Dincolo de expunerea in termeni de istoricitate - vezi cronomogie --, istoria gandirii economice dezbate cel putin urmatoarele aspecte, deja intalnite in Lectia I:

(A)    interferenta gandirii cu activitatea economica;

(B)    aspectul doctrinar - unul care efectueaza deopotriva grupari si despartiri ale unctelor de vedere si opiniilor;

(C)    aspectul metodologic - transformarea economiei politice in stiinta economica, sau trecerea de la metafizica la pozitivism stiintific;

(D)   cumularea primelor doua aspecte - (A) si (B) - in construirea inventarului teoriilor economice;

(E)    dezbaterea asupra conceptului de sistem economic;

(F)     viziunea asupra categoriei de economie dominanta.

Este deja inteles ca disciplina economiei ramane indeajuns de specifica pentru ca inventarierea conceptelor de acolo sa presupuna si o geneza specifica - avem aici in vedere elaborarea si constructia ideilor, formarea de curente de gandire; departajarea acestora, dar si asocierea lor sau departajari in interiorul unuia si aceluiasi curent; acumulari, dar si radicalizari si regrese; imbinarea teoriilor cu rezultate ale studiilor empirice, si astfel raportarea studiului la realitate; nu in ultimul rand, citirea si atitudinea critica fata de acumularile cantitative si evolutiile calitative si constatarea avansurilor si impasurilor studiului.

Istoricitatea gandirii de specialitate insasi isi pastreaza interesul si dintr-un alt punct de vedere, care mai include elaborarea, constituirea si centrarea ideilor, astfel coboara in zone temporale neasteptat de profunde. Intr-o maniera similara redactarii conceptelor de manual de astazi - pe baza acumularilor si evolutiilor de mai bine de doua secole, adica de la primul tratat de economie[1] - ceea ce era gandire economica la finele secolului al XVIII-lea se constituise din elemente preluate din epocile precedente, inca de la antichitatea greco-latina. Astfel, gandirea in materie isi creaza propriul sistem in evolutie, rivalizand cu economia-activitate, cu sistemul si cu istoricitatea proprii acesteia. Corespondentele intre elementele activitatii si conceptele gandirii nu sunt, insa, nici automate, nici simplu de operat.

Cel mai bine poate fi studiata insa istoria gandirii pe structura curentelor de gandire.

Fiziocratii

Sunt prima manifestare tipica de tip curent (scoala) de gandire. Primul curent de gandire economica de totdeauna inflorea intr-o epoca a economiei (activitatii) care isi descoperea ideea de progres. Din pacate, tocmai acesta i-a fost curentului fiziocrat si miezul controversat, vizavi de demersul sau intelectual. Progresul era o adevarata moda a timpului, in Europa Occidentala a epocii moderne, dar aceasta scoala de gandire nu era capabila sa disocieze progresul de o "lege naturala", respectiv a naturii-insesi. Progresul studiului economiei il insotea pe cel al activitatii economice, ca unul subsidiar: era "progresul cunoasterii legilor naturii", automat si legitati de natura economica si de domeniu economic. Economia, la fiziocrati, era alaturata stiintelor naturii si ale tehnicii - principiu de reflectie care era, buninteles, in favoarea ei, ca recunoastere stiintifica. In ciuda greselilor de principiu, fiziocratii raman atasati de notiunea de progres si dintr-un viitor care avea sa progreseze tocmai de la nivelul gandirii lor.

La fiziocrati se contureaza dihotomia deductie-inductie, in studiuil economiei - deductia pleca de la ipoteze sau propozitii referitoare cel putin la natura umana, iar inductia verifica legitati naturale.

