Sistemul economiei mondiale

SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE

Economia lumii vazuta ca sistem

Sistemul economiei mondiale este alcatuit dintr-un ansamblu de entitati, structurate la diferite nivele: national, supranational, global. La nivelul cel mai de jos se afla economiile nationale, celulele de baza ale sistemului. La urmatorul nivel, supranational, gasim organizatiile integrate la nivel regional. In sfarsit, la scara globala actioneaza mai multe tipuri de entitati: organizatii internationale (publice sau private) societati transnationale, aliante strategice etc.

Dintre toate tipurile mentionate, cea mai indelungata evolutie in timp au avut-o economiile nationale. Ele reprezinta rezultatul dezvoltarii activitatii economice a natiunilor lumii considerate individual, dezvoltare circumscrisa unui spatiu geografic numit teritoriu national. Prin urmare, orice economie nationala:

este centrata pe o piata nationala care formeaza nucleul sau integrator;

are drept suport politico-juridic, statul national.

q    Economia mondiala este un sistem complex, eteogen ale carui componente fundamentale sunt economiile nationale.

q    Nu exista unanimitate in ceea ce priveste definirea economiei mondiale

q    Orice tara oricat de dezvoltata ar fi nu se poate izola de restul lumii, fara sa ia in calcul contextul international.

q    Economia unei tari nu este viabila decat in legatura cu celelalte economii.

q    Statele lumii difera ca marime, populatie, grad de dezvoltare, insa agentii economici sunt supusi unor reguli comune: cerere, oferta, concurenta, preturi internationale.

q    Celulele de baza ale economiei mondiale sunt economiile nationale, ele se caracterizeaza prin interdependenta, competitie intre tari, alternarea fazelor de expansiune cu cele de recesiune

Conceptul de economie mondiala desemneaza ansamblul economiilor nationale ale statelor lumii privite in interdependenta dintre ele, ea nu se reduce numai la sfera circulatiei, ci si la sfera productiei, consumului, cercetarii etc.

Nu exista economie mondiala fara o piata mondiala. Piata mondiala reprezinta ansamblul tranzactiilor care au loc intre agentii economici de pe glob. Piata mondiala este eterogena fiind alcatuita din segemente precum: piata mondiala a pretrolului, piata mondiala a autoturismelor etc.

Sectoare economia nationala:

I Sectorul primar: agricultura, silvicultura, industrie extractiva

II Sectorul secundar: industrie prelucratoare, constructii

III Sectorul tertiar: servicii

Masurarea performantei economice

Comparabilitatea internationala a datelor statistice. In tarile cu economie de piata, masurarea rezultatelor activitatii economice are loc cu ajutorul Sistemului Conturilor Nationale (SCN), un instrument utilizat in statistica ONU, ce permite evidentierea echilibrelor fundamentale, de tipul resurse-utilizari, ale unei economii. Rolul sau consta in a reflecta activitatea trecuta in scopul unei mai bune cunoasteri a fenomenelor si proceselor economice prezente si efectuarii de previziuni pentru viitor.

Comparabilitatea internationala a indicatorilor economici presupune definirea lor unitara precum si utilizarea acelorasi metode de calcul statistic. In general, compatibilitatea lor presupune intrunirea a doua conditii principale:

A. Indicatorii supusi comparatiei, indiferent de forma sub care se prezinta (cifre absolute sau indicatori de dinamica), trebuie exprimati in acelasi mod: fie ambii in termeni nominali, fie ambii in termeni reali. Indicatorii reali se obtin prin corectarea celor nominali de efectele inflatiei, cu ajutorul unor instrumente specifice, cel mai cunoscut fiind deflatorul. Spre exemplu, PIB real se obtine impartind valoarea PIB nominal la deflatorul PIB care masoara cresterea preturilor in anul pentru care se face masuratoarea fata de un an anterior considerat ca baza.

B. Indicatorii supusi comparatiei trebuie exprimati in aceeasi moneda pe baza cursurilor de schimb ajustate in functie de paritatea puterilor de cumparare (PPC). Teoria paritatii puterilor de cumparare se refera la determinarea cursului de schimb de echilibru pe termen lung dintre doua monede, care egalizeaza puterea de cumparare din tarile de emisiune pentru un anumit cos de bunuri si servicii. Se sustine ca folosirea PPC este utila in compararea standardelor de viata dintre tari deoarece ia in calcul costul relativ al vietii si ratele inflatiei, care difera intre tari.

Teoria paritatii puterilor de cumparare (PPC), dezvoltata de Gustav Cassel in 1920 se refera la determinrea cursului de schimb de echilibru pe termen lung dintre doua monede care egalizeaza puterea de cumparare din tarile de emisiune, pentru un anumit cos de bunuri si servicii. Se sustine ca folosirea PPC este mai utila in compararea standardelor de viata dintre tari decat PIB-ul nominal deoarece PPC ia in calcul costul relativ al vietii si ratele inflatiei, care difera intre tari. In acest scop, cel mai frecvent este folosit "dolarul international" (numit si dolarul Geary-Khamis), cursul de schimb al dolarului din 1990.

