Gestiunea riscului bancar - riscul ratei dobanzii (analiza, indicatori, instrumente si tehnici, gestiune)

1. Riscul ratei dobanzii (indicatori, instrumente si tehnici)
2. Riscul valutar (indicatori, instrumente si tehnici)

C. Riscuri externe

II. Concluzii. Propuneri.

Riscul ratei dobanzii (analiza, indicatori, instrumente si tehnici, gestiune):

Analiza riscului ratei dobanzii:

Modificarile neasteptate ale ratelor dobanzii pot determina schimbari semnificative in profitabilitatea unei banci si in valoarea de piata a capitalului sau. Depinzand de caracteristcile fluxului de numerar al activelor si pasivelor bancii, modificarile ratei dobanzii pot determina cresterea sau scaderea venitului net din dobanzi si a valorii de piata a activelor si pasivelor.

Astfel, daca ratele dobanzilor cresc peste nivelul asteptat, cheltuielile cu dobanzile aferente depozitelor unei banci vor creste mai mult decat veniturile din dobanzile aferente activelor, in asa fel incat venitul net din dobanzi si valoarea bancii scad. Daca ratele dobanzilor scad sub nivelul anticipat, diferenta dintre venitul din dobanzi si cheltuielile cu dobanzile va fi mai mare si valoarea bancii va creste corespunzator.

Riscul ratei dobanzii etse acel risc de detriorare a situatiei patrimoniale a bancii, sub influenta unei modificari adverse a nivelului ratei dobanzilor pe piata. De asemenea, putem considera riscul ratei dobanzii ca exprimand sensibilitatea rezultatelor financiare la variatia ratelor dobanzii.

Aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobanzii se afla sub influenta unor factori endogenisi a unor factori exogeni.

Exemple de factori endogeni care determina aparitia riscului ratei dobanzii sunt:

strategia bancii;

structura activelor si pasivelor bancare;

volumul si valoarea creditelor;

calitatea portofoliului de credite;

esalonarea scadentelor creditelor;

scadenta fondurilor atrase.

Printre factorii exogeni care influeteaza aparitia riscului dobanzii, putem enumera:

mediul economic existent;

politica economica, monetara, finaciar-valutara practicata de autoritati;

necorelarea politicii bancii centrale cu politica economica a guvernului;

evolutia pietei interbancare;

factori de ordin psihologic.

Riscul ratei dobanzii are doua componente esentiale, si anume:

• riscul venitului, care reprezinta riscul realizarii unor pierderi in ceea ce priveste venitul net din dobanzi, ca urmare a sincronizarii imperfecte a miscarii ratelor dobanzilor la imprumuturile contractate, respectiv la imprumuturile acordate;
• riscul investitiei, care este riscul producerii unor pierderi in patrimoniul net ca rezultat al unor modificari neasteptate al ratei dobanzilor.

Riscul ratei dobanzii afecteaza pe toti participantii in relatiile de credit, dar angajarea bancii, deopotriva si in calitate de debitor, si in calitate de creditor determina o angajare deosebit de riscanta  a bancilor. Pe de alta parte, bancile se angajeaza nu numai in operatiuni curente sau pe termen scurt, ci si in operatiuni pe termen lung, in conditiile in care nivelul dobanzii stablilit parcurge numeroase momente in care sa aduca situatii dezavantajoase pentru banci.mecanismul de influentare este relativ simplu si el actioneaza in conditiile in care evolutia dobanzii pe piata se modifica fata de cea prevazuta in contract:

• daca dobanzile cresc, veniturile sporesc pentru creditor, iar obligatiile sunt si ele mai mari pentru debitori;
• daca dobanzile scad, veniturile creditorului se diminueaza, iar obligatiile debitorului se micsoreaza.

Iata ca interesele partilor sunt opuse si deschise deci unei posibilitati de renegociere intre parti pe durata contractului.

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

In acest sens se face adesea referire la o "speta" perfida pentru optiuni "ascunse" sau "implicite" existente in relatiile curente intre debitori si creditori. Un prim exemplu este relevant prin rambursarile anticipate pe care debitorul le poate solicita in cazul in care dobanzile scad fata de contract, in scopul de a obtine renegocierea contractului si a se bucura de un regim in favoare prin dobanzi mai mici. Pe de alta parte, creditorii bancii, deponentii, au si ei privilegiul sa denunte in orice moment contractul si sa-si retraga depunerile, situatie la  care recurg in conditiile in care dobanzile cresc. Ei au posibilitatea sa faca depuneri la noile rate ale dobanzilor mai avantajoase.