Fiziocratii au vazut, in concretul societatii contemporane lor, trei clase sociale: (1) agricultorii, surprinsi ca "adevaratii producatori"; (2) industriasii si comerciantii, formand ceea ce curentul numea "sterilul societatii"; respectiv (3) proprietarii patroni, odata cu care se prefigura ceea ce se definea mai tarziu, la Karl Marx, "antagonismul" claselor sociale. Este, poate, cel mai interesant felul in care curentele de gandire antagonice - socialismul liberalismul - isi reclamau tocmai aici, la fiziocrati, radacinile comune. Societatea impartita in clase sociale antagonice coexista cu nasterea reala a liberalismului, dar in gandirea fiziocrata era aici tot o "natura umana", o parte a naturii regasita in zona economica.

Insfarsit pe un plan mai general, limitele teoretice ale gandirii fiziocrate nu se dovedeau a fi izvorat pe latura sa liberala, ci din naturalismul - am spune chiar "naturismul" - surprins pe cealalta latura. In astfel de conditii, curentul fiziocrat - careuia nu I se poate nega nici un spatiu de manevra scientist - ramane si normativ si apologetic, de o parte, si doctrinar si dogmatic, de cealalta.

Clasicii

Noul curent se face simtit mai intai in Marea Britanie, apoi in Franta. Clasicii se disting inca de la prima vedere prin analizele lor simple si nuantate, prin obiectul real si bine conturat al acelorasi analize. Se disting drept "clasici intre clasici" numele unor Adam Smith, David Ricardo si respectiv Malthus.

Adam Smith, initial un profesor de filozofie si mokrala, in la fel de clasicul tratat "Avutia Natiunilor", explica conceptul de diviziune a muncii printr-o "tendinta profunda a naturii umane". O face cu mijloace vizibil diferite de ale fiziocratilor si reuseste astfel o mai buna fundamentare a "ordinii liberale".

Alt clasic, David Ricardo, tot britanic si apartinand unei generatii urmatoare lui Adam Smith, este alt punct nodal al clasicilor si caracterizat drept "cel mai putin naturalist si mai scientist dintre englezi". In detaliu, Ricardo explica conceptul de salariu, ca "pret natural al muncii", respectiv valoarea care furnizeaza lucratorilor "mijloacele de subzistenta si perpetuarea speciei", in conditiile in care "sunt ipotetic eliminate atat cresterea, cat si descresterea economica" - Ferinand Lasalle boteaza aceasta formulare drept "Loi d'Airian".

Opera lui Ricardo combina despre renta, salariu si valoare, facandu-l pe autor tributar unei conceptii deterministe asupra evolutiei economicului. Autorul se distinge prin rigoarea sa logica, ceea ce se si identifica, de astadata, zonei de progres a gandirii timpului sau. Odata cu aceasta distinctie se evidentiaza si paradoxul momentului teoretic reprezentat de Ricardo: in loc sa depaseasca definitiv curentul fiziocrat, judecatile clasicului refac confuzia intre legile economice si cele naturale.

Un al treilea clasic cu greutate, Malthus, in "Eseu asupra populatiei" - un articol socant, publicat in 1820 - cutremura pentru prima oara ceea ce pana atunci fusese "naturalismul legilor economice". In esenta, autorul prevedea "devansarea, in timp, a cresterii economice de catre cresterea populatiei", ceea ce avea sa puna in pericol viata economica a lumii. Este adevarat ca, ceva mai tarziu, autorul revine cu alte precizari in volumul "Noi principii de economie politica", dar turnantul care ajunsese sa poarte numele sau fusese deja infaptuit si nu mai putea trece drept un episod oarecare in istoria gandirii. Aceasta cu atat mai mult cu cat mai "Noile principii . " expuneau cu si mai multa claritate ipoteza "concomitentei intre supraoferta de bunuri si somaj".

Cu Smith, Ricardo si Malthus studiul economiei ramane etichetat drept "economie politica", o eticheta ulterior criticata de toate celelalte curente, chiar din puncte de vedere extrem de diferite si opuse intre ele. Rigoarea metodologica acumulase, insa, la clasici, puncte pretioase. Inca nu dadeau totusi semne nici economia dominanta, nici alternanta sistemelor economice - aceasta din urma fusese deja respinsa funciar prin "naturalismul" economiei, atat de fiziocrati, cat si de clasici.