PPC-urile sunt deci rate de schimb care egalizeaza puterea de cumparare a diferitelor monede prin eliminarea diferentelor dintre nivelele preturilor intre tari. De ex., daca pretul unei cutii de Coca-cola in Germania este 2 euro iar in SUA este 2 dolari, atunci PPC pentru produsul Coca-cola intre Germania si SUA este 1 euro/1 dolar. Asta inseamna ca pentru fiecare dolar cheltuit pe Coca-cola in SUA, in Germania trebuiesc cheltuiti 1 euro pentru a obtine aceeasi cantitate sau calitate a bauturii.

Cursul de schimb PPC (care este curs de schimb real) este fluctuant, intocmai ca si cotatiile monedelor (care sunt cursuri de piata). La aceasta fluctuatie contribuie in egala masura si alti factori cum ar preturile interne pentru anumite bunuri sau servicii (care variaza in functie de cerere si oferta). Adesea, in tarile cu venituri relativ mici, pretul multor servicii este inferior celui din tarile cu venituri mari (de ex, 1 dolar SUA schimbat si cheltuit in India poate cumpara mai multe servicii de coafura decat in Statele Unite). PPC ia in considerare acest cost mai mic al vietii si se ajusteaza la el, ca si cand toate veniturile ar fi cheltuite local (v.exemplul de mai sus cu cutia de Coca-cola). Cu alte cuvinte, PPC indica volumul unui cos de bunuri si servicii de baza ce poate fi cumparat intr-o tara data cu banii pe care ea ii produce.

Drept urmare, pot exista diferente notabile intre PPC si cursurile de schimb de piata, fapt ce poate conduce la rezultate si chiar concluzii gresite. Determinarea cursului PPC elimina dezavantajele folosirii cursurilor de piata pentru a converti valoarea PIB din moneda nationala intr-o moneda comuna, in scopul realizarii de comparatii internationale. Exista doua astfel de dezavantaje: (1) cursurile de piata variaza zilnic iar uneori se modifica brusc - adesea ca urmare a atacurilor speculative sau modificarii ratelor dobanzii. Daca PIB este convertit intr-o moneda comuna pe baza acestor cursuri, marimea economiei unei tari poate sa varieze de la o zi la alta si sa sufere modificari bruste, din motive ce n-au nimic de-a face cu nivelele reale ale activitatii din tara respectiva. (2) Cursurile de piata nu reflecta corect preturile relative ale bunurilor si serviciilor produse in diferite tari, datorita influentei unor factori precum preturile bunurilor si serviciilor necomercializabile, ratele dobanzii, fluxurile financiare etc. Bunaoara, daca folosim cursul de schimb pentru a converti pretul unor servicii cum sunt de ex., coaforul, telefonia etc. putem obtine rezultate inselatoare; in astfel de situatii, abordarea PPC este preferabila. Prin urmare, cand PIB-ul unor tari este convertit intr-o moneda comuna folosind PPC, toate componentele sunt exprimate intr-un set de preturi unice, permitand efectuarea de comparatii cantitative.[1]

In principiu, valoarea PIB ajustata la PPC are mai mult sens economic decat cea obtinuta prin convertire cu ajutorul cursului de schimb. Totusi, PPC nu poate fi folosita ca substitut al cursului de piata in absolut toate situatiile. In fapt, ele sunt complementare deoarece desi comparatiile bazate pe PPC sunt utile in cele mai multe cazuri (de ex., cand comparam nivelurile productiei, productivitatii s.a.m.d.) exista situatii in care cursurile de schimb sunt mai utile. De exemplu, daca vrem sa stim cat poate importa o tara cu veniturile pe care le obtine din exporturi, cursurile de schimb ne dau o imagine mai corecta decat PPC-urile. O observatie importanta: faptul ca PPC-ul unei tari folosit la calcularea PIB-ului este mai mare sau mai mic decat cursul de schimb, aceasta indica faptul ca cursul de schimb face ca nivelul preturilor sa fie mai mic sau mai mare decat este in realitate , ceea ce nu e totuna cu a spune ca moneda este subevaluata sau supraevaluata. Desi PPC-ul este folosit in teoria comertului international pentru a explica cursul de schimb de echilibru - adica rata de schimb la care se presupune ca cursurile curente vor converge pe termen lung - el nu este intotdeauna relevant pentru ca nu se refera numai la bunurile comercializabile produse in tara, evaluate la preturi de export, ci si la cele necomercializabile. In fapt, PPC-ul a fost conceput cu scopul precis de a ajuta la compararea PIB-urilor si componentelor diferitelor tari, atat sub aspectul preturilor cat si al volumelor productiei. Din acest motiv, PPC-urile vizeaza intreaga gama a bunurilor si serviciilor finale ce compun PIB-ul, inclusiv multe articole care nu sunt comercializabile. Mai mult, ele sunt evaluate la preturi interne de piata si sunt calculate folosind ponderea cheltuielilor care reflecta cererea interna.

Procesul dezvoltarii economiilor nationale, departe de a avea un caracter unitar prezinta trasaturi specifice de la o tara la alta. Particularitatile dezvoltarii economice a natiunilor, materializate intr-o varietate de cai, mijloace si ritmuri ale cresterii explica intr-o masura insemnata marea diversitate a tabloului mondoeconomic actual.

