Procesul de transnationalizare

In conditiile revolutiei tehnico-stiintifice postbelice s-a adancit diviziunea mondiala a muncii, au aparut noi tendinte de specializare internationala, noi complementaritati ale economiilor nationale. Ca o consecinta, de la o perioada la alta, pe plan international, interdependentele economice au devenit tot mai evidente.

Forma specifica de manifestare a procesului de adancire a interdependentelor economice, extinderea acestora, convenite si programate prin intelegeri intre doua sau mai multe state, intre agenti economici nationali - pe plan subregional, regional si interregional, este transnationalizarea (Dictionar REI, 1993). Acest proces de creare si extindere a unei veritabile retele de agenti transnationali, pe termen lung, contribuie la subminarea sistemului national a carui infrastructura pe natiune nu mai poate sa controleze si sa dirijeze procesele nasterii noii civilizatii - societatea informatizata: motorul, insa, al intregului proces il constituie societatile transnationale".

"Actiunea agentilor economici pe plan extranational are loc pe baza unor structuri functionale, care raspund unor strategii mondiale elaborate de organizatii "fara frontiere", pentru care este dificil de identificat un spatiu teritorial unic - juridic, tehnologic, economic. De exemplu, cartile de credit, sunt un tip de serviciu, conceput la scara mondiala, pentru o piata specializata, bazata pe un proces de integrare in sectoarele de varf, "familii tehnologice" in informatica, telecomunicatii; alt exemplu este constituirea de restaurante de tip "fast-food" - McDonald's. De asemenea faptul ca un produs care poarta o anumita marca este fabricat in mai multe tari sau ca din consiliile de administratie ale multora dintre acestea fac parte membri de nationalitati diferite nu mai este o exceptie; tot asa si daca o greva la o intreprindere a lui General Motors declanseaza o miscare de solidaritate in uzinele aceleiasi intreprinderi in puncte cardinale opuse, in Australia sau Anglia.

Procesul de transnationalizare determina stabilirea unor raporturi noi intre stat si intreprinderi / agenti economici, intre puterea politica si cea economica. Hotararile majore care privesc prezentul si viitorul unei tari sau regiuni, adica acelea care se refera la alocarea resurselor tehnologice si financiare, sunt luate de marile intreprinderi mondiale - societati transnationale: IBM, Alcatel, Mitsubishi, Siemens, Societe General, etc.: "Se naste o noua alianta, state-intreprinderi, care se bazeaza inca pe o dubla dependenta: pe de o parte, intreprinderile au nevoie de state "locale" (nationale) pentru a face fata competitiei pe pietele mondiale si pentru a se "transnationaliza" ele insele, pe de alta parte, statele "locale" au nevoie de firmele transnationalizate (corporatiile transnationale) pentru a se perpetua ca formatii politice si sociale "locale" (nationale) deoarece capacitatea statului de a asigura dezvoltarea social-economica este legata direct de succesul, de reusita comerciala pe piata mondiala a corporatiilor nationale mondializate (transnationalizate)." (vezi: Dumitrescu S., "Economie mondiala", Ed. Microinformatica, Cluj, 1992)

In afara acestor agenti economici, o multime de alte forte opereaza azi la scara mondiala - grupurile sindicale transnationale, diverse miscari culturale, etnice, antinucleare, ecologice, "europartidele" vest-europene etc., care se intrepatrund si se interconecteaza pe deasupra granitelor nationale. In paralel, prolifereaza diverse asociatii transnationale neguvernamentale (ex. de la Crucea Rosie Internationala la Federatia Internationala a Femeilor Juriste).

Procesul de transnationalizare va duce la aparitia unei societati civile transnationale si va merge chiar mai departe: miza ei reala si grava o reprezinta sfarsitul erei nationale si inceputul erei postnationale. Acest proces insa nu se va produce uniform, fara contradictii. Fenomenele care se petrec in multe tari, in prezent chiar tari dezvoltate, demonstreaza ca statul national joaca inca un rol important.

Este evident ca sistemul economic al civilizatiei industriale, bazat pe sistemul national, piete nationale, monede nationale, guverne nationale, politici nationale, este supus tot mai mult unor tot mai puternice presiuni de noua civilizatie care deja se contureaza, si anume, societatea informationala.

Procesul de transnationalizare - de dezvoltare multinationala a intreprinderilor nu este un lucru nou - investirea in "strainatate" se realiza cu mult timp in urma si in special in perioada coloniala. Ceea ce caracterizeaza in perioada actuala acest proces, care se afla la baza fenomenului de transnationalizare, este insa amploarea si interesul tot mai mare pe care il manifesta guvernele, si faptul ca nu mai este specific numai intreprinderilor mari.

La origine, investitia in strainatate era considerata - pentru o intreprindere - ca o modalitate prin care urma sa-si asigure securitatea, de eliminare sau impartire a riscurilor, o incercare pentru a-si reduce dependenta de pietele de materii prime. Intreprinderile erau cu atat mai interesate sa patrunda pe pietele externe si sa exploateze zacaminte noi, cu cat era mai mare fluctuatia preturilor produselor, cu cat practicile concertate erau mai usor de pus in aplicare datorita in special existentei barierelor la intrarea pe aceste piete, dar si a numarului mic de intreprinderi interesate de aceasta situatie. Pentru multe intreprinderi, investitia in strainatate inca mai permitea sa asigure o anumita rentabilitate prin diferite tehnici specifice, si sa elimine in acest mod consecintele legate de existenta unei piete nationale prea inguste.

"In perioada interbelica, miscarea internationala a intreprinderilor a fost franata de catre carteluri, acordurile de preturi si de impartire a pietelor intre intreprinderile producatoare. Aceasta tendinta de internationalizare a reaparut dupa al doilea razboi mondial, cand incepand cu anii '50, in afara motivatiilor aratate, intreprinderile voiau sa mai beneficieze, pe diferitele piete pe care se implantasera, de o functionare imperfecta a concurentei. Este considerata epoca investitilor externe de oportunitate. Apoi aceasta forma de investitie a fost completata de ceea ce s-ar putea numi investitia de necesitate." (Vernon R., "Les entreprises multinationales", Ed. Calman-Levy, Paris, 1990, p. 25)

In fata internationalizarii si mai apoi a globalizarii pietelor si dezvoltarii concomitente a concurentei, intreprinderile au fost nevoite sa se adapteze unor noi conditii. Ca urmare, inca la nivelul anilor '70 ai secolului trecut, analisti de prestigiu (A. P. Weber) apreciau ca lumea va aborda o noua epoca a capitalismului, caracterizata prin aparitia pe primul plan a unor intreprinderi gigant care vor avea un rol primordial in viata economica. Unii dintre acestia considerau ca inmultirea numarului de intreprinderi organizate la scara mondiala ar putea sa dovedeasca a fi schimbarea cea mai importanta din istoria umanitatii

Investitiile straine - Componenta importanta si deosebit de dinamica a fluxurilor economice internationale, investitiile internationale au avut, in special in ultimele trei decenii, un impact puternic asupra structurilor de productie, a comertului international, a cresterii economice, practic, in toate tarile lumii.

In general, investitia reprezinta orice utilizare a unui activ in calitate de capital, in scopul obtinerii de profit. Cum activele sunt reale sau financiare, investitiile, la randul lor, pot fi reale (in proprietati, bunuri de echipament etc.) sau financiare (respectiv in titluri de valoare de tipul actiunilor, obligatiunilor ori in plasamente bancare). Prin urmare, investitia reprezinta cumpararea de proprietati, actiuni, obligatiuni etc, sau depunerea de bani la institutii financiare in scopul asigurarii unui venit (dobanda, dividend, chirie etc.) si a unei cresteri de capital.

Modalitatile concrete prin care un agent economic poate realiza o investitie cu componenta internationala sunt:

construirea "pe loc gol' (greenfield investment) a unei societati comerciale sau deschiderea unei filiale intr-o alta tara;

achizitionarea unei intreprinderi straine sau fuziunea cu o astfel de intreprindere

crearea unor societati mixte;

cumpararea de actiuni de pe o piata straina sau emise de o alta intreprindere din alta tara;

cumpararea de obligatiuni de pe o piata straina sau emise de o intreprindere straina;

acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o alta tara sau unui agent economic strain;

incheierea de contracte internationale de leasing sau franchising cu componenta investitionala.

In literatura de specialitate si in practica tranzactionala se apreciaza ca, atunci cand investitia presupune transferarea catre agentul emitent al fluxului investitional, a posibilitatii de control si de decizie asupra activitatii receptorului, avem de a face cu o investitie directa. Acestea pot imbraca forma achizitionarii pachetului de control al actiunilor, a cumpararii unor intreprinderi sau a construirii altora noi. In cazul in care investitia nu presupune statutarea unui astfel de raport, este vorba de o investitie de portofoliu. Investitia de portofoliu reprezinta intotdeauna un plasament pur financiar, o investitie financiara, ce se materializeaza prin achizitionarea de pe o piata financiara a unor valori materiale straine (actiuni, obligatiuni). Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu confera si dreptul de control.

De cele mai multe ori, incadrarea unei investitii internationale in unul din cele doua tipuri este extrem de dificila, astfel ca intre investitia directa si cea de portofoliu exista o asa numita "zona gri'. Un exemplu semnificativ, in acest sens, poate fi oferit de achizitionarea de actiuni pe piata financiara internationala. Cum pachetul de control al actiunilor nu reprezinta un anumit procent fix in totalul actiunilor, ci variaza de la caz la caz, in mod corespunzator investitia poate fi incadrata in unul sau altul din cele doua tipuri.

Notiunea de investitie straina directa reprezinta de fapt denumirea pentru procesul prin care activitatile de productie din diferite tari sunt controlate de o singura intreprindere.

Investitiile straine directe se definesc ca 'proprietatea asupra unor active (mijloace fixe ) de catre un rezident strain, cu scopul de a controla folosirea acestor active' (Graham E.M. si Krugman P., "Foreign Direct Investment in the United States", Institute for International Economics, 1989). Particularitatea investitiilor straine directe o constituie tocmai controlul exercitat de catre investitor asupra activelor in care a fost facuta investitia, control pe care pun accentul toate definitiile. Investitiile straine directe constau in transferul unui 'pachet industrial', in care sunt cuprinse capitalul, tehnologiile, metodele de organizare industriala, expertiza manageriala, cunostintele de marketing etc, toate acestea permitand investitorului sa exercite dreptul de control asupra investitiei. Totusi, este greu de stabilit ce inseamna control. Este mai degraba vorba de o participare directa la conducerea si organizarea productiei activelor in care s-a investit. In general, se considera investitii straine directe intreprinderile in care participarea proprietarului strain depaseste o anumita limita, de obicei intre 10-25%.

Desi criteriile variaza de la tara la tara, diferenta de procente nu modifica esenta fenomenului, avand in vedere ca de obicei, proportia detinuta de un investitor strain este cu mult mai mare (de regula peste 50%). Participarea directa la conducerea si organizarea productiei si controlul asupra activitatii intreprinderii constituie diferenta fundamentala dintre investitia straina directa si investitia de portofoliu (care da dreptul investitorului numai sa primeasca dividendele, fara nici un drept de conducere sau de control in intreprinderea care a investit).

Termenul "greenfield investment" ar putea fi tradus ad-literam in limba romana ca "investitie pe loc gol". Probabil, variante mai reusite ar fi: investitii directe in noi obiective, investitii directe in noi capacitati de productie sau investitii directe in noi filiale.

Oricum, sensul este acelasi: constructia de capacitati proprii in strainatate, literatura internationala consacrand totusi pentru acest tip de afaceri termenul de filiala in proprietate integrala. Acestea se pot forma pe doua cai:

prin achizitii si fuziuni (A + F);

prin investitie (constructie) pe loc gol.