Curentul marginalist

Este alt curent care se distinge, printre altele, si in Marea Britanie: este vorba tot de o "critica a economiei politice", de astadata purtatorii ei fiind autointitulata "Generatie Oxford 1870". Miscarea era de fapt datata 1872 si ceea ce critica ea era, punctual, un (alt) caractrer apologetic si normativ recapatat de studiul economiei. Totusi, dupa 1870 se vorbea mai mult despre "stiinta economica", in locul "economiei politice" dinainte, ramas in custodia clasicilor.

Odata cu marginalismul si despartirea de clasici:

se abandoneaza, insfarsit, ideea de "redescoperire a ordinii naturale", astfel redescoperindu-se mai degraba o stiinta pozitiva, aproape de alte stiinte model;

tot ceea ce ramane neatins de la clasici este teoria rentei funciare.

Marginalismul a intins spatiul de dezbatere problematic al economiei. A fost, in esenta, tot liberal, dar aceasta nu a impiedicat intruziunea aici a dezbaterii despre o deocamdata ipotetica "pluralitate de sisteme", si dezvoltarea ulterioara a acesteia - extensia mai importanta in timp a curentului venea sa favorizeze acest ultim aspect. Pluralitatea de sisteme apare la marginalisti pusa in ipoteze strict intelectuale, in sensul ca ea nu este inca o chestiune ideologica, dupa cum nici marginalismul insusi nu a devenit vreodata ideologie. Dimpotriva, marginalismul si-a putut permite o polemica relaxata cu marxismul, pe tema alternantei sistemelor.

O reconversie larga a studiului economiei a generat si un optimism exagerat al timpului. Insanatosirea gandirii economice ramanea insa una reala. De adaugat ca marginalismul a beneficiat si de o baza spatiala ceva mai intinsa, iar durata sa de viata a depasit finele secolului al XIX-lea. Sunt, astfel, numarate trei scoli marginaliste europene, regasite reciproc in principii si concluzii: (1) cea austriaca - Wieser, Bohm-Bowerk, K. Menger --; (2) cea elvetiano-franceza, localizata in orasul elvetian Lausanne - Léon Walras si Vilfredo Pareto --, in fine, (3) cea britnaica - Stanley W. Jevons si Alfred Marshall.

Alfred Marshall, marginalist din prima generatie, analizeaza echilibrele de piata, in ipoteza randamentelor crescatoare la scara -- de mentionat ca acest concept fuses nu numai ignorat, la clasici, ci chiar contrazis, in parte, pentru cazul fenomenelor de formare a preturilor, repartitia veniturilor si invetitiile. Marshall revine totusi la pesimismul clasicilor vizavi de capacitatea pietei de alocare optima a resurselor.

E. Barone - intr-un celebru articol din 1907 intitulat "Ministerul productiei in economia colectivista" - incerca pentru prima data tocmai imaginea extrapolata a economiei ne-liberale, fara concurenta si proprietate privata asupra factorilor de productie. Meritoriu ramane modul in care autorul abordeaza din nou chestiunea sistemelor economice alternative, fara prejudecati ideologice. Pe fond, insa, era la ordinea zilei atunci dezbaterea politica de sistem intre liberali si socialisti.

Vilfedo Pareto este numele de referinta sau parintele conceptului de optim economic si al aceluia de bunastare. Vorbim astazi de "eficienta Pareto", de optim si echilibru Pareto, ca si de univers paretian al deciziei manageriale. Marcel Pigou, impreuna cu succesorii sai, ceva mai tarziu, pe la 1920, studia, la randul sau, maximizarea bunastarii, in conditiile relaxate ale naturii si actiunii autoritatii.