Exista astazi in lume diferente notabile intre natiunile lumii in ce priveste:

T    potentialul dezvoltarii;

T    nivelul de dezvoltare;

T    ritmul dezvoltarii.

Potentialul economic

Potentialul unei economii este dat de natura si calitatea factorilor de productie de care ea dispune la un moment dat. Asa cum aratam in cadrul primului capitol, trebuie facuta distinctie intre cele 2 tipuri de factori:

factorii de baza, mosteniti (resursele naturale, clima, pozitia geografica, dotarea cu forta de munca necalificata sau slab calificata s.a.) si factorii avansati sau dobanditi. In a doua categorie intra resursele umane (nivelul de pregatire a fortei de munca, calitatea invatamantului si cercetarii etc.), cunostintele (stocul de informatii stiintifice, tehnice, de marketing etc.), tehnologia, calitatea infrastructurii s.a.

Potentialul unei economii nationale are urmatoarele caracteristici: poate fi masurat si exprimat cu ajutorul indicatorilor absoluti: produsul intern brut, venitul national, productia industriala, productia agricola, volumul desfacerilor de marfuri pe piata interna, volumul total al exporturilor, al importurilor, datoria externa etc.

Bunurile, serviciile si factorii de productie ce se evidentiaza in conturile nationale sunt evaluate la pretul pietei, care constituie numitorul comun al inregistrarii unor articole de natura extrem de diferita.

Datele inregistrate la nivel de firma sunt agregate la nivelul sectorului sau ramurii, fiind apoi insumate la nivelul economiei nationale.

Principalii indicatori absoluti ce masoara potentialul economiilor nationale utilizati in statistica internationala sunt:

T    produsul intern brut (PIB);

T    consumul privat (C_p);

T    consumul guvernamental (C_g);

T    formarea bruta a capitalului (Fbc);

T    Exportul net (X-M);

T    produsul intern net (PIN),

T    produsul national brut (PNB),

T    produsul national net (PNN),

T    venitul national (VN) s.a.

Produsul intern brut (PIB) masoara valoarea totala a bunurilor si serviciilor finale produse de agentii economici ai unei tari in decurs de un an. El exprima, in forma sintetica, echilibrul macroeconomic rezultand din egalitatea ce exista intre valoarea productiei unei natiuni si totalitatea cheltuielilor efectuate in vederea cumpararii productiei respective. Ca urmare: PIB poate fi determinat fie insumand valoarea bunurilor si serviciilor produse si destinate pietei, fie insumand cheltuielile efectuate de diferitele entitati economice (agenti economici, populatie, guvern etc.) pentru achizitionarea lor.

Intrucat productia unei natiuni exprimata in forma baneasca este egala cu veniturile factorilor de productie care au participat la producerea ei, PIB se poate obtine si printr-o a treia metoda: insumarea valorii adaugate la fiecare stadiu al realizarii bunurilor (productie, vanzare cu ridicata, vanzare cu amanuntul etc.). Aceasta ultima metoda are avantajul ca surprinde contributia fiecarui agent economic la productia agregata.

Produsul intern brut poate fi analizat pe baza celor 4 componente ale sale, considerate dupa criteriul destinatiei lor: consumul (C), formarea bruta a capitalului (I), consumul guvernamental (G) si soldul net al operatiilor cu strainatatea numit si exportul net (X-M).

Consumul (C) cuprinde valoarea bunurilor si serviciilor de consum destinate satisfacerii nevoilor oamenilor.[4]

Formarea bruta a capitalului (I) cuprinde investitiile efectuate in sectorul privat (de catre firme) la care se adauga variatia stocurilor de mijloace circulante. Investitiile cuprind valoarea bunurilor de capital fix, nou-create sau inlocuite, pe parcursul unui an. Variatia stocurilor reprezinta diferenta dintre intrarile in stocurile de materii prime, materiale etc. si iesirile din astfel de stocuri, in cursul unui an.

Consumul guvernamental (G) exprima volumul total al cheltuielilor institutiilor guvernamentale (administratie, justitie, politie etc.) ocazionate de cumpararea de bunuri si servicii.

Soldul net al operatiunilor cu strainatatea (X-M) reprezinta diferenta dintre valoarea bunurilor si serviciilor exportate (produse in tara) si valoarea celor importate (care au fost produse in alte tari).

Prin insumarea celor 4 componente se obtine valoarea PIB, conform formulei:

PIB = C + I + G + (X - M) (1.1)

Alti indicatori de potential. Desi contine o seama de informatii esentiale, produsul intern brut nu poate oferi singur, o imagine completa a rezultatelor activitatii economice a unei natiuni. Pentru aceasta, este necesara calcularea si a altor indicatori care reflecta, mai exact, doua aspecte:

Valoarea nou-creata in perioada de referinta ceea ce presupune deducerea din PIB a cheltuielilor cu inlocuirea capitalului fix;

Lucrare: Functiile managementului calitatii Lucrare: Bibliografie - managementul dezvoltarii durabile

aportul agentilor economici apartinand natiunii (indiferent de locul unde isi desfasoara activitatea) trebuie evidentiat distinct de cel al firmelor si persoanelor straine ce actioneaza pe teritoriul national.