De obicei, investitia directa intr-o filiala proprie inseamna alocarea unui capital substantial, utilizarea resurselor umane ale investitorului si transferul de tehnologie sau know-how in strainatate.

Ideea comuna - achizitiilor si fuziunilor si investitiilor pe "loc gol' - este sa combine unele avantaje specifice intreprinderii cu activele intreprinderilor din strainatate.

Diferenta dintre cele doua forme de afaceri internationale fiind aceea ca:

in timp ce achizitiile si fuziunile utilizeaza, in special, activele firmelor locale si le combina cu managementul investitorului,

investitiile pe loc gol utilizeaza integral activele investitorului.

Alegerea intre achizitii si fuziuni si investitia pe loc gol (filiala noua) este determinata de natura si nivelul avantajelor specifice firmei Avantajele localizarii nu joaca un rol important in aceasta alegere, deoarece ambele forme de afaceri urmaresc cea mai favorabila localizare

Un avantaj esential al investitiei pe loc gol il constituie transferul resurselor si competentelor specifice firmei intr-o tara straina, fara riscul de a pierde controlul managerial, care e destul de accentuat in cazul licentierii si joint-venture. Acesta este cu atat mai important cu cat avantajul competitiv al firmei se bazeaza pe tehnologia unica. Cercetari empirice au constatat ca investitorii japonezi in SUA, care poseda capabilitati competitive mai puternice, formeaza preponderent filiale proprii.

Alt avantaj important al investitiilor pe "loc gol' consta in controlul strict al investitorului asupra operatiunilor de pe diferite piete, care este o conditie imperativa a strategiei globale. Astfel, companiile care-si propun sa realizeze avantaje ale localizarii, cum ar fi, costurile scazute ale muncii, sunt dependente de o structura organizationala eficienta. O asemenea structura necesita mecanisme de control extins si posibilitatea de a elabora decizii independente. In cazul joint-ventures, nici una din cele doua conditii nu este indeplinita.

Formarea de filiale proprii, insa, nu este lipsita de dezavantaje. In primul rand, este o afacere costisitoare datorita capitalurilor si resurselor umane implicate si a operatiunilor administrative si juridice. De regula, cu cat diferentele culturale intre tara de origine si tara gazda sunt mai semnificative, cu atat e mai mare probabilitatea ca firmele sa opteze pentru joint-ventures sau licentiere.

Spre deosebire de achizitii si fuziuni, "investitia pe loc gol" adauga "ceva" la capacitatea de productie pe piata "tinta', fapt ce nu este intotdeauna favorabil. Evident, ea poate fi o investitie strategica, ce va pregati terenul pentru afaceri viitoare, dar in cazul unei piete foarte competitive, constructia a noi capacitati de productie genereaza costuri disproportionat de mari in raport de venituri. Cel putin pe termen mediu, capacitatea de productie nou creata (filiala) nu functioneaza la parametrii proiectati, ceea ce determina cheltuieli fixe ridicate si implicit un cost unitar mare. Compania "mama', ar trebui sa acopere pierderile financiare. Este posibil ca, in viitor, prezenta pe respectiva piata sa fie benefica atat prin oportunitatea unui nou potential, cat si prin utilizarea ei ca platforma pentru afaceri pe pietele limitrofe.

Literatura de specialitate a inregistrat mai multe cercetari empirice care au observat ca, in cazul pietelor cu economii de scara mari si grad de concentrare ridicat, investitorii prefera achizitiile sau societatile mixte.

Finalmente, construirea pe loc gol este o afacere cu grad inalt de risc, deoarece compania trebuie sa suporte singura toate costurile de investitii si operationale intr-un mediu incert.

Spre deosebire de achizitii si fuziuni care sunt evidentiate distinct in statisticile internationale si analizate din punct de vedere a distributiei geografice, structurii pe ramuri economice si factorilor determinanti, construirea pe loc gol este abordata indistinct in categoria investitiilor straine directe. Studiile consacrate acestui tip de investitii directe releva, cel mai adesea, cazuri particulare (de companii sau piete) si nu tendinte generale in economia mondiala.

Factorii care influenteaza deciziile investitionale sunt de trei tipuri: factori specifici firmei investitoare, factori locationali, factori politico-administrativi si legislativi.

Factorii specifici firmei investitoare - evidentiaza capacitatea concurentiala a firmei pe piata mondiala si explica de ce aceasta decide sa faca investitii pe aceasta piata. Din cadrul acestor factori fac parte: - potentialul tehnologic al firmei; - competenta de management; - individualizarea produsului determinata de competenta de marketing si reputatia marcii de fabrica; - eficienta ridicata a productiilor ce pot fi transferate in noi locatii functionale; - marimea firmei si pozitia ei dominanta pe piata.

Factorii locationali - caracterizeaza tara receptoare de investitii: - marimea pietei locale - cel mai important factor; - nivelul costurilor de productie (costul fortei de munca, costul de transport); - marimea si natura obstacolelor comerciale; - regimul valutar; - accesibilitatea si costul resurselor naturale.

Factorii politico-administrativi si legislativi - tin de mediul economic ce prevaleaza in tara receptoare, intre care amintim: - stabilitatea politica - unul din motivele des invocate ca avand un rol important; - eficienta aparatului administrativ; - stimulentele investitionale si criteriile de performanta; - accesul pe piata si conditiile de operare pe piata locala.

Intr-o lucrare recenta, sunt examinate caracteristicile distinctive ale fuziunilor, achizitiilor si a construirii pe loc gol efectuate in tarile central si est-europene. Se constata diferente atat in privinta importantei factorilor determinanti, cat si in cea a caracteristicilor specifice.

Astfel, motivatiile investitorilor au fost clasificate intr-o ordine de importanta, nota 6 fiind acordata pentru cel mai important factor, iar 1 pentru cel mai putin important.

Diferentele intre factorii determinanti sunt redate in tabelul urmator:

Importanta factorilor pentru achizitii si fuziuni

si construirea pe loc gol (greenfield investment)

Sursa: Marina Wes si H.P. Lankes, "FDI in Economies in Tranzaction",

aparut in Transnational Corporation nr. 3, 2001, p.121 (vezi: Isan V.,

2004, p.68)

Dupa cum se observa, cel putin in cazul economiilor de tranzitie, motivele cele mai importante ale achizitiilor sunt: accesul la pietele locale, accesul la piata altor economii de tranzitie si costurile de productie scazute. Pentru "construirea pe loc gol" in productie, factorii cei mai importanti sunt: costurile de productie scazute si accesul la pietele locale.

In privinta caracteristicilor distinctive ale celor doua forme de ISD, acestea sunt redate in tabelul urmator:

Diferente intre achizitii si fuziuni

si filiala noua (greenfield investment)

Sursa: prelucrat dupa Marina Wes si H.P. Lankes, op. cit. , p. 128 (vezi Isan

V., 2004, p.68)

Lucrari de specilaitate utilizeaza si conceptul de "brownfield investment" (K.E. Bayer, S. Estrin, "Brownfield Entry in Emerging Markets", Journal of International Business Studies, 32/2001, p. 575-584). Autorii au analizat factorii determinanti, strategiile si avantajele/dezavantajele acestui tip de investitii. In limba romana este dificil de gasit un termen adecvat, probabil, investitia pe loc maro, ar fi investitia in capacitati/facilitati existente - ce ar fi mai aproape de realitate - considerandu-l totusi si pe acesta neadecvat. Posibil, restructurarea facilitatii industriale sau, mai simplu, preluare de restructurare industriala si "investire pe loc cenusiu" ar raspunde mai bine atat din punct de vedere lingvistic, cat si al realitatilor economice.

Investitiile straine directe sunt o trasatura caracteristica a intreprinderilor transnationale. De aceea, teoria investitiilor straine directe este si teoria intreprinderilor transnationale, ca actori principali in economia mondiala, pentru ca investitiile straine directe nu sunt un simplu (sau in primul rand) un transfer de capital, ci mai degraba o prelungire a intreprinderii din tara de origine intr-o tara-gazda straina. Prelungirea activitatii unei intreprinderi intr-o tara straina presupune fluxuri de capital, de tehnologie si de calitati antreprenoriale in tara-gazda, unde sunt combinati cu factori locali, pentru productia de bunuri sau servicii, destinate pietei interne sau exportului. Transferul acestui 'pachet' de servicii de factori, ramane sub controlul intreprinderii investitoare, ca si activitatile ulterioare de productie si comercializare pe care Ie efectueaza in tara-gazda.

Calea de formare a societatilor transnationale o reprezinta deci investitia de capital in economia altor tari.

Din punct de vedere istoric, in cadrul investitiilor internationale, fluxurile de investitii straine directe au devenit mai importante dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a investitiilor masive realizate de catre S.U.A. in procesul de reconstructie al tarilor afectate de razboi. Piata internationala de investitii straine directe a devenit o sursa majora de capital, mai ales dupa anii '80, cand s-a produs scaderea, in special pentru tarile in dezvoltare, a asistentei publice pentru dezvoltare (APD) si a imprumuturilor acordate de bancile comerciale. In deceniul IX (1980-1990), aceste fluxuri s-au dezvoltat deosebit si au avut ca efect impunerea productiei internationale ca o componenta de structura a economiei mondiale. Analiza evolutiei investitiilor straine directe si a politicilor nationale care au determinat aceasta evolutie permite evidentierea faptului ca, incepand cu anii '80, investitiile straine directe s-au transformat in principala sursa de finantare a cresterii economice pe plan mondial.

Dar cresterea fluxurilor de investitii straine directe s-a petrecut pe masura producerii si a unor evolutii de structura in economia mondiala catre internationalizarea si globarizarea activitatilor economice - si a fost determinata nu numai de cresterea economica permanenta a tarilor dezvoltate dar si de anumite modificari substantiale - de liberalizare intervenite in atitudinea statelor fata de investitiile straine directe .

Desi au existat premise favorabile in economiile nationale, expansiunea investitiilor straine directe a fost impiedicata la inceput de procesul lent de liberalizare a reglementarilor nationale in acest domeniu.

. Daca sfarsitul anilor '60 / inceputul anilor '70 (ai secolului trecut)- asa cum am mai aratat - au fost perioade marcate de protectionism si intarire a controlului national asupra investitiilor straine directe si a operatiunilor transnationale, in anii '80 s-a remarcat o tendinta de liberalizare a regimului investitiilor straine directe, tendinta ce a prevalat conceptia potrivit careia beneficiile generate de investitiile straine directe, cu deosebire cele datorate transferului de tehnologie, depasesc problemele pe care le ridica pe plan national activitatile societatilor transnationale.

Ca urmare, tendinta de deschidere economica si de liberalizare a politicilor nationale vizand investitiile straine directe a fost evidenta la nivelul tuturor statelor, desi cu ritmuri si accente deosebite. In planul reglementarilor nationale, au capatat formulari asemanatoare sau comune, privind anumite aspecte, si anume:

acordarea unui tratament echitabil, nedescriminatoriu investitorilor straini, legislatiile diferitelor tari precizand clar acordarea tratamentului national ;

acordarea de garantii impotriva nationalizarii, cu exceptia unor situatii bine precizate si care tin de interesul public si atunci numai cu plata unor compensatii;

reglementarea diferendelor in materie de investitii, inclusiv prin recurgerea la arbitrajul international in caz de nesolutionare in alt mod.