Istoricistii germani

Nume ca Schmoller, Liszt sau Hildebrand schiteaza o alta zona de gandire critica la adresa "economiei politice" clasice. Istoricistii se disting prin ceea ce le confera si numele, anume metoda numita "analiza istorica". Aceasta incearca o concretizare tipica asupra faptelor o data cu care insa isi creaza si dificultati insurmontabile. Concluziile unice - stiintifice - sunt impiedicate de contextul pluralitatii punctelor de vedere si explicatiior, iar logica explicatiilor lipseste si ea odata cu legile elaborate. Cu alte cuvinte, impasul istoricist este unul dublu:

(a)    daca lipsesc, de facto, legile istorice, ramane loc pentru intuitie si imaginatie in politicas economica;

(b)    daca, dimpotriva, aceste legi istorice exista, atunci lipseste o critica fundamentala asupra economiei politice, asa cum s-ar fi dorit.

Curentul socialist

Ca un curent de anvergura comparabila liberalismului, in totalitatea sa, si inca pe o durata de timp de asemenea comparabila, socialistii intra in scena ca o alta pluralitate de gandiri, purtatoare de numeroase inconsistente conceptuale. Postulatele de baza se opun, insa, fundamental liberalismului:

(i)         preeminenta grupului asupra individului - de aici urmeaza sa se considere ca societatea in ansamblu este subiectul econmic primordial:

(ii)       organizarea institutionalizata - are in vedere esential "lipsa oricarei ordini spontane", astfel nevoia celei "constient constituite". Ca obiective sociale apoi:

(iii)     egalitarismul si lupta de clasa.

In mare, doctrina socialista se clasifica mai degraba in timp, decat dupa nuantarea opiniilor in: (a) socialismul asazis "utopic"; (b) marxismul si (c) socialismul de stat si nationalist. Daca insa curentul pornea sprijinit pe eclectism de idei, iar apropourile la socialism se intind pana la opera clasicului John Stuart Mill, este meritul lui Karl Marx de a fi rezolvat definitiv aceasta carenta.

Nu polemismul sau de geniu, sau partipriul pentru cei revoltati au decis acest lucru, cat "noua fundamentare socialista" pe o filozofie de sistem - care absorbea si dialectica hegeliana in folosul sau. Marxismul reusea sa vada o ordine care inceta sa fie imuabila. Ruptura fata de fiziocrati se facea aici, mai mult decat in oricare dintre curente, insfarsit definitiva si convingatoare. Marx nu atingea insa rigoarea clasicilor sau a marginalismului in analiza legilor economice. Punctul de plecare al marxismului este astazi socotit a fi fost "paradoxul Starii Crestine a Prusiei" la 1840; in idei, marxismul reclama, la randul lui, o "critica a economiei politice". Lucrarile lui Karl Marx analizeaza societatea "capitalista" a secolului al XIX-lea, pentru a conclude o "auto-distrugere iminenta" - pentru ca "imanenta" -- a acesteia - capacitatea de auto-reglare a acestei societati este vazuta ca limitata.

Logica auto-reglarii limitate si tendintei de auto-distrugere a capitalismului incepea cu caracterizarea a ceea ce Marx numeste "legea economica fundamentala" a sistemului, o reunire, in viziune proprie, a "scopului primar al productiei" cu "mijloacele de realizare" a acestuia. In capitalism, legea economica fundamentala era "obtinerea si maximizarea plusvalorii", in expresia ei palpabila de profit, in folosul clasei patronatului. Societatea capitalista se lasa condusa de economia ei, iar aceasta din urma de interesele acestei clase numeric restranse, ceea ce realizeaza, nu numai disproportia distribuirii bunastarii, ci un adevarat sistem de contradictii interne insolubile prin pastrarea sistemului, dar solubile prin revolutia sociala: se desfiinta clasa patronilor, se schimba structural "legea economica fundamentala", astfel si scopul productiei, si mijloacele sale de realizare se redirijau in folosul lucratorilor si al paturilor sociale largi.

La Marx, categoria profitului devine, realmente, una rau famata. In alta ordine, posibilitatea pluralitatii sistemelor economice, idee comuna si marginalismului, ia si ea o turnura si o concretete revolutionare, dar astfel recapata apropierea de "legile inexorabile ale naturii umane" de tip fiziocrat.