Daca din valoarea PIB deducem amortizarea (totalul cheltuielilor necesare inlocuirii capitalului fix uzat) obtinem produsul intern net (PIN).

Indicatorii PIB si PIN masoara rezultatele economice (brute, respectiv nete) obtinute de persoanele si firmele ce actioneaza pe teritoriul tarii pentru care se face determinarea, indiferent de nationalitatea acestora. Ei includ prin urmare, si aportul agentilor economici straini. Pentru a exprima cu acuratete rezultatele economice reale ale unei natiuni, este necesara separarea aportului strainilor de cel al agentilor autohtoni. In acest scop, putem calcula un alt indicator, produsul national brut (PNB), scazand din PIB valoarea bunurilor si serviciilor produse de persoanele si firmele apartinand altor tari care-si desfasoara activitatea pe teritoriul national si adaugand valoarea bunurilor si serviciilor produse de persoanele si firmele autohtone ce-si desfasoara activitatea in strainatate. Daca din PNB deducem amortizarea, obtinem produsul national net (PNN). Mai departe, daca din PNN deducem valoarea impozitelor indirecte (taxe vamale, TVA etc.), rezultatul obtinut constituie venitul national (VN).

Nivelul de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare economica se exprima cu ajutorul indicatorilor calitativi, obtinuti in principal prin doua metode:

Raportarea performantelor economice globale (exprimate prin indicatori absoluti) la numarul de locuitori. Indicatorii de acest tip cel mai frecvent utilizati in statisticile internationale sunt PIB/locuitor, valoarea productiei industriale / locuitor, valoarea exportului / locuitor.

Combinarea diferitilor indicatori absoluti. Putem de pilda, sa raportam marimi agregate precum productia industriala, investitiile interne (brute sau nete), exporturile de bunuri si servicii, soldul contului curent al balantei de plati, datoria externa etc. la produsul intern brut. Ritmul dezvoltarii. Pentru a caracteriza starea economica a unei natiuni, analiza trebuie sa cuprinda pe langa aspectele calitative si indicatori de dinamica privind ritmul de crestere a diferitelor marimi agregate. Acesti indicatori ofera informatii pretioase cu privire la cel putin doua aspecte: a) daca economia (sau anumite sectoare) se afla in crestere, stagneaza sau este in declin (si eventual care sunt sectoarele cu cea mai rapida crestere); b) orizontul de timp necesar pentru a atinge un anumit nivel de dezvoltare.

Tipologii mondoeconomice

Economiile nationale pot fi clasificate pe baza mai multor criterii: nivelul dezvoltarii;ritmul dezvoltarii;modul de organizare (sau tipul de sistem economic aplicat) etc.

Pe baza indicatorilor statistici, putem alcatui clasamente ale natiunilor sau putem identifica tipuri de economii nationale. Clasamentele pot fi simple, atunci cand folosesc un numar redus de indicatori (de exemplu, ordonarea tarilor in functie de nivelul PIB/locuitor, al productiei industriale/locuitor etc.) sau complexe daca utilizeaza combinatii de indicatori. Cele mai cunoscute clasificari economice ale tarilor lumii au la baza criteriul nivelului de dezvoltare economica.

Pe baza indicatorului PIB/locuitor, putem grupa tarile lumii in 3 categorii: dezvoltate (cu peste 10.000 USD/locuitor), mediu-dezvoltate (intre 1500 si 10.000 USD/locuitor) si slab dezvoltate (sub 1.500 USD/locuitor).

Grupul tarilor dezvoltate cuprinde tarile cu un nivel relativ ridicat al venitului pe locuitor (peste 10.000 USD/locuitor), fapt ce semnifica nu numai un potential economic ridicat ci si un standard de viata relativ inalt pentru populatia lor. De regula, nivelul de dezvoltare este reflectat prin 2 categorii de indicatori:

T    ce masoara performantele economice raportate la numarul de locuitori (PIB/loc., PNB/loc., productia industriala / loc., comertul exterior / loc. etc.)

T    indicele dezvoltarii umane, care exprima sintetic: speranta de viata, nivelul de educatie si instruire, rata alfabetizarii, standardul de viata (exprimat prin logaritmul natural al PIB/loc., tinand cont de paritatea puterii de cumparare in dolari SUA) s.a.[7]

Geografic, grupul este concentrat in cea mai mare parte in zona Europei occidentale si Americii de Nord, la care se adauga 6 tari din zona Asia-Pacific (Japonia, Australia, Noua Zeelanda, Singapore, Hong Kong, Taiwan) una din Orientul Mijlociu (Israel), una din Europa de est (Slovenia) si 2 din zona Mediteranei (Cipru si Malta).

O caracteristica a acestui grup de tari este ponderea scazuta a agriculturii, respectiv ponderea ridicata a sectorului serviciilor in PIB.[8] Statisticile internationale indica faptul ca in 2007, in aceste tari, agricultura contribuia cu mai putin de 3 % la formarea PIB (tabelul 1.2). Industria detine intre o cincime si o treime, diferenta (de regula peste 70%) revenind serviciilor.