Reglementarile nationale sunt mai specifice in doua probleme esentiale pentru investitorii straini: dreptul de stabilire si sistemul de facilitati investitionale. (vezi: Maziliu A., "Productia internationala, spatiu de redefinire a avantajelor concurentiale", Tribuna Economica nr. 10, 1995, p. 56-57)

In tarile dezvoltate, in cursul anilor '80, au fost inlaturate treptat majoritatea obstacolelor din calea patrunderii capitalului strain, si implantarii acestuia. Au mai ramas totusi tari care au mentinut cerinta de autorizare sau notificare a investitiei (Finlanda, Franta, Grecia, Irlanda, Japonia, Norvegia etc.). De asemenea, s-au mentinut si limitari ale accesului investitorilor straini in activitatile considerate de importanta strategica: transporturi maritime, aeriene si telecomunicatii, financiar-bancar, audio-vizual etc. In tarile in dezvoltare, in lipsa resurselor financiare interne, tendinta de inlaturare a obstacolelor din calea capitalului strain s-a realizat prin masurile de integrare a acestui capitol in politicile de redresare economica. S-au introdus "listele negative" ale sectoarelor (ce sunt tot mai putine) in care investitiile straine directe erau interzise sau necesitau aprobari speciale (la inceput existau "listele pozitive" de sectoare economice in care investitiile straine directe erau admise). S-au mentinut unele sisteme de autorizare sau inregistrare a investitiilor straine directe: limitari ale participarii capitalului strain la capitalul unor firme in sectoare considerate sensibile, conditionarea acestora de indeplinirea unor criterii de performanta - in general exportul unei parti importante a productiei. In tarile foste socialiste, legislatia care se refera la regimul investitiilor straine s-a aliniat tendintelor manifestate pe plan international fiind, sub anumite aspecte, chiar mai deschisa, in sensul ca admite neconditionat stabilirea de firme cu capital integral strain, la inceput, cu exceptia unor domenii (bancar, asigurari).

Lucrare: Functiile managementului calitatii Lucrare: Bibliografie - managementul dezvoltarii durabile

Dupa reconsiderarea rolului investitiilor straine directe in cresterea si dezvoltarea economica, statele lumii au introdus in politicile lor specifice o gama larga si diversa de stimulente prin care sa creasca gradul de atractivitate al economiilor lor. Desi, in plan teoretic, utilizarea stimulentelor este criticata pentru ca se apreciaza ca produc distorsiuni in alocarea resurselor (ex. in cadrul Comunitatii Economice Europene au fost promovate chiar demersuri de retragere a acestora) si pentru ca diversele studii-ancheta arata ca stimulentele n-au devenit factor de baza in alegerea unei localizari investitionale, totusi toate statele - tari dezvoltate sau in dezvoltare - recurg la stimulente.

Tipul de stimulente investitionale utilizate, dar si modul de acordare a acestora difera in functie de nivelul de dezvoltare al statelor respective, de rolul acordat investitiilor straine directe in politicile economice, de experienta fiecarui stat in utilizarea acestor instrumente.

In tarile dezvoltate, stimulentele urmaresc in general incurajarea investitiilor fie locale, fie straine si sunt integrate in politicile de dezvoltare sectoriala sau regionala, promovand egalitatea de tratament pentru investitori. Sunt insa si situatii in care, in cadrul unor programe speciale, sunt prevazute unele pachete de stimulente deosebite pentru atragerea anumitor investitori straini. In ultimii douazeci de ani, aceasta activitate s-a dezvoltat determinand infiintarea unor institutii specializate de promovare pe piata internationala a investitiilor straine directe. Si pentru ca, pe plan mondial, cea mai mare parte a investitiilor straine directe o absorb tot tarile dezvoltate, activitatea de promovare investitionala s-a dezvoltat tocmai in aceste tari (Irlanda, Marea Britanie, Canada), pentru ca apoi sa apara si in tarile cu economia in tranzitie.

In practica internationala, pentru incurajarea investitiilor straine, se utilizeaza diverse categorii de stimulente, cum sunt: stimulente fiscale, masuri financiare si masuri nefinanciare.

Cele mai larg raspandite sunt stimulentele fiscale care includ: amortizarea accelerata, exceptarile si reducerile la plata unor taxe si impozite, dobanzi reduse. Stimulentele fiscale sunt preferate de tarile in dezvoltare, de regula, pentru ca acestea nu au resurse financiare suficiente pentru a acorda stimulente directe (Irlanda, de exemplu, si-a bazat initial politica de atragere a investitiilor straine directe pe prevederea unei rate a impozitului pe profiturile societatilor transnationale de numai 10%). Tarile in dezvoltare procedeaza prin facilitati de ordin fiscal, cum sunt: scutiri sau reduceri de la plata impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale la importul de echipamente sau alte bunuri de investitii. Acordarea acestor stimulente este conditionata de indeplinirea unor criterii de performanta, cum sunt: orientarea investitiilor catre anumite sectoare, stimularea exportului etc. (ex. in Coreea de Sud sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru o perioada de 5 ani si reducerea cu 50% a taxelor vamale, a T.V.A. si altor taxe de consum la investitiile in domeniul tehnologiilor de varf). Se acorda si stimulente financiare, in proportie mai mica in general, in proceduri de cofinantare sau acordari de credite in conditii avantajoase. De asemenea, se procedeaza la activitati de promovare investitionala in forme institutionalizate , ca urmare a intensificarii concurentei pe piata investitiilor straine directe, in conditiile in care regimurile liberale adoptate nu mai constituie un avantaj locational.

Stimulentele financiare - sunt utilizate, in general, de catre tarile dezvoltate intr-o masura mai mare decat cele fiscale. Acestea imbraca forma subventionarii directe a unor cheltuieli de investitii, cum sunt: lucrari de infrastructura, de utilizare prin redobandirea in proprietate ori in folosinta a terenurilor necesare etc. sau chiar acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investitiile de capital, training etc.

Acordarea stimulentelor, cu deosebire a celor financiare, este deseori conditionata de faptul ca proiectul investitional trebuie sa raspunda unor cerinte. Aceste cerinte/criterii de performanta pot sa fie impuse chiar in afara sistemului de stimulente, conditionand chiar dreptul de stabilire (ex. un criteriu de performanta des utilizat este impunerea unei limite minime a continutului local al produsului finit - de regula, in ramurile industriei constructoare de automobile, in Australia). In utilizarea stimulentelor investitionale in tarile dezvoltate se remarca gradul sporit de selectivitate in acordarea acestora.

Masurile nefinanciare - reprezinta o a treia categorie de stimulente pentru incurajarea investitiilor, care include o varietate de forme, cum sunt: furnizarea de terenuri si alte elemente de infrastructura fizica, servicii de informare si consultanta, crearea de zone speciale care concentreaza un complex de facilitati acordate investitorilor, dezvoltarea de "parcuri tehnologice", "parcuri alimentare" etc., care stimuleaza activitatea economica. Tarile in tranzitie (Europa de Est) au adoptat initial sisteme de stimulente investitionale deosebit de generoase, cu deosebire stimulente de natura fiscala cum sunt scutiri sau reduceri ale impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale asupra aportului in natura al investitorului strain sau ale importurilor pentru productie, neconditionate in general si cu caracter automat. In unele cazuri, a fost instituit chiar un tratament mai favorabil pentru investitorii straini fata de cei locali. Apoi s-a remarcat tendinta de a aduce la acelasi nivel stimulentele acordate investitorilor straini ca si celor locali. Acordarea scutirilor totale sau partiale de la plata impozitului pe profit a inceput sa fie conditionata de alinierea proiectelor investitionale la o serie de cerinte, cum sunt: impunerea unor limite tot mai mari in anumite sectoare economice - tehnologii de varf, de exemplu, sau in anumite regiuni ale tarii. Se poate constata o tendinta de reasezare a stimulentelor investitionale, in sensul introducerii unei mai mari selectivitati in acordarea acestora. Motivatia principala consta in eliminarea investitiilor straine cu caracter speculativ.

Raportul UNCTAD - World Investment Report, 1995 - arata ca stimulentele sunt mai acceptate in practica decat in teorie si ca nu exista inca o concluzie clara asupra raportului cost/beneficiu in cazul utilizarii acestora. Se releva insa, ca acordarea de stimulente pentru atragerea de investitii straine este in crestere pe plan mondial. Fata de situatia din urma cu un deceniu, a crescut si numarul tarilor care acorda stimulente si s-a diversificat forma de acordare a acestora.

Societatile transnationale genereaza aproape in intregime fluxurile de investitii straine directe pe plan mondial. Urmare a acestui transfer de resurse pe care il realizeaza, societatea transnationala capata puterea (capacitatea) de decizie si de control asupra entitatii nou creata.

Procesul, prin care o intreprindere realizeaza o relocalizare a unor activitati economice, este motivat /determinat de existenta unor conditii necesare si obiective:

avantajele concurentiale pe care le detine aceasta, si anume: superioritatea tehnologica, pozitia sa pe o piata, competente manageriale si organizationale, sistemul informational creat in cadrul firmei, accesul in conditii avantajoase la resursele financiare;

decizia de a-si valorifica aceste avantaje, nu pe piata mondiala, prin tranzactii supuse la tot felul de restrictii, ci internalizand anumite operatiuni (activitati economice prin care se creeaza valoare adaugata). Aceasta decizie de internalizare devine o decizie de internationalizare prin realizarea de investitii straine directe;

decizia de a investi in strainatate, in economii gazda, in care se identifica si evolueaza factori locationali specifici: marimea pietei locale si evolutia acesteia, nivelul costurilor de productie, nivelul cercetarii tehnologice, gradul de pregatire al fortei de munca, accesul la resursele naturale, politica economica a statului respectiv.

Productia internationala (PI) - este o operatiune a firmelor fata de cealalta alternativa clasica - aceea de a recurge la piete, care genereaza fluxuri internationale complexe de factori de productie, de expertiza manageriala si organizationala, de informatii, in cadrul unor structuri administrate si controlate unitar.

Initiatorii si organizatorii productiei internationale sunt societatile transnationale. In evolutia lor, acestea au parcurs mai multe etape, urmarind optimizarea functionarii prin strategiile de dezvoltare, ca rezultat al adaptarii la modificarile intervenite in mediul de operare, determinate de influenta unor factori obiectivi: progresul tehnologic, schimbarea raporturilor de competitivitate pe plan mondial, liberalizarea politicilor nationale fata de investitiile straine directe. Trasatura majora a acestor etape consta in adancirea legaturilor intrafirma pe criterii noi de tip functional si multiplicarea relatiilor interfirme, al carei rezultat a fost crearea unor sisteme-retele de productie. Intreg acest proces a determinat o integrare ce tinde spre globalizare.

Strategiile societatilor transnationale au cunoscut mai multe forme, mergand de la strategia filialei cu autonomie functionala si filiala-sursa, la strategia de integrare complexa, prin internationalizare. Specialistii apreciaza, ca desi formele simple de productie internationala care au la baza legaturile de tip clasic intre firmele mama si filiale sunt majoritare, in economia mondiala se dezvolta un sistem integrat , concentrat regional, dar cu vocatie globala, care va avea ca efect o noua diviziune internationala a muncii de tip intrafirma.

Crearea sistemelor de productie internationala integrata (PII) este consecinta strategiilor de integrare complexa ale societatilor transnationale este. Productia internationala integrata nu este un proces generalizat, el concentrandu-se in tarile dezvoltate (ca si fluxurile de investitii straine directe). In cadrul acestui sistem nou integrat - procesul de exercitare a autoritatii se muta. Se produce trecerea de la prevalenta legaturilor de ordin ierarhic, la o combinare de legaturi pe verticala si pe orizontala care se poate realiza la nivelul fiecarei verigi a lantului de activitati, creatoare de valoare adaugata. Miscarea resurselor se realizeaza in dublu sens, intre firma principala si filiale si intre filiale, intre firma-mama sau filiale si alte firme exterioare. Sistemele de productie internationala integrata aduc schimbari in modul in care diversii factori motivanti ai internalizarii, se manifesta, si anume: avantajele concurentiale ale internalizarii, factorii locationali . (Mazilu A., "Corporatiile transnationale - agent al internationalizarii productiei", Tribuna Economica nr. 11, 1995, p. 57)

1. Sistemul societatilor/corporatiilor transnationale

Societatea transnationala: determinari, caracteristici

Potrivit unor lucrari din literatura de afaceri internationale, atat strategiile, cat si etapele in evolutia unei corporatii ar fi: internationalizarea, multinationalizarea, globalizarea si transnationalizarea.

