fi urmarit;

fiul de familie putea muri inaintea lui pater familias;

pater familias putea sa-si piarda averea, situatie in care fiul nu mostenea nimic si executarea asupra bunurilor nu mai era posibila.

Avand in vedere asemenea situatii, creditorii refuzau sa acorde imprumuturi fiilor de familie. Din aceste motive, un fiu de familie caruia i s-au refuzat noi imprumuturi, intrucat avea si altele anterioare si era risipitor, si-a ucis tatal pentru a intra in stapanirea patrimoniului acestuia prin succesiune.

Pentru a se preveni asemenea situatii, prin senatusconsultul macedonian (de la numele ucigasului) s-a hotarat ca fiul de familie care nu poate fi urmarit in timpul vietii lui pater familias, deoarece nu are bunuri, sa nu poata fi urmarit nici dupa moartea acestuia. Ca urmarea a acestui senatusconsult, nimeni nu mai acorda imprumuturi fiilor de familie, intrucat acestia nu puteau fi urmariti nici in timpul vietii lui pater familias, nici dupa moartea acestuia.

2. Fiducia

Fiducia este contractul real care se naste prin transmiterea proprietatii prin mancipatiune sau prin in iure cessio, transmitere insotita de o conventie prin care dobanditorul promite sa retransmita proprietatea asupra lucrului celui de la care l-a primit.

Contractul de fiducie a indeplinit, la origine, mai multre functii, care, treptat, au fost preluate de catre alte contracte reale, pe masura aparitiei acestora.

Astfel:

la inceput fiducia a fost utilizata in scopul constituirii unei garantii reale prin transmiterea proprietatii unui lucru de catre debitor creditorului sau prin mancipatio sau prin in iure cessio, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita proprietatea asupra acelui lucru debitorului cu conditia ca acesta sa isi fi platit datoria la scadenta. Aceasta aplicatiune a contractului a fost numita de catre Gaius fiducia cum creditore. Ulterior, aceasta functie a fiduciei a fost preluata de gaj, in conditii mai avantajoase pentru parti.

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

apoi, fiducia a fost utilizata in vederea realizarii imprumutului de folosinta, prin transmiterea unui lucru de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promitea sa restituie lucrul dupa ce il va fi folosit pana la un anumit termen. Imprumutul de folosinta a fost apoi realizat prin intermediul contractului de comodat.

fiducia a fost utilizata si in scopul pastrarii unui lucru de catre debitor, care promitea sa-l retransmita creditorului la cererea acestuia. Mai tarziu, aceasta functie a fost preluata de catre contractul de depozit. Aceasta aplicatiune a contractului a fost numita de catre Gaius fiducia cum amico.

Observam ca fiducia a indeplinit mai multe functii. Tocmai de aceea, in definirea contractului de fiducie nu utilizam termenii de "creditor" si "debitor".

Am vazut, in cazurile mentionate de folosire a fiduciei, ca cel care transmitea proprietatea asupra unui lucru era fie debitor al unei sume de bani si creditor conditional al lucrului cand fiducia era utilizata in scopul constituirii unei garantii - , fie pur si simplu creditor al lucrului transmis - cand fiducia era utilizata in scopul pastrarii unui lucru de catre debitor.

In practica juridica fiducia prezenta o serie de neajunsuri pentru alienator, deoarece accepta transmiterea lucrului cu titlu de proprietate. Pierzandu-si calitatea de proprietar asupra lucrului, el nu putea uza de dreptul de urmarire si de dreptul de preferinta daca accipiens instraina lucrul. In aceasta situatie, cel care instraina lucrul risca sa nu-l poata redobandi sau nici macar sa nu dobandeasca valoarea lui. In situatia in care accipiens devenea insolvabil, alienatorul, neavand drept de preferinta, nu-si putea valorifica dreptul integral, ci numai in parte, proportional cu valoarea lucrului transmis.

Un alt inconvenient al fiduciei era si acela ca necesita utilizarea unor acte solemne, precum mancipatio sau in iure cessio. Aceste acte solemne au devenit o frana in ritmul afacerilor in continua crestere, in care partile erau interesate sa foloseasca acte simple, libere de formalism.

Totodata, fiducia nu era accesibila peregrinilor, deoarece reclama acte de drept civil.

Din aceste considerente, treptat, functiile fiduciei au fost preluate de catre gaj, comodat si depozit, acte simple si eficiente, grefate  pe traditiune.

3. Gajul

Gajul se formeaza prin transmiterea posesiunii unui lucru de catre debitor creditorului sau prin traditiune, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul se obliga sa retransmita posesiunea lucrului dupa ce debitorul isi va fi platit datoria.