Daca in ce priveste ponderea agriculturii in PIB grupul tarilor dezvoltate manifesta o vadita similaritate, la indicatorul ce masoara ponderea comertului exterior in PIB (deschiderea internationala), diferentele sunt mai mari de la o tara la alta in cadrul grupului, variind de la valori sub 25% in cazul tarilor mari (de ex. Japonia sau Statele Unite) la peste 100% in cazul unor tari mici precum Belgia, Olanda, Luxemburg, Singapore etc. Valoarea relativ mai mica a deschiderii internationale in cazul tarilor mari se explica nu prin faptul ca acestea ar avea un comert mai putin intens cu strainatatea ci prin dimensiunile mari ale PIB-ului lor.

Tarile dezvoltate se remarca si printr-o participare intensa la comertul international, ele ocupand primele locuri in ierarhia exportatorilor si importatorilor mondiali de bunuri prelucrate. (tabelul 1.3) Situatia nu este mult diferita nici pe alte piete, de pilda pe cea a materiilor prime. Statele Unite, UE si Japonia detin impreuna aproape doua treimi din importurile mondiale de petrol. Totodata, EU si SUA detin ponderi importante in exporturile mondiale de produse agro-alimentare.

Grupul tarilor cu dezvoltare medie cuprinde tarile avand un nivel al PIB/locuitor cuprins intre 1500 si 10.000 USD. Majoritatea dintre ele au fost tari slab dezvoltate sau chiar colonii ale tarilor industrializate. Procesul trecerii lor la stadiul de tari mediu-dezvoltate s-a desfasurat incepand cu anii 1970, pe doua cai alternative: (1) valorificarea resurselor naturale, in special a zacamintelor de petrol; (2) valorificarea altor tipuri de factori (inteligenta, spirit antreprenorial, capital social etc.) in scopul crearii unui avantaj competitiv national. Tarile din a doua categorie au urmat in mod sistematic strategii de dezvoltare bazate pe promovarea exporturilor.

Din prima categorie (a tarilor care au urmat calea valorificarii resurselor primare) fac parte unele tari exportatoare de petrol: Arabia Saudita, Kuweit, Quatar, Emiratele Arabe Unite , Venezuela etc. Majoritatea sunt membre ale organizatiei OPEC, unul din cele mai puternice carteluri internationale, a carui influenta asupra pietei mondiale a combustibililor s-a intarit considerabil dupa cele doua "socuri petroliere" din anii 1970. Desi pretul mondial al petrolului a inregistrat importante fluctuatii in decursul anilor, OPEC a reusit sa-si mentina pozitia de principal furnizor mondial al acestui produs. In tabelul 1.4, este ilustrata ponderea tarilor membre OPEC in exporturile mondiale de petrol in anul 2006: aproape o cincime din importurile UE, circa 40 la suta din importurile Statelor Unite, peste 60 la suta din importurile Japoniei si aproape 40 la suta din importurile Chinei, in conditiile in care acesti 4 mari consumatori preiau peste 80 la suta din exporturile mondiale.

Cea de-a doua categorie de tari (care au valorificat alti factori de productie) are o compozitie mult mai eterogena, incluzand atat tari care in deceniile 9 si 10 au cunoscut o dezvoltare rapida (de ex. tarile din Asia de sud-est) cat si tari care au inregistrat ritmuri mai lente sau chiar negative de crestere economica (de ex. tarile in tranzitie din Europa de est). Dupa anul 2000 insa, aceste tendinte practic s-au inversat: tarile Asiei de sud-est au cunoscut o scadere a ritmurilor de crestere; in schimb, alte regiuni precum Europa centrala si de est, China, India, Vietnam, Chile, Mexic s.a. au cunoscut ritmuri inalte de crestere. In general, dezvoltarea mai rapida a acestor tari s-a datorat, intr-o masura importanta, efortului investitional propriu (reflectat printr-o rata relativ inalta a formarii brute a capitalului), sustinut prin influxuri de investitii straine. Datele din tabelele 1.5 si 1.6 ilustreaza comparativ, efortul investitional si dezvoltarea economica a celor doua grupuri de tari mediu-dezvoltate in doua perioade: 1987-1997 si 1997-2007.

Din grupul eterogen al tarilor mediu-dezvoltate se detaseaza prin dimensiunile performantelor obtinute, tarile Asiei de sud-est. Cunoscute si sub numele generic de "tigrii asiatici", natiunile mentionate au inregistrat cresteri economice sustinute in deceniile 9 si 10 ale secolului XX, bulversand ierarhiile mondiale. Performantele "tigrilor" se datoreaza in mare masura efortului propriu in directia dezvoltarii si nu in ultimul rand, politicilor industriale inspirate, pragmatice pe care le-au aplicat. Dimensiunea efortului propriu este reflectata intre altele, si prin ponderea investitiilor interne in PIB, capitol la care tarile Asiei de sud-est ocupa primele locuri in clasamentele mondiale. Pe langa aceasta, ele au reusit sa atraga un volum impresionant de investitii straine directe.

