Sistemul Monetar European

Sistemul Monetar European

Sistemul Monetar European - S.M.E. - (engl. European Monetary System - E.M.S.) a fost infiintat la 13 martie 1979, ca urmare a rezolutiei din 5 decembrie 1978 a Consiliului European (compus din conducatori de state si guverne ale tarilor din C.E.E.), precum si a hotararii aceluiasi Consiliu la sesiunea din 12-13 martie 1979.[1] O parte din tarile membre ale C.E.E. au participat la Sistemul Monetar European, cu exceptia Angliei, Danemarcei si Suediei care au declarat ca vor putea participa mai tarziu.

Sistemul Monetar European a inlocuit "SARPELE VALUTAR" al C.E.E., care nu a fost insa un sistem, ci numai un aranjament de mentinere in comun a unor cursuri valutare. Obiectivul acestui sistem l-a constituit crearea unei zone de stabilitate monetara in Europa de Vest, precum si o mare convergenta a politicilor financiare si economice ale tarilor participante, printr-un sistem complex de cursuri valutare si de interventie, combinat cu largi facilitati de credit.

Conform rezolutiei Consiliului European din dec. 1978, in centrul S.M.E. s-a aflat E.C.U. (engl. European Currency Unit - unitate monetara europeana). ECU a fost, dupa cum se stie, o veche moneda franceza care a circulat in Evul Mediu. Acest instrument monetar artificial a fost utilizat ca numitor comun pentru mecanismul cursurilor valutare, al interventiei pe pietele valutare si al tranzactiilor Fondului European de Cooperare Monetara, precum si ca mijloc de decontare intre autoritatile monetare ale tarilor membre ale C.E.E. Initial, valoarea si structura ECU au fost considerate ca fiind aceleasi ca ale E.U.A. (engl. European Unit of Accuont - unitate de cont europeana), introdusa in aprilie 1975 in sfera tranzactiilor economice si financiare dintre C.E.E. si tarile asociate din Africa si zonele Caraibilor si Pacificului (Conventia de la Lome). Pe langa rolul asumat in cadrul Conventiei de la Lome, EUA a mai fost folosita in operatiile Bancii Europene de Investitii si in evidentele bugetului comunitar.

Unitatea de cont europeana (EUA) a fost constituita dintr-un cos valutar in care au intrat cele 15 monede ale tarilor membre ale C.E.E., in sume fixe. Folosirea sa a fost insa limitata.

Ponderea initiala a monedelor din cosul ECU a fost stabilita in functie de nivelul participarii la comertul intercomunitar, de marimea P.I.B. si de cotele fixe in cadrul mecanismului de sprijin financiar, astfel: DM = 30,36 %; Fr. Francez = 19,32 %; Lira sterlina = 12,60 %; Lira italiana = 9,87 %; Guldenul = 9,49 %; Fr. Belgian = 7,78%; Peseta spanoila = 5,15 %; Coroana daneza = 2,52 %; Lira irlandeza = 1,11 %; Escudoul portughez = 0,785 %; Drahma greceasca = 0,700 %; Fr. Luxemburghez = 0,31 %.

Nu a fost prevazute revizuiri automate ale structurii cosului ECU, in cazul modificarii cursurilor centrale in cadrul S.M.E. sau a cursurilor valutare ale tarilor membre care participau la acest sistem. Ponderea monedelor respective putea fi modificata la fiecare 5 ani. Modificarea mai putea avea loc la cerere, in cazul in care ponderea procentuala a unei monede, bazata pe cursurile valutare respective, s-a modificat cu 25 % sau peste. Astfel de modificari aveau scopul de a antrena adaptarea ponderilor relative ale celorlalte monede din cos, incat valoarea "externa" a ECU (valoarea ei exprimata intr-o moneda nationala) sa ramana neschimbata in momentul modificarii. Fiecare moneda care participa la S.M.E. avea un curs central exprimat in ECU. Cursul respectiv determina cursurile bilaterale care puteau evolua in limitele de ± 2,25 %, de la care interventia pe piata valutara devenea obligatorie. Celelalte tari membre ale Uniunii Europene car nu au facut parte din "sarpele valutar" puteau stabili temporar limite pana la ± 6%, dar trebuiau sa reduca treptat atunci cand conditiile permiteau acest lucru.