Ca cel mai reprezentativ oponent al liberalismului, Marx - asemeni aproape un secol mai tarziu lui J.M. Keynes - a creat un curent individual si pronuntat de gandire, a avut adepti, iar mai tarziu continuatori, la care nu aveau sa lipseasca, totusi, nuantarile ideilor. V.I. Lenin, in Rusia pre- si post-revolutionara din jurul anului 1917, modifica profetia initiala a lui Marx asupra distrugerii capitalismului in contextul liberei concurente, in intregime si concomitent, in toate statele lumii si indica posibilitatea transformarii socialiste initiale a unei singure tari, sau unui grup de tari mai redus. In China, devenita si ea comunista, in zona asiatica, odata cu tarile est-europene, imediat dupa ultimul razboi mondial si acordul international de la Yalta, replica teoriilor marxist-leniniste urma sa fie data de invataturile lui Mao-Tze-Dun, adaptate unei economii subdezvoltate si saraciei generalizate.

Modificarile aduse teoriei marxiste nu urmareau, insa, sa aduca vreun afront  acestora, ci dimpotriva, perpetuarea ideologiei revolutionare in conditiile care se schimbau, in secolul al XX-lea, fata de cel precedent. Spre exemplu, libera concurenta - si ea, ca si profitul, rau famata in viziunea lui Marx - era inlocuita, la inceputul secoluli al XX-lea, de ceva si mai rau, adica de marile monopoluri si de transformarea capitalismului vechi in imperialism.

De-a lungul timpului, simtul baricadei revolutionare a deturnat si chiar dizolvat, la socialism, conceptualizarile teoretice. Totusi, marxismul si prelungirile sale ramanea invocat si pentru gestionarea sistemului economic alternativ, al socialismului instaurat. O zona care, data fiind diversitatea conditiilor din fiecare economie nationala, avea sa lase cu siguranta loc divizarii teoretice si doctrinare - in primul rand, intre Marx si Engels, de o parte, si Lenin, apoi Mao, de cealalta, dar fenomenul avea sa continuie si pentru alte tari si inventare teoretice. Cu toate acestea, simptomatic, dupa Lenin si Mao, succesori ai lui Marx si Engels, putine si din ce in ce mai neinsemnate au fost personalitatile filozofice ale marxismului si socialismului.

Totusi, in contextul socialismului real, care in anii optzeci parea sa isi faca tot mai evident declinul, cel putin in termenii democratiei, lua nastere "euro-comunismul", iar in contextul capitalismului care evolua, se afirma miscarea numita "Scoala Radicala Americana". Imperativele acesteia pareau a se diferentia de ceea ce se dezbatea in spatele "cortinei de fier", sau in socialismul asazis "real". Si, dupa scenariul deja verificat al cristalizarii altei miscari socialiste, ideile finalizau in atingerea principiilor, pana atunci, cvasi-general acceptate. Astfel, radicalii americani, asa cum apareau, erau fortati sa accepte realitatea societatii industriale a secolului al XX-lea, ca si nevoia readaptarii vechiului marxism la aceasta. Concluzia dintai era limitarea unui intreg set problematic al lumii contemporane - inegalitati social-economice, situatia femeii, rasismul, educatia sau saracia - la ceea ce ar fi "comun" acestora, respectiv la o "chestiune de putere si operare cu ajutorul puterii".

Curentele confesionale

Din nou o zona de gandire ce pare tipica - si tocmai astfel urmeaza sa se individualizeze fata de "celelalte tipuri". A fi reactionat tipic atat la lupta de clasa socialista, cat si la mizeria rezultata partial din societatea de tip liberal nu ar fi putu conduce la un fundament mai consistent decat morala crestina si sociala, la indemana. Acelasi tipic implica si o comuniune cu zonele de confruntare si de despartire, iar aici s-ar putea enumera cel putin trei aspecte derivate:

Apelul la o zona de gandire profund istorica, una care ducea de astadata, nu atat la clasici, cat la bazele puse inca din evul mediu de Toma de Aquino, apoi continua in secolul al XIX-lea, dar si in al XX-lea, ca replica la celelalte curente si la antagonismul lor deopotriva.