Procedeele de mai sus au fost folosite frecvent si au devenit de referinta in perioada de dinainte de 1980, cand majoritatea zdrobitoare a contractelor de credit se negocia in dobanzi fixe. Anii de dupa 1980 au determinat majorari substantiale si variatii importante in evolutia nivelului dobanzii, conducand la extensia pe scara larga a dobanzilor flotante (variabile).

Analiza riscului ratei dobanzii porneste de la clasificarea activelor si pasivelor bancare, dupa cum urmeaza:

active si pasive cu dobanzi fixe, care difera ca scadente si conditii de remunerare;

active si pasive cu dobanzi variabile, care au perioade de reevaluare a dobanzii mai mari sau baze de indexare diferite.

Determinarea pozitiei bancii fata de riscul de dobanda consta in determinarea discrepantei (metoda G.A.P.) dintre activele si pasivele cu dobanda variabila pe care banca le are in portofoliul ei sau determinarea duratei de recuperare - intervalul de timp necesar pentru ca un activ sa fie recuperat la valoarea de piata determinata in functie de rata dobanzii pe piata (metoda D.G.A.P.).

O atentie deosebita se acorda si riscului care poate decurge din structura financiara a bancii, respectiv situatiile in care apare un surplus de pasive sau unul de active, in conditiile dobanzilor de piata variabile.

Riscul ratei dobanzii poate sa evolueze in functie de raportul dintre activele purtatoare de dobanzi si pasivele purtatoare de dobanzi. In conditiile actuale ale pietei romanesti. Tocmai pentru minimizarea efectului acestui risc este potrivit ca rezultatul raportului de mai sus sa fie cat mai aproape de 1.

De aceea, se considera ca este de o importanta deosebita elaborarea unor planuri si prognoze privind activele si pasivele purtatoare de dobanzi, pentru asigurarea nivelului optim dorit de acoperire a pasivelor purtatoare de dobanzi cu active purtatoare de dobanzi.

Indicatorii riscului ratei dobanzii:

Riscul ratei dobanzii este masurat, in mod traditional, fie prin raportul intre activele si pasivele sensibile la dobanda, fie prin diferenta dintre  acestea.

Indicatorii mai avansati ai riscului ratei dobanzii includ masurarea gap-ul la diferite termene de scadenta, masurarea dinamica  a gap-ului pe baza unor estimari de reinvestire si rate, masurarea duratiei pentru activele bancii, pasive si elemente extrabilantiere.

Indicatorii riscului ratei dobanzii utilizati in practica bancara sunt urmatorii:

riscul ratei dobanzii, care se determina ca raport intre activele productive si pasivele purtatoare de dobanzi;

marja absoluta a dobanzii bancare, exprimata prin veniturile nete din dobanzi, reflecta capacitatea bancii de a acoperi cheltuielile cu dobanzile bonificate la depozite, certificate de depozit, etc.din veniturile obtinute prin incasarea dobanzilor la credtele acordate. Marja dobanzii trebuie sa fie stabilita astfel incat sa asigure sustinerea sarcinii bancare (diferenta dintre alte cheltuieli bancare si alte venituri bancare), precum si obtinerea unui profit satisfacator;

marja procentuala bruta a dobanzi bancare, care rezulta din raportarea marjei absolute la activele productive inmultita cu 100. Corelat cu nivelul dobanzilor active/pasive practicate de banca, dar si cu volumul realizat de credite/depozite;

marja procentuala neta a dobanzii bancare, care se calculeaza ca raport intre nivelul mediu al ratei dobanzii active si nivelul mediu al ratei dobanzii pasive inmultita cu 100.

Managementul  riscurilor financiare acorda o atentie deosebita riscului ratei dobanzii, care se relationeaza cu cel valutar pe termen scurt, atunci cand exista conditiile de paritate. In practica, bancile utilizeaza simulari pentru a analiza expunerea lor la riscul ratei dobanzii, determinand impactul unor modificari in ratele dobanzilor pe diferite categorii de scadenta asupra profitabilitatii si valorii de piata.

Gestiunea riscului ratei dobanzii

Gestiunea riscului consta, pe de o parte, in mentinerea G.A.P.-ului (diferenta dintre activele sensibile la dobanda si pasivele sensibile la dobanda) si D.G.A.P. la valoarea zero, respectiv sa se realizeze o egalitate intre duratele de recuperare a activelor si pasivelor, iar, pe de alta parte, acoperirea riscului.