Internationalizarea este definita ca procesul prin care firmele nationale se angajeaza treptat in operatiuni de export si cooperari internationale.

Multinationalizarea are loc pe masura ce firma internationala efectueaza investitii directe in filiale proprii, situate in alte tari. Ponderea filialelor straine in valoarea activelor si a vanzarilor devine notabila, iar productia este relativ localizata.

Globalizarea este stadiul avansat al multinationalizarii, cand firma opereaza pe numeroase piete o retea centralizata de filiale si produce bunuri/servicii standardizate. Dar se aprovizioneaza de pe intreg mapamondul, obtinand avantajul celui mai scazut cost al inputurilor. Compania actioneaza ca si cum intrega economie mondiala ar fi o singura entitate. Desfasoara operatiuni globale (de la productie la marketing) si nu internationale.

Transnationalizarea are toate caracteristicile fazei de mai sus, cu deosebirea ca firma opereaza atat retele de filiale integrate centralizat, cat si retele descentralizate. Simplu spus, activeaza pe piete mari, dar si pe nise de piata, oferind produse standardizate (globale) si produse localizate. (Isan V., 2004, p.95)

Si terminologia utilizata pentru a defini societatile/corporatiile transnationale este foarte variata:

intreprinderi sau companii internationale;

intreprinderi pluri sau multinationale;

intreprinderi / societati / companii / corporatii transnationale.

O intreprindere multinationala sau transnationala: "este aceea care se angajeaza in investitii straine directe si detine sau controleaza activitati cu valoare adaugata in mai mult decat o tara". (Dunning H., "Multinational Entreprise and the Global Economy", Ed. Addison-Wesley, 1995)

In practica, o linie de departajare dintre intrerpinderile internationale, multinationale si cele transnationale este greu de stabilit.

De obicei, o intreprindere internationala dinamica devine o transnationala in plin avant. Criteriile pentru evaluarea gradului de multinationalitate sau transnationalitate pot fi:

numarul si marimea filialelor sau companiilor asociate straine pe care le controleaza;

numarul tarilor in care se angajeaza in activitati cu valoare adaugata;

proportia activelor, venitului, castigurilor sau angajatilor filialelor straine in total;

gradul in care managementul sau proprietatea actiunilor este internationalizata;

masura in care activitatile sale cu valoare adaugata mai mare sunt internationalizate, de exemplu, cercetarea-dezvoltarea;

masura in care (si modul) avantajele sistemice apar din guvernanta sa si influenta asupra unei retele de activitati economice localizate in diferite tari. (Dunning H., 1995)

O alta clasificare care scoate in evidenta existenta unui proces evolutiv, stabileste ca intreprinderile care patrund pe piete externe pornesc pe un drum logic si trec succesiv, prin mai multe etape, de la stadiul de intreprindere internationala la cel de intreprindere plurinationala, multinationala, transnationala si supranationala.

Intreprinderea internationala - este aceea in care operatiile cu caracter international sunt stranse intr-un departament legat de conducere care stabileste strategiile posibile in vederea patrunderii pe pietele internationale. Nu orice societate care are un anumit nivel de activitate internationala, este transnationala. Societatea care este prezenta in strainatate doar prin comert, cesiune de procedee tehnice etc, nu este transnationala, chiar daca acopera numeroase tari si reprezinta un segment important al activitatii sale totale pentru ca ea nu intereseaza productia. In situatia in care o societate dispune de o retea de filiale de vanzare si are doar un numar limitat (una/doua) de implantari in productie, politica globala a firmei nu este condusa intr-un cadru real international, ci se realizeaza in tara de origine.

Intreprinderea multinationala - este cea in care operatiunile care se refera la departamentul cu strainatatea (organizare, politica de urmat) sunt considerate pe acelasi plan cu cele ale departamentului ce coordoneaza activitatile nationale; conducerea acum va incepe sa repartizeze resursele societatii fara a tine seama de frontierele nationale pentru a-si realiza obiectivele propuse. Deciziile raman subordonate avizului persoanelor din conducere ce locuiesc in tara de origine a societatii (societatea mama) deoarece si proprietatea si conducerea raman nationale.

Intreprinderea transnationala - reprezinta o societate multinationala, girata si aflata in proprietatea unor persoane de origini nationale diferite, in care deciziile nu se mai iau pe plan national.

Intreprinderea supranationala - este o intreprindere transnationala, care din punct de vedere juridic si-a pierdut statutul de nationala si in acest caz ea ar fi trebuit sa fie inregistrata pe langa un organism international care i-ar asigura controlul si caruia i-ar plati un impozit, ceea ce nu exista.

Aceasta clasificare, permite observatia ca intreprinderile care patrund pe piete straine o fac intr-un mod progresiv. Multe dintre ele trec de la stadiul de international la cel multinational si apoi la cel de transnational care era mai putin intalnit, si de asemenea, permite constatarea ca nici o intreprindere nu este supranationala, lipsind suportul juridic." (Richardson R.D., "International Business Policy", 1981).

In general, cu termenul de transnationala este denumita o societate in situatia in care investeste o parte din resursele sale peste granita, sub diferite forme (filiale sub control 100%, societati mixte la care, uneori, poate participa chiar guvernul din tara gazda). Ea alcatuieste la scara mondoeconomica un vast ansamblu format din:

o societate principala, numita societate-mama;

un numar de filiale implantate in diverse tari.

Sunt entitati economice formate din unitati legate intre ele prin relatii de proprietate sau de alta natura si care opereaza in mai multe tari. (Dictionar REI, 1993, p. 506)

O trasatura care distinge cel mai bine o transnationala de o societate nationala este faptul ca: in cazul transnationalelor, o parte importanta din resursele utilizate (materiale, umane) sunt externe, urmare a unei perfecte actiuni comune dintre componentele acesteia, actiune conceputa, organizata si condusa la scara mondoeconomica.

Aceasta pozitie poate fi explicata prin:

conceperea si extinderea operatiunilor intreprinderii/firmei de productie, cercetare, etc., in numeroase alte tari decat tara de origine;

conducerea intreprinderii pe baza unei politici globale care sa ia in considerare conditiile si perspectivele mondiale ale activitatii si nu pe cele ale unei singure tari;

organizarea internationala a firmei care sa faca operativa aceasta politica. ( Raymond V., 1990, p. 12)

Scopurile urmarite de transnationale sunt, de fapt, identice cu cele ale tuturor firmelor private, si anume profitul si expansiunea.

Piata societatii transnationale Societatile transnationale urmaresc permanent sa-si mareasca sfera de activitate, atat in interiorul tarii de origine, cat si in alte tari. In cazul in care societatile transnationale isi extind sfera de activitate foarte mult se produce o interpenetratie intre cele trei niveluri micro, macro si mondoeconomic.

Ca urmare, o societate transnationala este prezenta permanent in trei spatii economice:

societatea mama - spatiul national autohton;

filialele - spatiul extern;

iar daca este vorba despre schimburile dintre unitatile care o compun sau dintre acestea si restul lumii - spatiul international.

In consecinta, societatile transnationale isi desfasoara activitatea in cadrul unei piete proprii, care este o piata internationala si care are anumite caracteristici specifice. Avand in vedere trasaturile caracteristice ale pietei societatilor transnationale, specialistii afirma ca, in cadrul ei, se reduc incertitudinile legate de fluctuatiile preturilor, concurenta internationala incepand de la granita "pietelor". (Dumitrescu S., 1992, p. 48)

Nationalitatea societatilor transnationale. In unele situatii este usor de identificat tara de origine, pentru ca acestea s-au facut cunoscute deja prin "marca" (ex. Coca-Cola, Ford, Nestle).

Dar, pentru ca:

o pondere tot mai mare din activitatile lor se desfasoara in afara tarilor de origine;

pentru ca structura consiliilor lor de administratie este multinationala;

actiunile lor sunt cotate la diferite burse de valori situate in diferite parti ale lumii;

devine tot mai greu sa identifici adevarata nationalitate a proprietatii unei transnationale care, de fapt, este detinuta integral/partial de interese economice straine.

Aceasta situatie se va accentua pe masura adancirii proceselor de integrare regionala, de globalizare a economiei mondiale. (Munteanu C., Valsan C. , "Investitii internationale", Ed. Oscar Print, Buc., 1995, p. 75)

Politica financiara. Societatile transnationale folosesc, in politica de dezvoltare, doua cai principale:

autofinantarea;

finantarea externa.

Alegerea uneia dintre acestea este determinata de: masurile de politica financiara a statului; marimea impozitelor pe profitul societatii transnationale; evolutia ciclului economic.

In perioadele bune, cand masa profiturilor nete creste insemnat, dezvoltarea se realizeaza prin autofinantare,

In perioadele de recesiune sau de inviorare recurg mai mult la sursele externe de finantare.

Sistemul societatilor transnationale - Puternica expansiune a societatilor transnationale decurge din amplificarea fara precedent a procesului de concentrare si centralizare a capitalului si productiei.

In functie de dimensiunea, forta economica si proportiile expansiunii lor, societatile transnationale se reunesc in cadrul unui sistem. Elementele acestui sistem sunt:

- societatile transnationale de mari dimensiuni - "Clubul Miliardarilor";

societatile mici si mijlocii.

In prezent, sistemul este alcatuit din cativa giganti cu vanzari de miliarde si numeroase societati mici, multe necunoscute, cu vanzari de ordinul milioanelor. Intre acestea exista o relatie de interdependenta, ele constituindu-se si desfasurandu-si activitatea ca un intreg organizat.

Ultimii ani s-au caracterizat printr-o crestere a numarului de societati transnationale in tarile in dezvoltare. Acestea au devenit si ele parte integranta a sistemului societatilor transnationale.

In functie de dinamica cresterii si descresterii transnationalelor pe perioade de timp determinate, se constata ca acestea inregistreaza ritmuri de crestere si dezvoltare diferite, si ca urmare pot fi: societati transnationale in crestere accelerata; in crestere ridicata; in crestere moderata; in stagnare; societati transnationale in declin.

Se apreciaza ca societatile transnationale care au o crestere mai dinamica sunt acelea care au un grad de transnationalizare mai ridicat, adica acelea care isi extind cel mai mult operatiunile la scara internationala.

Cea mai dificila si importanta problema cu care se confrunta societatile transnationale este organizarea si conducerea activitatii lor astfel incat sa fie elastica, eficienta si coerenta.

Dificultatea consta, in principal, din mai multe cauze obiective:

dimensiunile mari ale transnationalelor (uneori sunt uriase);

diferentele de statut juridic;

vechimea dintre diversele entitati componente ale acestora;

dispersia geografica a entitatilor si stadiile lor de dezvoltare diferite.

In aceste conditii, problema este de a gasi un echilibru intre doua tendinte opuse, si anume:

centralizarea, prin care se asigura unitatea obiectivelor si orientarii grupului, si care garanteaza o gestiune rationala a resurselor sale;

descentralizarea care permite sa se tina seama cat mai bine de diferentele in functionare ale diverselor entitati.

Conform sistemului organizatorico - decizional, criteriu frecvent folosit, transnationalele pot fi: etnocentrice; policentrice; geocentrice. Serbanescu I., "Corporatiile transnationale", Ed. Politica, Bucuresti, 1987, p. 131)

In sistemul etnocentric: societatea-mama controleaza strict sucursalele si filialele din strainatate.

Centralizarea, ca principiu de organizare adoptat de multe transnationale, a cunoscut si cunoaste si in prezent o aplicare deosebita din cauza extrateritorialitatii largi a operatiunilor pe care le realizeaza si a marii varietati a mediului in care actioneaza.