Pentru partea reactualizata, se constituie aici, nu mai putin, o doctrina. Iar aceasta, impreuna cu liberalismul si socialismul, acopera aproape in intregime aria politicului secolului al XX-lea. Mai putin s-ar compara acest curent cu celelalte in rigoarea analizei, ar vorbi de sisteme economice alternative, ar apela baze filozofice de sistem, sau ar capata matrici de gandire fundamentala.

Dezvoltat aici ca reactie la alte curente, confesionalismul revede insusi modelul de alcatuire a gandirii economice prin reactii, delimitari, dar si pactizari si reapropieri.

Se poate vorbi de patru curente confesionale componente: corporatismul, cooperatismul, crestinismul social si socialismul crestin.

(A)    Corporatismul - pentru care sunt citate nume ca Le Play, fondator al scolii numit chiar "Reforma Sociala", sau La Tour du Pin si Albert le Mun, fondatori ai "Asociatiei Tinerilor Catolici Francezi" - promoveaza o societate a familiei, grupurilor sociale si profesionale, sub arbitrajul statului si in scopul impacarii contradictiilor.

(B)    Cooperatismul - militeaza pentru "transformarea pasnica a capitalismului", vizand suprimarea profitului si proprietatii private, cel putin din pozitia acestora de mobiluri esentiale ale acestei societati.

(C)     Crestinismul social - constituie punctual zona care inspira direct doctrina democratiei crestine actuale. Are in vedere dreptul si perpetuarea dreptului la initiativa individuala, iar pentru puterea publica rolul de orientare, stimulare si sprijin in sensul integrarii sociale.

(D)    Socialismul crestin - cauta ideea de justitie in serviciul celor oprimati.

Liberalismul, replica lui Keynes si neoliberalismul

In literatura de specialitate, referirea la liberalism este diferentiata. Fie se discuta de curentul liberal mai mult sau mai putin omogen, dar longevid, in opozitie cu un curent socialist de anvergura si longevitate comparabile; fie, in detaliu, sau intr-o temporalizare ceva mai precisa, se considera inventarul de idei si esenta libewrala drept continute de curentele: fiziocrat, clasic, marginalist, ulterior neoliberal si monetarist. Observam , cu alte cuvinte, de o parte, o ramura mai sintetica si mai putin atenta la detalii, de cealalta, pericolul unei confuzii in notiunea de curent de gandire.

In ce priveste sub-paragraful de fata, referirea la liberalism a fost clarificata in detaliu mai sus, dar ramane delicata cu cat majoritatea detaliilor istorice despre curentul liberal (mai corect ar fi fost sa spunem curentele liberale) au fost deja date. In asa fel incat ramane de lamurit un singur aspect, la fel de important din punct de vedere istoric si de gandire economica.

Trei susnt "postulatele fundamentale" ale liberalismului: (a) interesul individual; (b) rationalitatea, in ordinea preferintelor; (c) bunastarea colectiva, ca suma a satisfacerii intereselor individuale. Desfasurarea istorica a adus, insa, si acestora sfidari ale doctrinei, la fel cum se intampla concomitent doctrinei socialiste: (1) fenomene de criza si dezechilibre multiple, sfidand "imanenta" si "naturaletea" echilibrului; (2) germenii monopolului si oligopolului in esenta economiei concurentiale. Fata de care, doctrina "libertatii economice" se altereaza, spun adversarii, la nivelul "libertatii celor puternici de a-I zdrobi pe cei slabi".