Spre deosebire de "tigrii asiatici" - cum mai sunt denumite natiunile din Asia de sud-est - tarile Americii Latine au inregistrat cresteri mai putin spectaculoase, traseul urmat de ele pe calea dezvoltarii fiind ceva mai sinuos. Intr-o prima etapa (deceniile 5,6 si 7 dupa al doilea razboi mondial), aceste tari au promovat politici economice cu puternice accente autarhice, pentru ca la inceputul anilor 1980, sa se inscrie definitiv pe traiectoria unei dezvoltari economice sustinute. Deosebirile fata de tarile Asiei de sud-est vizeaza insa si alte aspecte cum ar fi de pilda, resursele financiare ale dezvoltarii. Datele din tabelul 1.7 evidentiaza clar ca pentru tarile Americii Latine, principala resursa au fost imprumuturile externe, mai degraba decat efortul investitional. Acesta este si motivul pentru care tarile Americii Latine au fost actorii principali ai crizei datoriilor externe, care a capatat dimensiuni globale incepand cu anii 1980.

Grupul tarilor slab dezvoltate cuprinde tarile cu un venit anual de sub 1500 USD/locuitor. Geografic, ele sunt localizate mai ales in Africa si Asia de sud dar pot fi intalnite si in in alte zone ale globului (de ex., in spatiul ex-sovietic). Economiile tarilor din acesasta categorie se caracterizeaza in general, printr-o eficienta scazuta a productiei, productivitate slaba, alocarea ineficienta a resurselor, o pondere relativ mare a agriculturii in PIB si nu in ultimul rand, o structura putin diversificata a exporturilor. Toate aceste deficiente se manifesta de regula prin dezechilibre macroeconomice, cel mai adesea la nivelul balantei de plati.

In general, tarile slab dezvoltate se caracterizeaza nu doar prin nivele scazute ale veniturilor populatiei, ci si prin valori relativ scazute ale indicelui dezvoltarii umane. Indicatorii economici si socio-demografici atesta un grad de civilizatie si un standard de viata scazute in raport cu nivelul mediu pe ansamblul tarilor in curs de dezvoltare. In multe din aceste tari, saracia, analfabetismul, foametea, bolile cronice etc. sunt endemice. Datele din tabelul 1.8 atesta faptul ca populatia din aceste tari are o speranta de viata relativ scazuta, un nivel ridicat al mortalitatii infantile si un acces redus la surse de apa si servicii sanitare de baza.

Indicele dezvoltarii umane (IDU, Human Development Index ) este o masura comparativa a sperantei de viata, alfabetizarii, invatamantului si nivelului de trai. In acest fel, este folosit pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei tari decat PIB-ul pe cap de locuitor, care masoara doar prosperitatea materiala si nu alti indicatori socioeconomici. Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq in 1990. Indicele dezvoltarii umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat in fiecare an de Programul de Dezvoltare al Natiunilor Unite si publicat in Raportul de Dezvoltare Umana.

IDU = este un indice compozit care inglobeaza mai multe evaluari:

T    longevitatea - speranta de viata la nastere

T    mediul de educatie - gradul de alfabetizare si numarul mediu de ani de scolarizare

T    standardul de viata - PIB/loc, numarul de calorii consumate zilnic

Valoarea IDU se inscrie intre 0 si 1, cu cat IDU se apropie de 1 cu atat tara are un grad de dezvoltare mai ridicat.

In tarile dezvoltate speranta de viata este de peste 70 ani, rata de scolarizare depaseste 90%.

Ultimul raport a fost publicat de Natiunile Unite in 5.10.2009 si contine date pana in 2007 (Human Development Report 2009)

World map indicating the Human Development Index (based on 2007 data, published on October 5, 2009)

1.  Norway 0.971 (▲ 1)
2.  Australia 0.970 (▲ 2)
3.  Iceland 0.969 (▼ 2)
4.  Canada 0.966 (▼ 1)
5.  Ireland 0.965 (▬)
6.  Netherlands 0.964 (▬)
7.  Sweden 0.963 (▬)
8.  France 0.961 (▲ 3)
9.  Switzerland 0.960 (▬)
10.  Japan 0.960 (▬)
11.  Luxembourg 0.960 (▼ 3)
12.  Finland 0.959 (▲ 1)
13.  United States 0.956 (▼ 1)

14.  Austria 0.955 (▲ 2)
15.  Spain 0.955 (▬)
16.  Denmark 0.955 (▼ 2)
17.  Belgium 0.953 (▬)
18.  Italy 0.951 (▲ 1)
19.  Liechtenstein 0.951 (▼ 1)
20.  New Zealand 0.950 (▬)
21.  United Kingdom 0.947 (▬)
22.  Germany 0.947 (▬)
23.  Singapore 0.944 (▲ 1)
24.  Hong Kong 0.944 (▼ 1)
25.  Greece 0.942 (▬)
26.  South Korea 0.937 (▬)

27.  Israel 0.935 (▲ 1)
28.  Andorra 0.934 (▼ 1)
29.  Slovenia 0.929 (▬)
30.  Brunei 0.920 (▬)
31.  Kuwait 0.916 (▬)
32.  Cyprus 0.914 (▬)
33.  Qatar 0.910 (▲ 1)
34.  Portugal 0.909 (▼ 1)
35.  United Arab Emirates 0.903 (▲ 2)
36.  Czech Republic 0.903 (▬)
37.  Barbados 0.903 (▲ 2)
38.  Malta 0.902 (▼ 3)

Potrivit acestui raport Romania ocupa locul 63 cu un IDU = 0.837.