Societatea transnationala functioneaza intr-un cadru international foarte variat, cu multe zone si fenomene de instabilitate deoarece aceasta este creata de o firma nationala dintr-o tara dezvoltata, iar filialele sale se afla in tari cu caracteristici economice si social-politice diferite;

desfasurarea operatiunilor trebuie asigurata prin existenta unui centru de decizie cu mare autoritate, functia unitatilor componente fiind de a participa la realizarea obiectivelor ansamblului transnational;

optiunile cele mai importante care rezulta din confruntarea capacitatilor firmei cu viitorul si echilibrul de ansamblu sunt luate de responsabilii "sediului social" al firmei si impus filialelor;

societatea-mama impune strategia de urmat, obiectivele care trebuie atinse, recurgand la "tehnica planului imperativ";

filialele beneficiaza de avantaje, prin faptul ca fac parte dintr-o asemenea "organizatie" care le furnizeaza: capital; personal calificat; informatii detaliate asupra pietelor; procedee tehnice moderne si maniera de a le utiliza;

filialele nu au libertatea utilizarii veniturilor realizate, acestea fiind folosite potrivit strategiei globale a societatii transnationale.

Sistemul etnocentric, desi conduce la crearea unui sistem inchis, cunoaste, in ultimii ani, o larga aplicare, pentru ca permite societatii-mama sa dirijeze activitatile filialelor sale, in functie de interesele societatii, de tendinta de a concentra efortul de cercetare stiintifica la societatea-mama, de a realiza interesul ei major, maximizarea profiturilor. De cele mai multe ori, relatiile dintre societatea-mama si filialele sale sunt relatii de inegalitate.

Sistemul policentric acorda o autonomie relativa filialelor si sucursalelor din strainatate, gestiunea descentralizata a societatii urmarind sa raspunda exigentelor adaptarii la conditiile de pe pietele locale.

Conform acestui principiu de conducere si organizare - descentralizarea - societatea-mama acorda un anumit grad de independenta filialelor;

sunt situatii cand o societate transnationala adopta, inca de la inceput, o structura "bicefala" de organizare, adica are doua societati-mama, de nationalitati diferite;

cartierul general al firmelor transnationale ia putine decizii pentru managerii filialelor;

personalul filialelor este local, dar sunt situatii cand acestea au si personal din tara de origine a societatii-mama.

Sistemul geocentric este varianta cea mai evoluata a tipului policentric de organizare si conducere in care:

descentralizarea este maxima;

firmele isi orienteaza activitatea spre intreaga piata mondiala, au o structura integrata mondial;

orientarea spre acest tip de structura este motivata de: know-how-ul tehnologic si managerial de care dispun tarile gazda; tendinta de utilizare la maximum a resurselor materiale si umane locale; necesitatea unui sistem informational mondial; selectarea celui mai capabil personal.

Exista si dificultati in promovarea acestui principiu de conducere si organizare care decurg din: "nationalismul" din economia si politica tarilor gazda si a tarii mama; deosebirile esentiale intre tarile bogate si cele sarace; existenta "secretelor" in tara de origine, indiferent de natura lor, tehnice, economice, militare, etc.; lipsa de incredere reciproca; probleme de limba, cultura, traditii.

Sunt pareri care sustin ca aplicarea acestui principiu al descentralizarii permite aparitia unor efecte negative cum sunt:

proliferarea serviciilor generale: - constituirea diviziilor operationale in unitati autonome determina necesitatea intaririi mijloacelor de control si indrumare al carei efect este extinderea serviciilor generale si, in consecinta, cresterea cheltuielilor generale;

dublarea functiilor: - descentralizarea maxima are ca efect crearea unui lant de specialisti la fiecare nivel de decizie si acest lucru produce paralelisme intre serviciile generale si responsabilii diviziilor operationale.

Modalitati de expansiune a societatilor transnationale. Daca, initial, investitiile in strainatate au fost facute in vederea exploatarii unor resurse de materii prime, care sa fie apoi livrate in tara de origine a investitiilor, ulterior, investirea de capital in strainatate s-a deplasat tot mai mult spre sectoarele de varf ale industriei, avand drept obiectiv producerea de marfuri care sa fie desfacute in primul rand chiar pe pietele respective, dar si pe alte piete din zona.

Dezvoltarea companiilor transnationale nu este o caracteristica exclusiva a industriei. Asemenea societati s-au extins si in alte sectoare - banci, asigurari, turism etc.

Cresterea taliei unei transnationale se produce prin:

integrarea internationala pe orizontala;

integrarea internationala pe verticala;

conglomerarea internationala. (Serbanescu I., 1987, p. 117)

In general, strategia de crestere este determinata de societatea-mama.

Integrarea internationala pe orizontala - semnifica cresterea intreprinderii prin fuzionarea sau absorbtia pe plan national sau international a unor firme sau crearea pe loc gol de firme, si cresterea numarului de filiale in aceeasi ramura de activitate cu societatea-mama. Aceasta strategie nu antreneaza parasirea ramurii de baza.

Integrarea internationala pe verticala - inseamna cresterea taliei firmei, prin achizitionarea sau construirea de intreprinderi in alte tari situate in "aval" sau in "amonte", in raport cu activitatea societatii-mama;

- este caracteristica, de obicei, transnationalele care opereaza in domeniul produselor primare;

- in acest fel:

societatile achizitioneaza surse de aprovizionare cu materii prime;

creeaza societati de exploatare;

dezvolta retele de distributie/comercializare pe intreg globul.

Ambele forme de integrare sunt considerate forme "clasice" de centralizare si urmaresc diversificarea productiei (intersectoriala, dar si intrasectoriala). Sunt vizate, in special, firme cu forta de concurenta relativ mica, aflate deseori in declin. (Serbanescu I., 1987, p. 117)

Conglomerarea - este o forma mai noua de centralizare a capitalului, aparuta ca urmare a influentei revolutiei tehnico-stiintifice si accentuarii fara precedent a luptei pentru concurenta, caracteristic fiind faptul ca firmele absorbite fac parte din ramurile cele mai diverse. Inseamna "uniunea" unor firme din diferite tari, ale caror activitati, de cele mai multe ori, nu au nici o complementaritate, nici chiar pe linie tehnologica, aspect determinat de insusi scopul operatiunii de absorbtie, si anume marirea profitului si nu sporirea capacitatii de productie.

Asadar, absorbtiile sunt determinate de motive pur financiare, din motive de rentabilitate.

Prin conglomerare sunt absorbite, in numeroase cazuri, firme in plina expansiune, de talie mare, care detin o pozitie puternica pe o anumita piata. De obicei, candidatii la absorbtie sunt alesi printre cei care au un raport profit/valoare bursiera inferior celui realizat de conglomerat. Aceasta diferenta constituie punctul de plecare in declansarea operatiunii.

In situatiile in care conducatorii firmelor vizate pentru a fi absorbite nu accepta tranzactia propusa, conglomeratul poate sa:

recurga la surse externe pentru finantarea operatiunii;

faca apel la actionari printr-o "oferta publica de cumparare", adica sa emita un numar suplimentar de actiuni in scopul procurarii capitalului necesar achizitionarii fortate a unei anumite societati.

Avantajele implantarii de filiale peste granita sunt diverse. Intre acestea pot fi amintite:

in conditiile unor politici comerciale care au devenit tot mai protectioniste, este dificil sa se pastreze o anumita piata numai pe calea exporturilor clasice, de aceea a devenit tot mai necesar sa se produca direct in strainatate si, astfel, apare posibilitatea ocolirii barierelor vamale;

o transnationala poate profita cel mai bine de pe urma diferentelor dintre ratele nationale ale dobanzii. Folosind reteaua de comunicatii externe, aceasta va imprumuta acolo unde conditiile sunt cele mai favorabile si va acorda fondurile obtinute altei filiale, care ar fi fost obligata, ca si firmele concurente, sa suporte efectele "banilor scumpi";

transnationalele au posibilitatea sa profite din plin de pe urma fluctuatiilor monetare, operand concomitent in mai multe tari. Astfel, ele pot cumpara masiv moneda tarii unde se asteapta o revalorizare, pe care sa o schimbe apoi pe monedele ale caror cursuri au ramas constante realizand castiguri apreciabile;

conglomeratele asigura o mai mare stabilitate ratei profitului pe ansamblul firmei, deoarece, daca un sector inregistreaza un declin al afacerilor, el poate fi compensat prin rezultatele altor filiale care opereaza in ramuri dinamice;

conglomeratul permite ocolirea efectelor legii antitrust, prin care s-a urmarit limitarea monopolizarii productiei prin integrarea pe orizontala si pe verticala;

in conformitate cu dispozitiile fiscale din multe tari dezvoltate, in cazul in care o absorbtie este platita prin actiuni ale societatii absorbante, tranzactia nu este impozabila.

Cel mai mare dezavantaj al conglomeratelor este acela ca, prin politica lor financiara, sunt obligate sa apeleze excesiv la surse externe de finantare, ajungand astfel sa aiba datorii extrem de mari.

Implantarea externa a transnationalelor se produce in diverse modalitati concrete, care merg de la o participare minoritara pana la detinerea integrala a capitalului unei filiale, astfel:

de cele mai multe ori se prefera o participare minoritara la o intreprindere straina existenta. Acest tip de asociere:

permite societatii-mama sa patrunda pe mai multe piete cu un capital initial mai mic;

poate fi evitat riscul pierderii exclusivitatii unui procedeu tehnic, a unui brevet, prin analiza atenta a partenerilor,;

in contractul de asociere se pot include prevederi prohibitive.

cumpararea unor societati deja in functiune, este in general o strategie mai convenabila de implantare externa

cumpararea este decisa in ultima instanta de raportul pret/profit previzibil;

permite economie de timp si bani;

asigura firma cu salariati care-si cunosc bine munca si avantajele unei conduceri care cunoaste caracteristicile pietei locale etc.;

este strategia cea mai convenabila de implantare pentru firmele americane si japoneze.

crearea unor societati mixte cu participare de capital strain si autohton - consta intr-o asociere intre una sau mai multe societati cu capital de stat sau privat indiferent daca partenerii provin din aceeasi tara sau din tari diferite;

crearea unor filiale pe loc gol este cazul cel mai putin intalnit.

Practici specifice ale expansiunii transnationalelor. Activitatile desfasurate pe plan international de catre firmele transnationale au consacrat o serie de practici specifice, explicate de concurenta dintre:

"noii veniti", filialele firmelor straine care incearca sa ocupe o pozitie pe piata respectiva;

marile firme autohtone, care vor sa-si apere pozitia pe care o au deja.

Aceste practici deriva din:

structurile economico-organizatorice ale acestor companii;

din faptul ca activitatea lor se desfasoara in cadrul unei retele integrate de unitati situate pe pietele mai multor tari.

In baza unei strategii globale, profitul este urmarit pe ansamblul retelei, rolul fiecareia dintre unitatile componente fiind de a contribui, pe o cale sau alta, la maximizarea acestuia. Scopului respectiv ii sunt subsumate toate functiile fiecareia din unitatile componente si organizarea legaturilor dintre ele.

Transferul international de productie, repartizarea intre unitatile componente a sarcinilor de productie si transplantul de activitati.

Modalitatile prin care reteaua internationala de implantari este obligata, din punct de vedere al sarcinilor de productie, sa functioneze integral sunt diverse.

In ramurile de varf, ca principiu general, nici uneia dintre unitatile create nu ii este repartizata producerea integrala a unui produs complex, fiecare dintre unitatile respective depinzand de celelalte si toate la un loc de centrul coordonatelor. (Serbanescu I., 1987, p. 151). Distribuirea intre unitati a subansamblelor in functie de corelatia dintre complexitatea lor si calificarea fortei de munca, de pe o piata sau alta, constituie garantia unui profit inalt, pentru ca in acest mod se imbina asigurarea calitatii pentru subansamblele de complexitate ridicata, realizate cu o forta de munca mai scumpa dar mai calificata, cu folosirea unei forte de munca mai ieftine, la producerea unor subansamble de o complexitate mai redusa.