Parafrazand un cliseu marxist, am spune ca o astfel de contradictie intre doctrina liberala si realitate - o falie din care Keynes "scotea capul" -- a devenit "motorul" desfasurarilor intra-liberale din secolul al XX-lea. Luau nastere, pe rand, keynesismul si neoliberalismul, apoi confruntarea lor fructuoasa de idei. Confruntare care, revazand de cealalta parte slabirea si chiar dizolvarea gandirii socialiste, esecul marxismului si al sistemului economic alternativ creat de acesta, reuseste sa promoveze in prim-planul gandirii economice contemporane.

Opera lui John Maynard Keynes apartine in special anilor treizeci si patruzeci. Ramane sa remarcam ca, dintr-un punct de vedere, secolul al XX-lea semana cu cel precedent: dezvoltarea gandirii avea loc in special odata cu departajarea curentelor si scolilor de gandire - iar distinctia keynesismului ramane aici una elocventa de la bun inceput, prin despartirea de liberalism, clasici si neoclasici. Cele intamplate intre Keynes si liberali nu semanau cu cele intamplate in tabara socialista, in care Lenin sau Mao nu se prea luptau cu preceptele marxiste. Un singur lucru nu a dezavuat Keynes, anume preceptele liberale, enuntate mai sus: a crezut si in libera initiativa, si in libertatea de optiune a consumatorului. Despartirea a survenit abia la nivelul "solutiei keynesiste", respectiv nevoia de interventie a statului in economie - ceea ce liberalii radicali numeau "erezia keynesista", iar altii intelegeau drept linia reformista si practicista (nedoctrinara) in sanul liberalismului.

Liberali sau nu, oricum insa purtatori ai aceleiasi rigori de expresie cu inaintasii liberali de varf, Keynes si ai sai au reusit sa radicalizeze, indirect, pe cei de partea opusa ce aveau sa isi spuna de atunci "neoliberali" - erau revendicati aici si ultimii economisti neoclasici. Pentru acestia, lupta avea sa continuie si cu socialistii, si cu erezia keynesista. O "agenda liberala", conceputa ca raspuns la sfidarile societatii contemporane, era redactata in 1938, la Colocviul "Walter Lippman". Concluzia noului grup era ca "automatismele de piata nu functioneaza tocmai din cauza neaplicarii complete a principiilor liberale", si din cauza intereferentei interventionismului. Din pacate insa, aceasta noua pozitie doctrinara nu s-a putut dezvolta in afara polemicii cu tezele lui Keynes, nici nu a putut impiedica o alta tendinta a gandirii contemporane in ce priveste re-pozitionarea statului in economie sau "piata institutionalizata". "Liberatea economica nu este laissez-faire", spune P. de Callan, "ea nu contesta drepturi, ci afirma datoria statului de a interveni in materie economica".

8. Alte desfasurari si concluzii

O resconsiderare interesanta a axului teoretic al desfasurarilor istorice in gandirea economica a lumii survine in anii saizeci, la François Perroux. Se numeste "economie dominanta", vede activitatea economica drept fundamentata pe conceptul motor de "putere" si aduna patru contributii importante, izvorand din curente care, pana aici, au fost vazute separat dupa alte criterii:

literatura (de limba) germana - in care reprezentativ este gasit Böhm-Bowerk, cu "Macht order oekonomisches Gesetz";

marxismul - vezi analiza "raporturilor de forta", care insa se afirma si aici intr-o maniera cel putin discutabila: "instrumentele neaprofundate si neaplicate" in economia moderna;

institutionalistii - cei care au pregatit, direct sau indirect, teza esentiala a "puterii economice", purtatoare a practic tuturor concluziilor reprezentative in aceasta optica;

teoreticienii moderni ai concurentei imperfecte. 

Contributia lui Perroux si a ceea ce acesta revendica, in filiatia de fata, reconsidera in continuare un "domeniu decizional", pentru care ofera geneza a ceea ce se numeste, in literatura de specialitate, decizia macroeconomica - macro-decizia. Sunt desprinse criteriile acesteia, fundamentele de tip unitate decizionala, dar si interesele implicate.