Pe ultimul loc cu cel mai mic IDU se situeaza Niger 0.340, Afganistan 0.352, Sierra Leone 0.365, Republica Africa Centrala 0.369, Mali 0.371.

Balanta de plati

Tranzactiile internationale genereaza fluxuri comerciale, financiare, monetare si de alta natura, intre economiile nationale. Fluxurile la randul lor, genereaza creante si datorii ce constituie suportul platilor internationale. Toate aceste creante si datorii pe care le inregistreaza o natiune ca urmare a miscarilor internationale de bunuri, servicii si alte categorii de active, in decursul unui an, se evidentiaza statistic intr-un instrument economic denumit balanta de plati.

Principiile intocmirii balantei de plati

1.1 Tranzactiile cu strainatatea in expresie monetara. Orice balanta de plati, indiferent de modelul adoptat, respecta cateva cerinte fundamentale. Acestea se refera in principal la: caracterul de tranzactie al operatiunilor care se inregistreaza, evidentierea lor in expresie monetara, calitatea de rezident/nerezident a celor ce deruleaza aceste operatiuni, sfera de cuprindere, exigibilitatea operatiunilor, modalitatea de efectuare a inregistrarilor. Sa le abordam pe rand:

Tranzactiile cuprind atat operatiunile generatoare de plati (imediate sau la un anumit termen) cat si pe cele efectuate intr-o singura directie cum sunt donatiile, remiterile personale si alte transferuri unilaterale care nu presupun prestatii compensatorii; intrucat ele reprezinta miscarea unor valori, inregistrarea lor in balanta de plati este obligatorie.

1.2. Un alt criteriu care opereaza in sistemul inregistrarilor in balanta de plati este calitatea de "rezident" a agenti1or care realizeaza tranzactiile, prin opozitie cu cea de "nerezident" . In categoria rezidentilor unei tari se includ persoanele fizice, firmele precum si institutiile publice si private care isi au domiciliul permanent sau centrul intereselor in tara respectiva. In intelesul acestei definitii - care este in spiritul recomandarilor Fondului Monetar International - o societate comerciala sau corporatie este considerata rezidenta a tarii in care a fost inmatriculata (incorporata); in schimb, sucursalele sau filialele ei deschise in alte tari sunt considerate nerezidente (ele sunt rezidente ale tarilor in care isi desfasoara activitatea). Membrii corpului diplomatic, ai misiunilor militare, studentii, turistii si muncitorii care emigreaza temporar sunt considerati rezidenti ai tarilor de origine (ai caror cetateni sunt). Totusi, o persoana nerezidenta va fi considerata rezidenta in conditiile in care - chiar daca este angajata si platita in tara sa de origine - desfasoara pe teritoriul tarii gazda o activitate pe o durata mai mare de un an. Organizatiile interguvernamentale (cum sunt ONU, BERD etc.) nu sunt considerate rezidente ale unui stat.

In sfera de cuprindere a balantei de plati intra, teoretic, toate tranzactiile cu strainatatea ale rezidentilor. Practic insa, culegerea si transmiterea datelor se confrunta cu o serie de dificultati care fac aproape imposibila reflectarea absolut corecta a tuturor acestor tranzactii. De pilda, pentru evidentierea exportului si importului de marfuri, principala sursa a datelor sunt documentele vamale. Putem sa ne imaginam ce probleme dificile apar in acest sector in Romania ca urmare a conditiilor precare in care se desfasoara controlul vamal, slabei dotari tehnice a vamilor, circuitului greoi al documentelor, precum si cresterii ingrijoratoare a fenomenelor de contrabanda, sustragere de la control , declaratii false si alte asemenea.

1.3. Criteriul exigibilitatii prevede ca operatiunile ce se inscriu in balanta de plati trebuie sa se refere la creante si datorii exigibile in decursul unui an, indiferent daca au fost facute in decursul anului respectiv sau intr-o perioada anterioara. In ce priveste momentul inregistrarii tranzactiilor, el este legat de livrarea marfii (activului) sau prestarea serviciului si nu de efectuarea platii. Momentul poate fi asadar acela in care un lot de marfa a trecut frontiera vamala, in care un grup turistic a aterizat la destinatie, o nava a intrat sub operatii s.a.m.d. Momentul poate fi determinat si de data inscrierii operatiunilor in evidentele contabile ale bancilor.

1.4. Sistemul dublei intrari. Inregistrarea tranzactiilor in balanta de plati se face conform principiului contabilitatii in partida dubla. Asta inseamna ca fiecare operatiune este inscrisa de doua ori, o data printr-un debit si o data printr-­un credit, cu aceeasi valoare. Ratiunea acestui procedeu rezida in faptul ca orice tranzactie presupune atat livrarea unei marfi (activ financiar) sau prestarea unui serviciu, cat si o contra-prestatie (plata).