In ramurile cu un grad mai redus de tehnicitate, unde se impune fabricarea produsului finit in aceeasi unitate, modalitatea utilizata pentru a determina unitatile componente sa urmeze o strategie globala este aceea a repartizarii sarcinilor de productie pe calea subcontractarii:

- comenzile pot merge pana la acoperirea integrala a capacitatii de productie a sucursalelor si filialelor, limitandu-se in acest fel spatiul lor de manevra;

- in ramuri precum industria usoara si alimentara, folosirea avantajelor fortei de munca mai ieftine pe anumite piete (in special ale unor tari in dezvoltare) este mult mai intensa si mai direct remarcata;

- de multe ori, societatea-mama, care distribuie sarcinile de productie si sub a carei marca sunt fabricate produsele, joaca un rol exclusiv comercial, neparticipand nemijlocit la productie, ci dirijand doar operatiunile de import-export intre subcontractanti si beneficiari;

Manevrarea parghiilor comercial-fiscale. In randul practicilor specifice folosite de companiile transnationale in vederea maximizarii profiturilor lor, un rol si o pondere mare le au cele din domeniile comercial si financiar-valutar, care pot fi folosite cu mai multa usurinta si cu mai mare rapiditate.

Astfel, transnationalele recurg la un intreg arsenal de mijloace si metode de sporire a profiturilor pe teritoriul tarii in care opereaza.

O metoda larg utilizata este infiintarea unor filiale in tari unde presiunea fiscala este redusa si organizarea unor relatii artificiale, de multe ori doar scriptice, intre acestea si unitatile efectiv producatoare situate in alte tari unde presiunea fiscala este mai mare. Pe diferite cai, partea cea mai importanta a beneficiilor apare realizata scriptic in cadrul filialelor din tarile cu un nivel redus al impozitelor. Pe ansamblul companiei, aceasta conduce la diminuarea sarcinii fiscale. Principalul instrument consacrat in practica financiara a transnationalelor il reprezinta crearea de holdinguri in diverse "oaze fiscale" existente: Liechtenstein, Elvetia, Bermude etc. Palloix C., "Les firmes multinationales et le proces d`internationalisation" Ed. Francois Maspero, paris, 1993, p. 82)

Pentru sustinerea cresterii internationale a investitiilor in strainatate, transnationalele folosesc ca sursa de imprumuturi piata de eurovaluta. Activele financiare pe care firmele transnationale le controleaza sau pe care le pot influenta au o asemenea marime incat se poate spune ca a aparut o "lichiditate particulara internationala". Ea este caracterizata prin: o mare mobilitate, este administrata in concordanta cu nevoile specifice ale transnationalelor si, in acelasi timp, serveste ca sursa pentru finantarea operatiunilor, cand alte surse se dovedesc insuficiente.

Preturile de transfer. O practica larg utilizata de transnationale in vederea transferului de fonduri intre unitatile componente (productive, comerciale sau financiare) o constituie manevrarea preturilor la produsele si serviciile care fac obiectul schimburilor dintre aceste unitati. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de practica "preturilor de transfer" si a devenit o componenta esentiala a strategiei de maximizare a profitului pe scara globala. Preturile de transfer nu sunt preturi determinate de fortele pietei, ele sunt stabilite pe baza unor principii interne de decontare, practica care tine de managementul transnational.

Utilizarea preturilor de transfer are o logica din punctul de vedere al companiei transnationale, atata timp cat o parte insemnata a operatiunilor acesteia se desfasoara intre entitatile sale situate in spatii nationale diferite si care sunt supuse unor regimuri fiscale, vamale, de curs de schimb, diferite.

Concret, preturile de transfer sunt utilizate pentru localizarea in spatii profitabile, daca se poate optime, a fondurilor in cadrul unei transnationale. Spre exemplu, scoaterea fondurilor generate de o filiala in afara spatiului national in care aceasta este implantata, se poate face prin stabilirea unor preturi ridicate la care firma-mama va vinde unei filiale bunuri sau servicii, in timp ce preturile la care firma-mama achizitioneaza marfuri de la acea filiala sunt subevaluate. Prin mecanisme inverse, se poate asigura miscarea fondurilor catre o anumita filiala atunci cand, din anumite considerente, care tin de regimul mai lejer al impozitelor sau de nivelul mai favorabil al cursului de schimb, se dovedeste oportuna o concentrare de fonduri.

Exista posibilitatea ca, prin ajustarea preturilor, prin "manipularea" preturilor de transfer, sa se influenteze pozitiv performanta financiara de ansamblu a transnationalei. Astfel, ajustarea preturilor poate evita si consecintele negative ale restrictiilor impuse de catre tara-gazda repatrierii dividendelor sau poate diminua in mod artificial veniturile filialei pentru a nu da prilej autoritatilor locale sa solicite reduceri de preturi sau sindicatelor sa exercite presiuni pentru cresterea salariilor.

Asa cum se vede, problema preturilor de transfer este sensibila, practicarea lor de catre transnationale putand da nastere la obiectii din partea tarilor de implantare.

Analistii apreciaza ca, desi nu exista dovezi incontestabile in ceea ce priveste utilizarea si masura utilizarii preturilor de transfer, se poate afirma ca majoritatea complexelor transnationale le practica pentru miscarea sau distributia fondurilor in cadrul lor, in functie de situatiile concrete existente.    

In concluzie, problema preturilor de transfer priveste firma din doua puncte de vedere:

marimea preturilor la intrari, deoarece reda puterea ei de a cumpara la preturi mici;

marimea preturilor la iesiri, ce reflecta puterea ei de a vinde la preturi mari.

Un determinant important al preturilor de transfer este impozitul pe profit care trebuie platit in diferitele tari, astfel:

daca tara gazda introduce impozite mari pe profituri, intreprinderile transnationale, pentru a reduce profiturile inregistrate, vor tinde sa aplice preturi scazute de transfer pentru bunurile exportate din acea tara si preturi ridicate pentru serviciile, componentele si tehnologia importate din tara de origine;

daca tara gazda aplica impozite scazute sau actioneaza ca un refugiu vamal va domina tendinta opusa.

Ideea practica pe care se bazeaza micsorarea impozitelor pe profit prin practica preturilor de transfer este interpunerea in tranzactii a filialei/filialelor din tari cu un nivel de impozitare scazut.

Un alt determinant al preturilor de transfer este nivelul dobanzii variabil de la o tara la alta. Mecanismul este acelasi. Implicatiile si consecintele unor asemenea practici se contureaza prin:

privarea autoritatilor de stat de importante incasari bugetare;

afectarea si compromiterea controlului guvernamental asupra schimburilor si miscarilor externe de capital;

afectarea unor obiective ale politicii economice a tarii gazda, cum ar fi:

combaterea inflatiei sau promovarea investitiilor;

restrangerea sau largirea masei monetare etc.

Speculatiile monetare Se apreciaza ca marile perturbatii din sistemul valutar occidental n-ar putea fi explicate fara a avea in vedere practicile financiare ale intreprinderilor transnationale. Aceste practici se refera la:

- transferarea dintr-o moneda in alta a lichiditatilor obtinute in functie de: evolutia cursurilor valutare; perspectiva acestei evolutii; masurile luate ori previzibil de a fi luate de catre autoritatile monetare din diverse state;

- contractarea imprumuturilor, in tarile unde nivelul dobanzilor este redus si folosirea acestor fonduri in tarile unde dobanzile sunt ridicate;

- efectuarea pe scara larga a operatiunilor de tipul "leads and lags" (amanarea platii in valute cu cursuri in scadere si devansarea platii in valute cu cursuri in crestere);

- contractarea de imprumuturi in monede slabe pentru cresterea pozitiei debitoare in astfel de monede si rambursarea urgenta in monede forte;

- plasarea de capitaluri pe pietele tarilor ale caror monede prezinta perspective pentru a spori pozitia creditoare a companiei in astfel de monede etc.

In conditiile actuale ale fluctuatiei cvasigeneralizate a principalelor monede internationale, autoritatile monetare nu mai intervin pe piata pentru sustinerea monedelor si de aceea posibilitatile de castig din asemenea transferuri speculative s-au redus, iar transferul de fonduri dintr-o moneda in alta nu mai reprezinta mare importanta practica. Trebuie mentionat faptul ca practicile monetare mentionate nu ar putea fi promovate daca gestiunea financiara nu ar fi centralizata la nivelul intregii retele internationale.

Totusi, trebuie evidentiata forta economico-financiara a corporatiilor transnationale datorata cuantumului lichiditatilor (resurse lichide si resurse mobilizate pe termen scurt, cu alte cuvinte, fonduri ce pot fi puse oricand in miscare pe pietele internationale), care, uneori, pot fi atat de mari incat pot echivala cu valoarea maselor monetare ale mai multor tari, chiar dezvoltate. Deplasarea a numai 1% din aceste fonduri, ca reactie la slabirea sau intarirea unei valute, ar fi suficienta pentru a provoca o criza profunda.

Implicatiile transnationalelor in economia mondiala Prin raspandirea geografica a mijloacelor de care dispun, transnationalele au rol privilegiat in transferul factorilor de productie. Acest transfer nu are loc intr-o singura directie si nu produce intotdeauna rezultate previzibile.

De altfel, mobilitatea diversilor factori este mai mica sau mai mare in interiorul societatii - care transfera de preferinta ceea ce are din abundenta sau asupra caruia are o influenta directa - ca, de exemplu, tehnologie si, pana la un anumit nivel, capital. Actiunea de transfer a factorului munca este in schimb mai limitata.

Transferul capitalului - are importanta pentru corporatiile transnationale deoarece:

- influenteaza eficienta activitatii firmei. In practica, miscarea capitalului parcurge doua faze distincte: faza aportului si faza rambursarii. Aceste doua miscari se interfereaza, trecerea de la o faza la alta realizandu-se mai lent sau mai rapid, in functie de interesul tarilor participante la investitie. (in legatura cu miscarea capitalului s-a definit notiunea de "perioada de rambursare" ca fiind durata medie de recuperare a investitiei initiale, perioada care variaza pentru operatiunile internationale intre 3 si 12 ani);

- influenteaza pietele financiare. Daca corporatia transnationala doreste sa reduca transferurile din strainatate in tara gazda, atunci ea trebuie sa recurga la capitaluri de imprumut. Avand renume international, transnationalele se pot apropia mai usor de unele piete financiare internationale, pentru a-si asigura o finantare multipla, mai sigura, cu avantaje colaterale importante. Recurgerea la imprumuturi internationale de pe mai multe piete asigura alocarea resurselor in cele mai bune conditii.

Cresterea cererii de capitaluri va antrena insa majorarea dobanzilor si implicit si finantarea ofertelor de investitii cu o eficienta tot mai ridicata.

In aceasta situatie, apare un risc dublu de dezechilibru:

- riscul de a provoca o crestere prea mare a cererii de capital pe pietele locale, care va crea o tensiune asupra dobanzilor;

- riscul de a consuma capacitatea de oferta a pietelor financiare locale in detrimentul firmelor autohtone.