Pentru aceasta, managementul bancar trebuie sa adapteze continuu dobanzile si scadentele aferente activelor si pasivelor, astfel incat ca ajunga la un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii.

Acoperirea riscului este metoda de care managementul bancii face uz datorita faptului ca este greu de realizat un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii.

O data masurat riscul de dobanda, banca poate sa-si acopere riscul folosind diverse instrumente derivate pe pietele la termen sau conditionate, sau prin ajustari ale G.A.P.-ului din active.

Riscul ratei dobanzii trebuie gestionat avand in vedere obiectivul fundamental, constand in obtinerea unei marje a dobanzii cat mai mare si mai stabila in timp.

Pentru gestionarea corecta a riscului ratei dobanzii, ar trebui parcursi urmatorii pasi:

gestionarea marjei dobanzii;

calculul si analiza indicatorilor riscului ratei dobanzilor;

gestionarea pozitiei bancii.

Riscul ratei dobanzii a avut un rol esential pentru afacerile bancare inca de la inceputuri, astfel incat multe banci continua sa reprezinte centrul de interes al managementului activelor si pasivelor. El este exemplul clasic de risc in dublu sens (sau seculativ), definind expunerea la o pierdere sau un castig care afecteaza fie venitul net din dobanzi, fie valoarea actualizata a instrumentelor financiare pe care le detine banca, impactul final in ambele situatii regasindu-se in profit (si, posibil, in pretul actiunilor bancii). Riscul relationat cu venitul net din dobanzi reprezinta asa-numita expunere structurala, in timp ce riscul relationat cu valoarea instrumentelor financiare poate fi considerat o expunere la tranzactii, acestea din urma crescand semnificativ o data cu dezvoltarea activitatii bursiere.

In gestionarea expunerii structurale se pot adopta diferite strategii. Varianta ideala presupune anticiparea corecta a tuturor modificarilor semnificative de dobanda si schimbarea imediata a sensibilitatilor la rata dobanzii, depasind astfel performantele pietei. Teoretic, in conditiile identificarii miscarilor ciclice ale ratelor dobanzilor, se poate actiona, in asteptarea unui varf, prin scurtarea scadentelor la finantare, lungirea scadentelor plasamentelor, cresterea investitiilor, extinderea creditelor cu dobanda fixa. Desigur ca anticiparea declinului spre un punct de minim implica aplicarea unor masuri reverse.

Alte strategii constau in ajustarea ratelor dobanzilor pentru stabilirea fie a venitului net din dobanzi, fie a pretului actiunilor bancii. Unele banci cu traditie, care au mai multe pasive decat active nepurtatoare de dobanda, favorizeaza cea de-a doua strategie, rezultand tendinta implicita a veniturilor nete din dobanzi de a oscila in functie de evolutia ratelor dobanzii. Curente moderne de gandire sugereaza nevoia de rupere a legaturii intre ciclul ratelor dobanzilor si volatilitatea veniturilor bancii, managementul orientandu-se spre abordari similare cu prima strategie.

Se poate spune ca dobanda este formata din doua componente: o rata "libera de risc" ce compenseaza sacrificarea lichiditatii da catre imprumutator (luand in consideratie inflatia anticipata) si o prima asociata riscului de creditare al imprumutatului. Intr-un context economic dat, aceste elemente traseaza o curba conventionala a randamentelor, care reprezinta ratele dobanzilor curente pentru anumite instrumente cu scadente diferite, reflectand varietatea miscarilor posibile cu care se confrunta bancile.

Prima posiblitate, numita uneori "pozitie deschisa de risc", se refera la consecintele modificarii simultane si paralele a ratelor dobanzilor, cu impact asupra viitorului venit net din dobanzi. O modificare uniforma a tuturor ratelor este imposibila in realitate, cand ratele dobanzilor pentru diferite scadente se schimba im proportii diferite, consecinta a revizuirii perspectivlor asupra pietei. Un risc imediat care rezulta de aici consta in exacerbarea neccorelarilor deja existente, amenintare cunoscuta ca "risc al curbei randamentelor". O alta problema care apare ia in considerare alternativa evolutiei distincte a curbei randamentului pentru fiecare instrument in parte (riscul de baza), generand ca posibil efect alterarea venitului obtenabil, in raport cu formele alese pentru finantare si activele in care sunt investite.