Reusita opticii de studiu numita economia dominanta este aceea de a oferi o perspectiva noua si moderna asupra intelegerii fenomenului economic, o arie mult prea usor agresata astazi de un instrumentar de granita, usor strain studiului economic fundamental si astfel usor de deturnat. "Matematizarea studiului", explica si doreste sa clarifice François Perroux, "isi merita o semnificatie relativa. Expresia acestor calcule . este una cantitativa. Continutul si motivatia lor nicidecum".

Anii 1990 aveau sa fie cei ai distrugerii sistemului economic comunist - cel ce prevedea si milita candva spre distrugerea celuilalt sistem. Si pentru economiile foste comuniste,ca si pentru gandirea economica nu a existat, insa, niciun moment de respiro, ca pentru analize post-factuum. A urmat o tranzitie dura de re-conversie la sistemul de piata, pentru care absolut nimeni nu era pregatit, in ciuda semnelor evidente de oboseala ale socialismului real. In plan secundar, deci, a cazut o oarecare noua fizionomie a confruntarii de idei. Regresul doctrinei si curentului socialist era deja de domeniul banalului, dupa 1990, ceea ce reintarea confruntarea tot intre neoliberali si keynesistii-neo-keynesistii flancati de politicienii social-democrati. Lupta se poarta in continuare in tarile occidentale, iar pe orbita occidentala s-au conturat si miscarile politice din Europa de Est, cu conotatiile lor de gandire economica: (1) liberalismul (vezi neo-liberalismul); (2) social-democratia (vezi keynesismul si neo-keynesismul); (3) crestin-democratia (vezi curentele confesionale); (4) socialismul - incercand timid ruperea de marxism.

Ideea este ca primele momente ale tranzitiei regaseau pretextul continuarii polemicii deja cunoscute. Dar gandirea economica din Europa de Est si-a dovedit adaptabilitatea la realitate si pragmatismul, asa incat se mai simte inca aici prea putina polemica doctrinara -- iar disponibilitatea extinderii Uniunii Europene catre tarile, popoarele si economiile est-europene dovedeste, printre altele, si o astfel de recunoastere a faptelor. Marea exceptie la disponibilitatea pro-occidentala au dovedit-o unele tari ex-iugoslave si altele din zona Comunitatii Statelor Independente. Vremurile confruntarii est-vest si socialism-leberalism par a fi trecut repede, dar dupa anii douamii civilizatia occidentala intalnea o rezistenta mult mai tenace in lumea musulmana, pretinsa de unii drept "cealalta civilizatie".

Aici ne aflam, insa, pe punctul care va face posibila revizuirea de mai multe ori a atitudinii istoricilor gandirii economice de maine. Cu alte cuvinte, traim epoca altor intrebari inca fara raspuns: (1) va da roade dezvoltarea gandirii tot pe departajarea curentelor si scolilor de gandire ? Dar unde este aceasta continuare pe curente acum, cand se afirma mai degraba ganditori individuali ? (2) Si-a spus curentul socialist ultimul cuvant, sau este de asteptat ca miscarile anti-globalizare sa isi regaseasca un alt Karl Marx ? (3) Va continua polemica de idei sa fie monopolizata de spatiul euro-american, sau va avea ceva de spus si uriasa lume a treia ?

Sa recapitulam, insa, clasificand teoriile economice existente in lume la intretaierea intre secole:

(i)         teorii clasice si neoclasice, liberale si neo-liberale, in special din zona microeconomica;

(ii)       teorii keynesiste, post si neo-keynesiste, cu puncte de vedere indeosebi macroeconomice, lucrand cu mase economice;

(iii)     teorii cu metoda inductiva, unde se manifesta preeminenta conditiilor istorice si institutionale, iar aici pot fi grupate scoli istorice, scoala americana si formulari econometrice diverse;

(iv)      teorii marxiste, cele bazate inca pe interpretarea materialist-dialectica si istorica.