Transferul international de tehnologie. In conditiile amplei revolutii tehnico-stiintifice mondiale, stiinta si tehnologia ofera posibilitati imense. De rezultatele acestora au beneficiat in primul rand tarile dezvoltate, ceea ce a facut ca in acest domeniu al stiintei si tehnologiei sa se produca cel mai adanc decalaj dintre tarile dezvoltate si tarile in dezvoltare (cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt concentrate in proportie de 98% in tarile dezvoltate). (vezi: Bertin G., "Les societes multinationales", Ed. Presses universitaires des France, Paris, 1985, p. 63-66)

Modul in care s-a produs transferul de tehnologie la nivel international evidentiaza cateva aspecte semnificative:

disproportia existenta in repartitia activitatilor stiintifice si tehnice pe plan mondial - care se reflecta in transferurile internationale de tehnologie este un prim aspect al problemei. Aceste inegalitati sunt agravate de lipsa unei piete internationale transparente si de faptul ca monopolul cunostintelor stiintifice si tehnice este detinut de cativa vanzatori, in timp ce un numar de cumparatori dispun de informatii putine in domeniu si nu au putere de negociere. Vanzatorii sunt cel mai adesea companii transnationale care domina piata, dicteaza preturile si formele de transfer;

nepotrivirea tehnologiilor transferate de firmele transnationale cu conditiile din tarile in curs de dezvoltare care pare sa fi crescut in ultimii ani, sub influenta unor factori cum sunt: cresterea cererii pentru produsele de lux in tarile dezvoltate, accentuarea standardizarii al carui efect este faptul ca tehnologiile devin tot mai specifice produsului etc. Astfel, firmele moderne au tendinta de a se concura mai mult prin tehnica sofisticata a produselor lor decat prin pret sau prin tehnici speciale de comercializare. In plus, marile firme din tarile industrializate tind sa foloseasca transferul tehnologic spre tarile in dezvoltare pentru atenuarea efectelor ce decurg din lipsa unor produse energetice si de materii prime, in acest fel oferind acestora tehnologiile energointensive, poluante. Aceasta situatie este determinata si de cheltuielile mari in tarile de origine pentru protejarea mediului ambiant, care depasesc cu mult cheltuielile similare din tarile in dezvoltare;

exodul fortei de munca competente din tarile in dezvoltare principalele beneficiare ale acestei migratii internationale a fortei de munca calificate fiind tarile dezvoltate. Acest fenomen de proportii, cunoscut sub numele de "transfer invers de tehnologie", are profunde consecinte negative pentru tarile in dezvoltare, si anume:

imposibilitatea realizarii unei dezvoltari economico-sociale bazate pe efortul lor propriu;

consolidarea decalajului stiintific si tehnic dintre tarile in dezvoltare si cele dezvoltate, in favoarea ultimelor.

De regula, intreprinderea transnationala transmite progresul tehnic prin trei canale principale:

exportul produselor sale, in special a bunurilor-echipament;

cedarea de brevete si licente de fabricatie, cedarea de know-how;

instalarea directa (insotita de unul din canalele celelalte).

Importanta relativa a diferitelor canale este dificil de precizat, cesiunea tehnica care insoteste investitiile directe fiind totusi metoda principala. Influenta altor canale va fi diferita in functie de natura produsului sau a tehnicii, de tara, de perioada de timp.

Pentru tarile in dezvoltare apare tot mai evidenta necesitatea unor tehnologii adecvate, in stransa legatura cu nevoile economice ale lor. Criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca o tehnologie pentru a fi adecvata tarilor in dezvoltare sunt urmatoarele: sa fie simpla; sa solicite investitii limitate in functie de veniturile locale; sa foloseasca mai multa forta de munca; sa valorifice materiile prime indigene; sa fie compatibila cu traditiile locale; sa nu solicite o infrastructura complicata; sa presupuna utilaje usor de realizat si intretinut; sa imbunatateasca tehnicile existente pentru a contribui la cresterea productivitatii muncii; sa conduca la cresterea gradului de calificare a fortei de munca locale.

Tarile in dezvoltare au creat organisme nationale de negociere in relatiile cu complexele transnationale privind investitiile straine, in ideea de a aplica politica guvernelor si reglementarile legislative proprii.

Pentru a intari capacitatea de negociere a tarilor in dezvoltare, este importanta realizarea unui potential stiintific si tehnic propriu, proces care se izbeste insa de numeroase obstacole:

rezolvarea altor necesitati economice de prima urgenta;

lipsa unor infrastructuri adecvate;

lipsa resurselor financiare.

De asemenea, la nivelul ONU au fost create structuri, precum Comisia si Centrul ONU pentru corporatiile transnationale, care sprijina tarile in dezvoltare acordand asistenta guvernelor acestor tari pe diverse probleme cum sunt: formularea de politici ce au in vedere aportul de capital al corporatiilor transnationale; probleme de ordin fiscal; probleme de ordin financiar pe care le ridica achizitionarea de tehnologie etc.

Transferul fortei de munca. Fata de ceilalti doi factori, capital si tehnologie, factorul munca are o mobilitate mai redusa si, in consecinta, transnationalele vor acorda o atentie mai mica acestuia.

Situatia se prezinta diferentiat pe piata muncii din tara-gazda si pe piata muncii din tara de origine.

Piata muncii a tarii-gazda. Este important daca firma transnationala creeaza o activitate noua sau daca este vorba de o extindere succesiva a unei activitatii: - la inceput, participarea la o intreprindere existenta nu presupune o creare de locuri de munca; - reorganizarea, apoi, in sensul cresterii productivitatii muncii, determina imediat o reducere a locurilor de munca in intreprindere; - la paritate de investitii, numarul de locuri de munca creat de o filiala a unei transnationale este cu atat mai mic fata de cel creat de o intreprindere locala, cu cat intensitatea de capital pe lucrator este mai mare in filiala. In absenta complexelor transnationale, insa, crearea de noi locuri de munca ar putea fi realizata de intreprinderile locale. Substituirea unui producator cu altul, lasa, in cel mai bun caz, nivelul de ocupare nemodificat.

Piata muncii a tarii de origine. Expansiunea in strainatate a societatii nu are o influenta negativa asupra nivelului de ocupare din tara de origine, deoarece activitatea din aceasta tara este afectata numai atunci cand crearea unei activitati productive in strainatate duce la inchiderea unei unitati corespunzatoare din tara de origine.

Chiar in ipoteza transferului integral al unui tip de productie in strainatate, ca urmare a reducerii costurilor de productie, nivelul global de ocupare in tara de origine poate fi mentinut, daca societatea-mama dezvolta in substituire activitati noi, mai avansate. In acest caz, se produce o simpla deviere a ocupatiei, pe sector, de natura calitativa.

In marea majoritate a situatiilor efectul pentru tara de origine este favorabil. Mobilitatea transnationala a fortei de munca priveste direct numai un numar limitat de persoane: conducatori, tehnicieni, agenti comerciali si intereseaza doar 2% din efectivele totale de personal avand o oarecare influenta la nivelul categoriilor de angajati superior pregatite.

In afara activitatilor prezentate, expansiunea transnationala se produce catre tarile unde exista o mana de lucru disponibila, nu neaparat abundenta. In tarile in dezvoltare, rezerva de mana de lucru deriva din cresterea demografica (America Latina, Asia), in timp ce in tarile dezvoltate ea provine din imigrare.

In cadrul comapniilor transnationale, calificarea fortei de munca este superioara celei existente in intreprinderile locale si ramane totusi inferioara celei a societatii-mama. Aceasta pozitie intermediara exprima avantajul tehnic al filialelor fata de intreprinderile locale si dependenta lor fata de grup. Cresterea calificarii medii pe ansamblu nu inseamna, insa, o afirmare a tuturor categoriilor profesionale.

Metode de intrare pe piata internationala a

transnationalelor

Din punct de vedere al metodelor de intrare pe piata internationala, caracteristic literaturii de specialitate, distingem: exporturi (directe si indirecte), operatiuni de cooperare (contracte), numite aranjamente colaborative si investitii straine directe. Pentru mai multa rigoare, vom admite ca metodele de intrare pe piata internationala pot fi prezentate in relatie cu locul de productie sau holistic, ca o gama variata de operatiuni.

Primul mod este reprezentat schematic in figura de mai jos:

Metode alternative de intrare pe piata externa

	Productia pe piata interna

Productia pe piata externa

Capacitate de productie in proprietate integrala

Joint-ventures

Piggy-back marketing

Companii de managementul exporturilor

Asamblarea productiei

Companii de comert exterior

Licentierea

Export ocazional

Fabricatia pe baza de contract

Export indirect

si/sau

Export direct

Sursa: prelucrat dupa Van Terpstra, International Marketing, Dryden press,

1983, pg. 320 (vezi: Isan V., 2004, p.41)

			Firme sau agenti  de export
	Indirect

Direct

Sucursala de vanzari

	Afaceri internationale		Filiala de vanzari

Exporturi complexe

Filiale proprii

Joint venture

	Investitii directe in strainatate

Sursa: prelucrat dupa Olav J. Sorensen, "Alternative Ways of Choosing In

ternational Market Entry Modes", Aalborg University, Centre for

International Studies, 1996, pg.9 (vezi: Isan V., 2004, p.42)

Stadiile dezvoltarii afacerilor internationale ale firmei

Grad de control

managerial

	Managementul exportului prin departament distinct si vanzari directe pe piata externa

Timp

Intreprindere locala                    Intreprindere globala

(vezi: Isan V., 2004, p.43)

Afacerile internationale ale firmei

in raport de variabilele decizionale

Capital

alocat

Nivelul de control managerial 100%

Sursa: prelucrat dupa Franklin R. Root, "Entry Strategies for International

Markets", Reading, Mass, 1996, (vezi: Isan V., 2004, p.45)

3. Motivatii de expansiune pentru corporatiile

transnationale

Tipologia ISD din perspectiva motivatiilor transnationalei

Nu este o noutate faptul ca majoritatea activitatilor de expansiune internationala este realizata de firme private ce au ca tari de origine economii de piata mature. Acest fenomen are insa implicatii decisive din punctul de vedere al motivatiilor care stau la baza investitiilor straine directe pe care firmele in cauza le realizeaza dincolo de granitele nationale, ca modalitate fundamentala de extindere a afacerilor.

In acelasi mod ca si firmele care actioneaza intr-un singur spatiu national, corporatiile transnationale vor fi motivate, in expansiunea lor, de ceea ce ele percep a fi in interesul partenerilor lor de afaceri principali - actionarii, managerii si salariatii, (cu un accent deosebit asupra actionarilor), si mai putin in interesul comunitatii mai largi din care fac parte.

Conform teoriei economice, acesti parteneri de afaceri trebuie recompensati pentru contributia pe care si-o aduc la procesul de productie cu o suma cel putin egala cu costul de oportunitate al resurselor si capacitatilor pe care ei le ofera companiei. In acelasi timp, orice venit rezidual obtinut de o firma peste acest cost de oportunitate, suportat de partenerii sai de afaceri, se va regasi sub forma profiturilor mai ridicate ce revin actionarilor sai. In concluzie, forta motrice a firmei de afaceri moderne o constituie maximizarea acestor profituri, dupa degrevarea lor de impozite si amortizare, intotdeauna in functie de capitalul investit.

In aceste conditii, productia unei firme dincolo de granitele tarii de origine nu este perceputa, in general, ca ar afecta obiectivele de maximizare a profitului urmarite de actionarii sai. Sunt insa analisti care considera ca ar putea avea loc un astfel de fenomen in cazul in care o asemenea companie s-ar afla in proprietate publica sau ar fi controlata de stat. (Dunning J. "Multinational Entreprises and the Global Economy", Ed. Addison-Wesley Publishing Company, Workinghan, 1993, p.55)

In practica, firmele transnationale opereaza intr-un mediu caracterizat prin imperfectiunea pietelor de factori de productie, cat si a celor pentru produsele intermediare si finale. In aceste conditii, rezultatele deciziilor luate de firma vor fi marcate de risc sau, mai grav, de incertitudine. Ca urmare, generalizarea in privinta comportamentului strategic al acestor firme, prin realizarea unei similaritati cu cel al firmelor nationale, este dificil de realizat, si aceasta din cateva motive:

in primul rand, corporatiile transnationale se confrunta cu o gama mult mai extinsa de optiuni - comparativ cu firmele nationale;

in al doilea rand, pot fi identificate diferente de perceptie ale decidentilor din transnationala fata de aceste optiuni;

in al treilea rand, apar diferente in atitudinea fata de risc a acestora.