Deciziile importante cu privire la politica cursurilor valutare a tarilor participante la S.M.E. fata de o tara neperticipanta se luau dupa consultari reciproce in cadrul U.E. Pentru finantarea interventiilor se acorda o facilitate pe termen "foarte scurt" nelimitata de catre bancile centrale participante. Creantele si datoriile care derivau din interventii erau convertite in ECU si inscrise in Registrele Fondului European de Cooperare Monetara. Institutia respectiva a fost creata in aprilie 1973 cu scopul de a promova ingustarea progresiva a limitelor de fluctuare a monedelor C.E.E. una fata de alta, a interventiei pe pietele valutare si a aranjamentelor dintre bancile centrale vizand o politica comuna a rezervelor.

S.U.A. au adoptat o pozitie rezervata fata de S.M.E., astfel incat acesta sa nu aduca prejudicii relatiilor Statelor Unite cu Europa sau cu alte zone; coordonarea politicilor de interventie pe piata valutara ale tarilor membre sa nu fie in detrimentul stabilirii cursurilor valutare ale tarilor membre; infiintarea S.M.E. sa nu duca la diminuarea rolului F.M.I. ca organ de supraveghere a desfasurarii relatiilor monetare internationale etc. Dar si in tarile U.E. au existat rezerve in legatura cu "apararea lipsita de sens a unor cursuri valutare nerealiste".

Pe fondul evenimentelor din 1989 (caderea zidului Berlinului urmata de reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS), la scurt timp dupa ce Comunitatea Europeana a aprobat Actul Unic vest - european, Jacques Delors, pe atunci presedinte al Comisiei Europene, a dat publicitatii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice si Monetare. La fel ca si Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid in iunie 1989, a prezentat cele trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemand la crearea unei singure monede europene. Raportul a fost apreciat atat de persoane care considerau ca integrarea este cea mai buna modalitate pentru realizarea unei paci durabile in Europa, cat si de persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comertului liber si ale unor rate de schimb stabile. Multi specialisti au considerat EURO ca fiind cea mai buna modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internationala regionala, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura sa ireversibila. Odata ce monedele si politicile monetare nationale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea sa fie aduse inapoi.[2]

Arhitectura Uniunii Economice si Monetare a fost conturata, in principal, prin Tratatul de la Maastricht, elaborat in perioada 9 - 10 dec. 1991 si semnat la 9 feb. 1992. Acest document aduce noi modificari si completari celor trei tratate incheiate anterior (CECO - 1952, CEE - 1957, EURATOM - 1957) in domeniul reformei inceputa de Actul Unic vest - european fiind conceput pe doua parti: prima se refera la Uniunea Economica si Monetara, iar cea de-a doua, la Uniunea Politica (politica externa si de securitate comuna).

Tratatul de la Maastricht se prezinta ca un document unic, cu o structura complexa, care asociaza elemente eterogene, cuprinzand dispozitii prin care se modifica tratatele originare (titlurile II, III si IV) dar si dispozitii noi ce releva cooperarea interguvernamentala (titlurile V si VI), categorii diferite intre care a trebuit sa se organizeze punti de legatura prin dispozitii comune si finale (titlurile I si VII). Tratatul asupra Uniunii Europene este completat de un numar de 17 protocoale care fac parte integranta din tratat, din care 16 sunt anexate la Tratatul CEE si numai protoculul al 17 - lea este anexat la Ttatatul asupra U.E. si la cele trei tratate de constituire a Comunitatii Europene.[3]

In termenii art. 2 din Tratat, Uniuea Europeana are drept scop sa promoveze:

o crestere durabila si neinflationista respectand mediul inconjurator;

un inalt grad de convergenta a performantelor economice;

un nivel ridicat de utilizare a fortei de munca si de protectie sociala;

cresterea nivelului si calitatii vietii;

coeziunea economica si sociala;

solidaritatea intre statele membre.