Gajul este desemnat in textele de drept roman prin termenul "pignus". Dar acest cuvant - pignus - desemna in sens general si ipoteca. Din secolul al II-lea e. n. termenul "pignus" desemneaza numai gajul, pe cand ipoteca era desemnata prin "ipotiki", cuvant de origine greaca.

Contractul de gaj a fost sanctionat in secolul al II-lea e. n. dupa comodat si depozit. Cu toate acestea, este tratat dupa fiducie, intrucat a preluat principala functie a fiduciei, aceea de a constitui o garantie reala.

Dar, fata de fiducie, gajul prezinta o serie de avantaje, si anume:

in primul rand, gajul este o conventie grefata pe traditiune, care era un act simplu, accesibil atat cetatenilor, cat si peregrinilor;

in al doilea rand, se transmitea posesiunea si nu proprietatea, debitorul ramanand proprietar al lucrului transmis cu titlu de garantie;

in al treilea rand, debitorul, in calitate de proprietar, putea uza de dreptul de urmarire si de dreptul de preferinta. Bucurandu-se de aceste drepturi, debitorul, dupa plata datoriei, se poate indrepta impotriva tertilor detinatori, iar in cazul in care ar fi venit in concurs cu alti creditori ai creditorului sau, isi putea exercita dreptul de preferinta.

in al patrulea rand, contractul de gaj asigura perfect si interesele creditorului, atat in raporturile cu debitorul, cat si in raporturile cu tertii.

Avem in vedere faptul ca:

debitorul nu poate intra in stapanirea lucrului dat in gaj inainte de a-si plati datoria, caci ar comite un furtum possessionis;

de asemenea, tertii nu-l pot impiedica pe creditor sa exercite posesiunea lucrului, deoarece este protejat juridiceste prin intermediul interdictelor posesorii

tot ca un avantaj al gajului trebuie considerata si posibilitatea partilor de a incheia o conventie numita anticreza, pe baza careia fructele lucrului transmis cu titlu de garantie pot fi pastrate de creditor in contul dobanzilor.

Analiza contractului de gaj si a garantiei reale de gaj ne releva ca acestea au fizionomii distincte, fiind doua figuri juridice care nu trebuiesc confundate. Astfel desi garantia reala de gaj este efectul contractului de gaj, totusi, sunt situatii cand contractul de gaj poate exista independent de garantia reala de gaj.

Spre exemplu:

daca debitorul transmite un lucru care nu ii apartine, contractul de gaj este valabil, caci modul sau de formare nu presupune transmiterea proprietatii, ci numai a posesiunii, dar garantia reala de gaj nu ia nastere;

daca o persoana transmite posesiunea unui lucru in scopul garantarii unei datorii inexistente, garantia reala de gaj nu va lua nastere din lipsa de obiect, dar contractul de gaj va fi valabil si, in baza lui, tradens va putea pretinde restituirea lucrului.

De mentionat faptul ca, in baza contractului de gaj, creditorul va putea obtine despagubiri in anumite situatii. Spre exemplu, creditorul poate cere debitorului despagubiri pentru pagubele suferite in cazul in care un animal bolnav, dat in gaj, a imbolnavit si animalele creditorului. De asemenea, creditorul poate cere despagubiri pentru cheltuielile facute in vederea conservarii lucrului (spre exemplu, cheltuielile ocazionate de vindecarea animalului bolnav dat in gaj).

In epoca lui Justinian, contractul de gaj genereaza doua actiuni contractuale, si anume o actiune directa (actio pigneraticia directa), data in favoarea debitorului si o actiune indirecta (actio pigneraticia contraria), data in interesul creditorului.

Cu ajutorul actiunii directe, debitorul putea cere restituirera lucrului daca a achitat creanta si pretinde despagubiri, daca lucrul a pierit din culpa creditorului. Creditorul raspunde pentru culpa levis in abstracto.

Prin intermediul actiunii indirecte, creditorul putea sa ceara debitorului achitarea cheltuielilor facute in vederea conservarii lucrului dat in gaj.

4. Comodatul

Comodatul este contractul prin care o persoana, numita comodant, imprumuta cu titlu de folosinta gratuita un lucru, unei persoane, numita comodatar.

Comodatul se formeaza prin transmiterea detentiunii unui lucru prin traditiune de catre creditor, adica de catre comodant, debitorului sau (comodatarul) in vederea folosintei, transmitere insotita de o conventie prin care comodatarul promite sa restituie lucrul la termen.