Regula este urmatoarea: operatiunile care presupun iesiri de bunuri in afara tarii sau prestari de servicii pentru strainatate si care genereaza incasari pentru rezidenti se inregistreaza ca si credit; operatiunile inverse, de intrari de bunuri sau servicii, care genereaza plati de catre rezidenti in favoarea strainilor, se inregistreaza ca si debit. Din perspectiva natiunii care intocmeste balanta de plati, "tranzactiile-credit" cuprind:

* exportul de marfuri;

* prestarile de servicii pentru nerezidenti sau exportul invizibil, incluzand incasari din transporturi internationale, din turism international, primirea de sume de bani reprezentand comisioane, onorarii, redevente etc. pentru diverse servicii profesionale sau de afaceri, exploatarea drepturilor de proprietate intelectuala, intretinerea bazelor militare straine, a reprezentantelor diplomatice etc.

venituri din strainatate sub forma de dividende, dobanzi si alte forme de profit provenite din: investitii directe sau de portofoliu, imprumuturi, alte operatiuni de finantare; tot in aceasta categorie se includ veniturile provenite din munca depusa in strainatate sub forma salariilor, premiilor, indemnizatiilor etc.

donatii din partea nerezidentilor;

ajutoare acordate de guverne straine;

investitii de capital in tara, efectuate de catre nerezidenti: construirea de noi intreprinderi industriale, comerciale, bancare etc. sau achizitionarea celor existente (sau parti din ele), infiintarea de filiale, achizitionarea de titluri financiare (actiuni, obligatiuni) sau pe termen scurt (bonuri de tezaur, certificate de depozit, titluri de credit s.a.), imprumuturi din strainatate, depozite bancare ale nerezidentilor si orice alte obligatii fata de strainatate;

In categoria "tranzactiilor-debit" se includ toate operatiunile enumerate mai sus dar orientate invers, adica generand plati pentru strainatate: importul de marfuri, prestarile de servicii in favoarea rezidentilor, veniturile datorate acestora pentru "serviciile" capitalului strain sau pentru munca prestata in tara, donatiile in favoarea nerezidentilor, ajutoarele acordate guvernelor straine, investitiile de capital ale rezidentilor efectuate in strainatate etc.

Structura balantei de plati

1 Contul curent. In contul curent al balantei de plati este inregistrata valoarea monetara a tranzactiilor cu marfuri si servicii precum si transferurile unilaterale. "Exportul si importul de marfuri" este componenta majora a contului curent, avand de regula ponderea cea mai mare. In ce priveste comertul cu servicii, acesta include o mare varietate de operatiuni: transportul marfurilor straine cu nave aflate sub pavilion national sau invers, transportul marfurilor produse in tara cu nave straine, cheltuielile efectuate in tara de turisti straini sau de turistii rezidenti in strainatate[15], servicii de consulting-­engineering, financiar-bancare sau de alta natura prestate firmelor straine, comertul international cu brevete de inventii, know-how si alte drepturi de proprietate intelectuala etc. Tot in aceasta categorie se includ si castigurile pe care le aduc investitiile din strainatate sub forma de dividende, dobanzi sau alte forme, inscrise la pozitia a treia, "venituri". Evident ca ele sunt in dublu sens: castigurile pe care le aduce capitalul autohton "exportat" se inscriu ca si credit iar castigurile aferente capitalului strain "importat" se inscriu ca si debit. In sfarsit, transferurile unilaterale se refera la tranzactiile intr-un singur sens, care nu implica plati sau alte contra-prestatii. Astfel de transferuri pot fi: donatii ale persoanelor, institutiilor, guvernelor etc. in favoarea nerezidentilor; pensii, alocatii, burse sau alte asemenea acordate de guverne in favoarea nerezidentilor, ajutoare materiale sau banesti oferite de un guvern altor guverne s.a.m.d. Atunci cand sumele respective intra in tara, ele se inscriu printr-un credit; cand sumele parasesc tara, in balanta apare un debit.

2 Contul de capital. Tranzactiile inregistrate in contul de capital al balantei de plati reprezinta intrari si iesiri de active. Acestea din urma sunt definite intr-un sens foarte larg, incluzand atat bunurile reale (terenuri, constructii etc.) cat si cele financiare (actiuni, obligatiuni, titluri pe termen scurt s.a.). Miscarile in conturi bancare (depuneri, imprumuturi etc.) sunt considerate tot tranzactii de capital. Miscarile reflectate in contul de capital sunt asadar prin excelenta, operatiuni de investitii.

Tranzactiile cu active care prin natura lor constituie titluri de credit pe termen scurt (avand o scadenta de sub un an de la data emiterii) se inregistreaza la pozitia 2. In aceasta categorie se includ bonurile de tezaur, certificatele de depozit, efectele de comert (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.), in general, creantele sub un an asupra trezoreriei, bancilor sau societatilor comerciale. Sunt considerate ca avand aceeasi natura miscarile in conturi bancare: transferurile, depozitele la vedere sau la termen, alte operatiuni efectuate pe pietele monetare etc.

3 Tranzactii cu rezerve oficiale. Contul de capital al balantei de plati cuprinde pe langa tranzactiile din sectorul privat (care sunt in esenta investitii de capital) si "reglementarile oficiale" ale bancii centrale. Aceste operatiuni au ca obiect rezervele internationale ale statului, constand in principal din: aur, devize, Drepturi Speciale de Tragere, pozitii de rezerva la Fondul Monetar International s.a.