Procesul de unificare monetara prefigurat prin Tratatul de la Maastricht nu este unul cu mai multe trepte, deoarece, din punct de vedere juridic, el este deschis in mod egal tuturor tarilor semnatare. Intr-adevar, spre deosebire de Tratatul de la Roma, care a fost semnat in anul 1957 de numai sase state, Tratatul de la Maastricht a fost elaborat cu participarea tuturor tarilor implicate. Cu toate acestea, exista unele dispozitii care permit ca, in practica, uniunea sa fie realizata in mai multe etape, dupa un anumit program si imbracand un caracter comunitar. De altfel, expresia "in conditiile si potrivit ritmurilor prevazute in tratat" releva ideea de progresivitate.

Asadar, unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenta in trei faze, dupa cum urmeaza:

Faza I (1992 - 1993), ca prima etapa, aflata deja in derulare in momentul semnarii tratatului (a inceput in iulie 1990) a ramas rezervata infaptuirii depline a pietei unice, a liberei circulatii a capitalurilor si intensificarii coordonarii politicilor monetare si economice ale statelor membre. Alegerea datei de 1 iulie 1990 s-a datorat faptului ca aceasta coincidea cu data intrarii in vigoare a Directivei privind libera circulatie a capitalurilor in Uniunea Europeana.

Prevazuta sa inceapa la 1 ianuarie 1994, faza a II-a (1994 - 1997 sau 1994 - 1999), s-a caracterizat printr-o coordonare mai stransa a politicilor economice si o accentuare a disciplinei bugetare, realizata indeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entitatilor publice prin credite acordate de bancile centrale. Tot la 1 ianuarie 1994 a fost infiintat Institutul Monetar European cu rolul de a contribui la mai buna coordonare a politicilor monetare in Europa si de a asigura tranzitia spre Banca Centrala Europeana, Sistemul European al Bancilor Centrale si moneda unica.

Faza a III-a (incepand cu 1 ianuarie 1997 sau 1 ianuarie 1999) a fost definita ca momentul in care se infaptuieste faza finala a Uniunii Economice si Monetare, in care intra numai tarile care indeplinesc criteriile de convergenta. Aceasta perioada se caracterizeaza prin:

- fixarea irevocabila a ratelor de schimb (31 dec. 1998);

- implementarea unei politici monetare unice, bazata pe stabilitatea preturilor;

- introducerea monedei unice, prin inlocuirea rapida a monedelor nationale ale statelor participante cu euro (1 ian. 1999).

Protocolul asupra trecerii la faza a treia a Uniunii Economice si Monetare, anexat la Tratat, subliniaza "caracterul ireversibil" al drumului Comunitatii spre unificarea monetara.

Ireversibilitatea procesului de unificare rezulta din:

fixarea unei scadente (1 ian. 1999) pentru a celei de-a treia etape;

- respingerea clauzei de a opta pentru neparticiparea la zona euro ("opting out") care ar fi permis unei tari sa nu participe la faza finala, dar sa ramana membra in continuare a Uniunii Europene (exceptie a facut Marea Britanie si Danemarca);

- modalitatea de trecere la faza a treia, care era conditionata de indeplinirea unor criterii de convergenta foarte precise:

- rata inflatiei sa nu depasasca cu mai mult de 1,5 % performanta celor mai bune trei economii ale Comunitatii;

- deficitul bugetar sa reprezinte cel mult 3 % din PIB ;

- datoria publica sa se situeze la cel mult 60 %din PIB ;

- sa se respecte marjele de fluctuatie restranse ale cursurilor valutare din cadrul Sistemului Monetar European, fara sa se fi procedat la devalorizari in ultimii doi ani;

- rata anuala a dobanzii pe termen lung sa fie cu cel mult 2 % mai mare decat media ratelor de dobanda din statele care au realizat cele mai bune performante in materie de stabilitate a preturilor.

Al treilea principiu al Uniunii Monetare Europene, cel al "monedei unice" presupune, spre deosebire de principiul "monedei comune", emisiunea unei monede europene ca o noua moneda cu putere circulatorie legala. Aceasta este emisa de Banca Centrala Europeana, initial prin preschimbarea depozitelor in diverse monede nationale existente in conturile deschise pe numele bancilor centrale nationale, iar apoi prin operatiuni proprii.[4]