Din fizionomia acestui contract rezulta ca, asemanator gajului, conventia partilor este grefata pe traditiune. Dar asupra lucrului comodatarul dobandea de la comodant numai detentiunea, si, in consecinta, urma sa foloseasca bunul strict in limitele conventiei incheiate, caci, in caz contrar, savarsea un furt de folosinta - furtum usus. Iata de ce, daca Primus imprumuta de la Secundus un cal pentru calarie si, contrar conventiei, il foloseste pentru tractiune, savarsea un furt de folosinta, urmand a suferi consecintele corespunzatoare.

Comodatarul este obligat sa restituie lucrul cu toate accesoriile si fructele sale, exceptie facand situatiile cand acestea intrau in uzul firesc al lucrului.

In sarcina comodatarului cadeau toate cheltuielile ocazionate de intretinerea lucrului (spre exemplu, hrana animalului), deoarece beneficia gratuit de acesta.

Insa cheltuielile pentru conservarea lucrului reveneau comodantului (spre exemplu, sumele platite pentru vindecarea animalului bolnav in urma unei epizotii).

Trebuie subliniat faptul ca, desi dobandea detentiunea lucrului, comodatarul nu dispunea de mijloace juridice proprii prin care sa se apere impotriva eventualelor pretentii ale tertilor. De aceea, in caz de conflict cu terte persoane, comodatarul trebuia sa se adreseze comodantului, pentru ca acesta sa ii asigure protectia juridica.

Obiectul contractului, avand in vedere scopul acestuia, poate fi numai un lucru corporal si inconsumptibil, adica un lucru care nu se consuma prin intrebuintare. De asemenea, obiectul poate consta atat in bunuri mobile, cat si in bunuri imobile.

Comodatul este un contract de buna credinta.

Este un contract sinalagmatic imperfect, intrucat pot exista situatii cand, pe langa obligatia de a restitui lucrul de catre comodatar, sa se creeze si obligatii in sarcina comodantului, cum ar fi cheltuielile pentru conservarea lucrului.

Comodatarul trebuie, la termenul fixat, sa restituie lucrul in speta si nu prin echivalent.

Fata de comodant, comodatarul raspunde pentru disparitia lucrului, atat pentru dolul sau, cat si pentru culpa sa. Comodatarul va raspunde atat pentru actiunile dolosive, cat si pentru inactiunile sale vinovate. Spre exemplu, daca animalul dat cu imprumut moare, deoarece comodatarul l-a adapostit cu rea intentie printre celelalte animale bolnave, comodatarul va rebui sa-l despagubeasca pe comodant. De asemenea, comodatarul este obligat sa repare dauna si atunci cand ea provine din culpa sa , cum este cazul celui care, luand cu imprumut un vas, il scapa din neglijenta, spargandu-l.

Vinovatia comodatarului se apreciaza prin compararea conduitei pe care a avut-o fata de bunul datorat cu conduita pe care trebuie sa o aiba un bun administrator fata de bunurile sale - culpa levis in abstracto.

Pentru urmarirea drepturilor sale, comodantul avea la indemana actiunea directa din contract, numita actio commodati directa, iar comodatarul avea, in acelasi scop, posibilitatea de a intenta actiunea indirecta, numita actio commodati contraria, rezultata din acelasi contract.

5. Depozitul

Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoana, numnita deponent, da in pastrare unei alte persoane, numita depozitar, un lucru, cu obligatia acesteia din urma de a-l restitui celei dintai la cerere.

Formarea acestui contract necesita transmiterea detentiunii lucrului prin traditiune de catre deponent depozitarului, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul promite sa pastreze lucrul si sa-l restituie la cererea deponentului.

Obiectul contractului de depozit este un lucru mobil individual determinat.

Depozitarul nu poate folosi lucrul primit in pastrare, deoarece folosirea lucrului altuia fara drept este calificata in epoca Principatului ca fapta delictuala si anume furt de folosinta (furtum usus).

Depozitul este un contract gratuit, deponentul neavand obligatia de a plati ceva depozitarului pentru pastrarea lucrului.

Depozitarul este obligat a restitui lucrul la cerere. Impotriva depozitarului care nu restituia lucrul la cerere, deponentul avea actiunea directa din contract, numita actio depositi directa, care era  o actiune civila, de buna credinta. Prin aceasta actiune, deponentul putea, daca nu i se restituia lucrul, sa ceara depozitarului, prin justitie, inapoierea bunului si eventualele despagubiri pentru pagubele aduse lucrului prin dolul depozitarului. Depozitarul raspundea pentru dolul sau, dar nu raspundea si pentru culpa, intrucat nu profita cu nimic de pe urma contractului.

Riscurile, in cazul acestui contract, ca si in cazul celorlalte contracte reale, cu exceptia lui mutuum, reveneau lui tradens.