Pentru managementul riscului ratei dobanzii, recomandabila este utilizarea analizei GAP si a simularilor.

Analiza GAP, ca instrument de baza pentru masurarea expunerii structurale, pune accentul pe stabilizarea si majorarea venitului net din dobanzi pe termen scurt. In consecinta, se evalueaza impactul tuturor factorilor de influenta asupra acestuia, care constau in modificarea nivelului ratelor dobanzii, modificarea marjei, a volumului sau a structurii activelor si pasivelor. Investigatia factoriala presupune gruparea activelor si pasivelor in benzi de timp, potrivit categoriei de sensibilitate la dobanda, la un moment dat. Evident ca orice instrument a carui scadenta se afla in intervalul de timp respectiv este pasibli a-si modifica dobanda, deoarece, odata ajuns la scadenta, banca poate reinvesti suma sau poate atrage noi sume la alte rate de dobanda.

Rezultatele analizei GAP stau la baza deciziilor asupra masurilor de reducere a volatilitatii venitului net din dobanzi, care implica ajustarea activelor/pasivelor sensibile. Este posibila, de asemenea, si adoptarea unor pozitii extrabilantiere in instrumente ale pietei de capital, cum ar fi: contracte la termen, futures, optiuni sau SWAP-uri de rate ale dobanzii, care deocamdata, nu sunt operationale pe piata romaneasca.

Experienta practica a demonstrat insa ca , desi fezabila in esenta, analiza GAP prezinta unele insuficiente care rezida in caracterul sau static si ignorarea necesarului maxim de fonduri proprii, caracterizand activele si pasivele existente, fara a modela dezvoltarea viitoare a activitatii. In mod relationat, una dinte limite vizeaza utilitatea metodei numai pentru pozitiile deschise de risc, eludandu-se riscul curbei randamentelor sau riscul de baza. Pentru bancile romanesti, o restrictie suplimentara in aplicabilitatea analizei GAP o genereaza incertitudinile conjuncturale, care se rasfrang asupra caracteristicilor de modificare a dobanzii la unele produse (exemplu, economiile populatiei).

In sens restrans, analiza GAP se focalizeaza asupra marjei nete a dobanzii, calculata ca raport intre veniturile nete din dobanzi si total active productive, care reprezinta principalul indicator de rentabilitate bancara.

Cea mai dezvoltata tehnica actuala de management  al expunerii structurale este analiza simularilor, care, avand ca punct de plecare analiza GAP, se evidentiaza prin abordarile multidimensionale. Metoda presupune modelarea parametrica a tuturor activelor si obligatiilor bancii, in vederea rularii unor scenarii de evolutie a acestora, urmarindu-se eventualele abateri de la modelul comportamental si de crestere traditional, in interactiune cu diferite proiectii ale ratelor dobanzilor. Obiectivul final al unui asemenea exercitiu consta in testarea posibilelor modificari ale structurii bilantiere, venitului net din dobanzi, valorii actualizate si altor especte financiare in conditii normale sau la aparitia unui factor perturbator.

Caracterul dinamic al acestei metode favorizeaza examinarea mai profunda a sensibilitatilor la dobanda si strategiile bancare. Desigur ca riscul curbei randamentelor sau riscul de baza nu pot fi neutralizate, dar o mai buna cunoastere a situatiei, care rezulta din simulari extensive, permite bancii sa actioneze pentru limitarea vulnerabilitatilor sale.

Simularea este metoda de analiza cu cel mai mare necesar de informatii, utilizatorul confruntandu-se cu problema deciderii nivelului de detaliere al observatiei. Desi tratarea fiecarei pozitii de activ/pasiv este tehnci posibila, realizarea practica pare mult mai dificila. De aceea, se apeleaza la agragarea pe clase a activelor si pasivelor, nivelul de agregare fiind selectat in functie, pe de o parte, de capacitatea de lucru a fiecarei banci si , pe de alta parte, de limitarea pierderilor informationale datorate agregarilor prea mari.

In mod cert, analiza simularilor poate furniza o baza informationala extrem de importanta pentru fundamentarea politicilor bancare, testarea strategiilor si planurilor financiare. Utilizarea sa implica insa angajarea de resurse umane si tehnologice mult peste cerintele altor tehnici de gestionare a riscului ratei dobanzii.