Obligatiile depozitarului, sanctionate la inceput printr-o actiune in ius, au fost sanctionate in epoca clasica si printr-o actiune in factum.

La randul sau, depozitarul era indrituit sa ceara prin actiunea indirecta rezultata din contract, numita actio depositi contraria, cheltuielile facute cu conservarea si intretinerea lucrului, deoarece asemenea cheltuieli cadeau in sarcina deponentului si nu a depozitarului (spre exemplu, pentru sumele cheltuite de el in vederea repararii cercurilor unui butoi depozitat, care incepuse sa curga).

In dreptul clasic, obligatiile deponentului au fost sanctionate si printr-o actiune in factum contraria. De asemenea, a fost recunoscut dreptul depozitarului de a retine lucrul.

Fiind un simplu detentor, depozitarul nu dispune prin mijloace juridice proprii de aparare fata de terti.

Pe langa depozitul obisnuit, romanii au cunoscut si alte forme de depozit:

depozitul necesar;

depozitul sechestru;

depozitul neregulat.

A. Depozitul necesar este denumit, in limbajul juridic, si depozit mizerabil.

Se constituia in situatii exceptionale, precum incendii, naufragii, rascoale, cutremure, inundatii, etc. In asemenea cazuri, deponentul este nevoit sa lase lucrurile in mainile primului venit. Tocmai de aceea, depozitarul necinstit, care urmarise sa profite de asemenea situatii, era sanctionat sa restituie dublul valorii lucrului depozitat.

B. Depozitul sechestru

Se constituia in cazul unui proces si consta in depunerea lucrului litigios de catre parti la o terta persoana, cu obligatia din partea ei de a-l restitui celui care va castiga procesul.

Lucrul era transmis depozitarului cu titlu de posesiune. Aceasta abatere de la regimul depozitului obisnuit se explica prin specificul raporturilor dintre partile aflate in proces si depozitar, pe de o parte, si cele dintre depozitar si terti, pe de alta parte. Daca la depozitul obisnuit depozitarul, neavand mijloace proprii de aparare, se adresa deponentului in cazul pretentiilor unui tert, in ipoteza depozitului sechestru, depozitarul nu stie cui sa se adreseze, deoarece nu stie cine este proprietarul pana la pronuntarea sentintei in procesul dintre cei care i-au incredintat lucrul. Tocmai pentru a nu ramane fara aparare fata de pretentiile tertilor s-a recunoscut depozitarului calitatea de posesor, putand in aceasta calitate sa ceara pretorului eliberarea unui interdict posesoriu.

C. Depozitul neregulat

S-a nascut in legatura cu operatiunile bancare spre sfarsitul epocii clasice.

Consta in remiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de catre o persoana oarecare (deponent) unui bancher (depozitarul), urmand ca, la cererea deponentului, depozitarul sa ii restituie suma de bani depusa si, in plus, o dobanda.

Bancherii, la randul lor, dadeau cu imprumut unor terti bani cu dobanzi substantiale.

Diferenta dinre dobanda platita de cei care se imprumutau de la bancheri si dobanda platita de catre bancheri deponentilor constituia castigul bancherilor.

Cu privire la aceasta operatiune juridica au existat controverse intre jurisconsultii romani. Astfel, Papinian sustinea ca este o forma a depozitului, iar Paul ca este o forma a lui mutuum. A triumfat solutia data de Papinian.

Din fizionomia depozitului neregulat, rezulta ca acesta se deosebeste de depozitul obisnuit. Astfel, in cazul depozitului neregulat, depozitarul nu restituie chiar lucrul pe care l-a primit, ci lucruri de aceeasi natura. Totodata, depozitarul dobandeste dreptul de proprietate asupra sumelor primite, pe care nu le pastra, ci le dadea spre imprumut altora.

Cu toate aceste deosebiri, operatiunea de transmitere a unor sume de bani de catre o persoana unui bancher s-a considerat ca imbraca forma depozitului, si nu a lui mutuum. S-a recurs la aceasta solutie avandu-se in vedere functia economica a depozitului neregulat.

Intrucat mutuum este un contract de drept strict si cu titlu gratuit, pentru ca tradens sa poata percepe o dobanda era necesara o stipulatiune speciala, pe cand in cazul depozitului, care era un contract de buna credinta, tradens putea sa-si asigure dobanda printr-o simpla conventie.

Acestea sunt considerentele pentru care transmiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de catre o persoana unui bancher, urmand ca la cererea deponentului, depozitarul sa restituie acea suma, plus o dobanda, s-a considerat a fi o aplicatiune a depozitului.