Astfel:

anumite firme, ai caror decidenti au o aversiune fata de risc mai ridicata, pot acorda o mai mare importanta oportunitatilor de diminuare a riscurilor, deci vor urmari strict profiturile, specifice unei singure investitii straine directe [Dunning J., 1993, p. 56];

in timp ce altele, concurente pe piete de oligopol, pot aprecia valoarea activitatilor din strainatate atat prin prisma efectelor lor asupra pozitiilor concurentilor, cat si din perspectiva profiturilor potentiale obtinute de filiala, adica aceste firme se pot angaja in productie dincolo de granitele nationale ca parte a unei strategii concurentiale globale coerente si coordonate.

Principalele motivatii ale ISD - atat pentru societatea mama cat si pentru filialele lor care dispun de suficienta autonomie pentru a realiza ele insele astfel de operatiuni in strainatate

Literatura de specialitate in domeniu opereaza cu diverse clasificari ale motivatiilor de expansiune, mai extinse sau mai comprimate (clasificare realizata de John Dunning in 1993, preluata de la Jack Behrman (1972) si apoi perfectionata). Una din clasificari, identifica patru mari tipuri de activitate a corporatiilor transnationale, in functie de motivatia de investire care le determina, la care se adauga un al cincilea tip, mai eterogen, in care sunt incluse motivatii de investire ce nu se incadreaza cu usurinta in primele patru:

investitii straine directe aflate in cautare de resurse;

investitii straine directe aflate in cautare de piete;

investitii straine directe aflate in cautare de eficienta;

investitii straine directe aflate in cautare de active strategice;

alte tipuri de investitii straine directe. (vezi: Munteanu C. si Horobat Alex., 2003)

Investitii straine directe aflate in cautare de resurse                   

In aceasta categorie de ISD pot fi incluse acele firme care investesc in strainatate cu scopul de a obtine acces la anumite resurse la un cost real mai redus decat in tara de origine sau la resurse la care, din anumite motive, accesul in tara de origine este prohibit. Motivatia investirii in strainatate consta deci in cresterea profitabilitatii si a competitivitatii firmei pe pietele unde este deja prezenta sau unde intentioneaza sa patrunda in viitor.

In functie de natura resurselor care fac obiectul cautarii, acest tip de ISD poate fi mai bine caracterizat prin intermediul a trei mari categorii:

ISD ce cauta resurse naturale;

ISD ce cauta forta de munca necalificata si ieftina;

ISD ce cauta capacitati tehnologice, experienta manageriala si de marketing, ca si aptitudini organizationale.

ISD care se afla in cautare de resurse naturale - cuprinde firmele din sectorul primar (mai ales din industria extractiva), precum si cele din sectorul prelucrator, ce se angajeaza in acest tip de activitate din ratiuni de minimizare a costurilor si asigurare a surselor de aprovizionare. Marea majoritate a firmelor angajate in acest tip de ISD provine dintr-un grup mic de tari dezvoltate, insa resursele de materii prime si de produse agricole nu acopera in intregime nevoile lor legate de productie si consum.

Resursele pe care aceste firme le cauta sunt: minereuri - zinc, cupru, bauxita, materii prime (in special petrol) si produse agricole - cauciuc, tutun, zahar, banane, ananas, ulei de palmier, cafea, ceai; adica cu deosebire acele resurse a caror prelucrare necesita acele capacitati complementare si piete pe care corporatiile transnationale pot sa le ofere. Anumite investitii de acest gen sunt realizate si de companii din sectorul tertiar - turism, inchirieri de mijloace de transport, servicii medicale si educationale - care exploateaza resurse ce nu pot fi desprinse din mediul lor natural [Dunning J., 1993, p. 57].

Una dintre trasaturile acestui tip de ISD este aceea ca atrage cheltuieli semnificative de capital si, chiar mai mult, atunci cand investitia a fost-realizata, ca este legata destul de strans de localizarea ei originala.

ISD in cautare de forta de munca necalificata sau semicalificata ieftina si motivata - reprezinta al doilea grup de resurse cautate de corporatiile transnationale. Aceste ISD sunt realizate de obicei de firme din sectorul secundar si tertiar, din tari cu costuri reale ale fortei de munca ridicate, prin intermediul construirii pe loc gol sau al achizitionarii de filiale. Scopul final al investitiei este intotdeauna acela de a furniza produse finale intensive in forta de munca pentru export, in sectoare ca textilele si confectiile, produsele electronice si electrocasnice sau ceasornicaria.

Sistemul salariu-productivitate trebuie completat cu luarea in calcul si a asa-numitelor costuri sociale determinate de transferul productiei in strainatate:

sistemul de securitate sociala;

rigiditatea reglementarilor privind forta de munca (orarul, concediile, munca femeilor si copiilor),

organizarea sindicatelor.

Factorii care explica in buna masura implantarile corporatiilor transnationale in tarile in curs de dezvoltare sunt: un sistem de securitate sociala slab sau inexistent, reglementari putin flexibile in ceea ce priveste forta de munca, dar si slaba organizare a miscarilor sindicale, care are un efect de reducere a intensitatii revendicarilor si de micsorare a frecventei recurgerii la greve.

In mod frecvent, in vederea atragerii acestor ISD, tarile-gazda au creat zone de comert liber sau de prelucrare a exporturilor. De asemenea, tarile de origine au acordat nu de putine ori corporatiilor transnationale concesii vamale la produsele importate de la filialele lor din strainatate.

ISD-urile determinate de nevoia firmelor de a avea acces la tehnologie, la experienta manageriala si de marketing, ca si la aptitudini organizationale, ca unii dintre cei mai importanti factori de succes ai unei afaceri, explica a treia categorie de ISD ce se afla in cautare de resurse.

Astfel de exemple se refera la:

aliantele incheiate de companiile coreene, taiwaneze si indiene cu firme din Uniunea Europeana sau Statele Unite in sectoare intensive in tehnologie;

filialele in cautare de talente manageriale stabilite de firmele americane in Marea Britanie;

filialele de cercetare-dezvoltare create de companiile britanice din industria chimica in Japonia [Dunning J., 1993, p. 57] sau

patrunderea masiva a firmelor americane in Europa incepand cu sfarsitul anilor '50: datorita reducerii ciclului de viata al produselor si reconstructiei economiilor europene dupa razboi, companiile americane s-au confruntat cu o noua concurenta, rezultata din faptul ca europenii dispuneau de o tehnologie comparabila si ca erau capabili sa produca bunuri substituibile celor americane la costuri mai reduse. Pentru firmele americane care dispuneau inca de un avans tehnologic indiscutabil pentru anumite nise de piata, nu se putea pune problema mentinerii cotei de piata numai prin exporturi si de aceea ele au ales sa produca pe vechiul continent pentru a putea raspunde in conditii optime "sfidarii europene" [Michalet C.A., "Le Capitalisme mondial", Ed. PUF, Paris, 1998, p. 49].

Ca urmare a recunoasterii inexistentei monopolului unei singure tari asupra talentului stiintific si inteligentei, cateva firme din diverse industrii intensive in cercetare-dezvoltare, cum ar fi biotehnologia, industria farmaceutica si cea electronica, au creat centre de cercetare in tarile Triadei.

Firmele ce iau in considerare expansiunea in strainatate descopera de multe ori ca este mai avantajos sa detina o parte din capitalul unei firme deja existente pentru a beneficia de resursele ei tehnologice, decat sa formeze, de exemplu, un grup de oameni de stiinta cu scopul de a reproduce o tehnologie deja existenta.

Cea mai mare parte a investitiilor straine directe realizate de firmele europene, americane si japoneze in secolul al XlX-lea a aparut in mod evident din nevoia de a asigura surse sigure si avantajoase de produse primare pentru tarile lor de origine aflate in proces de industrializare. Pana la inceputul celui de-al II-lea razboi mondial, aproape 3/5 din stocul acumulat de investitii straine directe apartinea acestei categorii. Spre jumatatea anilor '80, aceste investitii si-au redus ponderea la circa o treime din totalul mondial si la aproximativ 45% din totalul existent in tarile in dezvoltare.

Principalele cauze ale fenomenului de reorientare a motivatiilor ISD au fost cresterea importantei altor tipuri de investitii, la care s-au adaugat indigenizarea voluntara sau involuntara a multor sectoare primare (industria petroliera, a cauciucului, a cuprului etc.) dominate anterior de corporatiile transnationale. Mai recent si rolul in declin al fortei de munca necalificate sau semicalificate in lantul creator de valoare adaugata din numeroase sectoare ale industriei prelucratoare a diminuat stimulentele de care beneficiau firmele ce realizau astfel de ISD. Pe de alta parte, investitiile ce urmaresc tehnologia, aptitudinile manageriale si pe cele organizationale au devenit mult mai importante decat inainte: nu numai transnationalele din tarile in dezvoltare sunt cele care investesc in tarile dezvoltate pentru a obtine acces la cunoastere, dar poate fi observata si o tendinta inversa, dinspre tarile dezvoltate catre cele in dezvoltare [Dunning J.,1993, p. 58].

Investitii straine directe aflate in cautare de piete

In aceasta categorie a cautatorilor de piete sunt incluse: in primul rand, companiile care investesc intr-o anumita tara sau regiune cu scopul de a oferi bunuri si servicii pietelor respective sau celor vecine. In majoritatea situatiilor, pietele au fost asigurate anterior prin exporturi, dar, deoarece barierele comerciale sau de alta natura impuse de tarile-gazda persistau sau dimensiunea pietei era suficient de mare pentru a justifica investirea, exporturile au fost abandonate si firma a urmat calea investitiilor straine directe.

In alte cazuri totusi, o firma poate incerca inlocuirea exporturilor pe o piata anume prin investirea intr-o tara terta si realizarea exportului de aici.

Aceasta motivatie - cautarea de piete, a fost foarte puternica in companiile care au beneficiat de anumite avantaje, mai ales in domeniul tehnologiilor sau al reputatiei marcilor, ce le-au oferit avantaje competitive pe pietele straine.

In aceasta categorie sunt incluse de asemenea transnationalele care urmaresc protejarea reputatiei firmei sau exploatarea ei, ca o motivatie importanta pentru investirea in strainatate.

In afara de dimensiunea si de perspectivele de crestere ale pietei, o alta motivatie ce poate fi mentionata aici este cea cunoscuta sub denumirea de "urmarea clientilor sau furnizorilor": deoarece acestia si-au instalat deja facilitati productive in strainatate, iar firma nu doreste sa-si piarda partenerii de afaceri si in consecinta, singura solutie este sa-si dezvolte afacerile pe aceleasi piete.

Astfel, o firma din sectorul exploatarii petrolului se poate integra "in aval" prin achizitionarea sau construirea unor rafinarii in strainatate, intr-o tara unde exista piata pentru produsele sale finale. In mod similar, o companie cu canale de distributie puternice, de tipul statiilor de benzina, dar care are nevoie de o sursa de gazolina la preturi acceptabile mai ales stabile, se poate integra "in amonte" prin "achizitionarea" unui producator de petrol si a unei rafinarii in alta tara.

O alta ratiune de cautare a pietelor este determinata de nevoia firmei de a-si adapta produsele la preferintele consumatorilor locali, ca si la caracteristicile resurselor si capacitatilor autohtone, mai ales in situatia in care dimensiunea pietei este suficient de mare pentru a justifica investitia.

Necesitatile de adaptare a produsului, pentru ca acesta sa indeplineasca cerintele si preferintele locale, pot conduce la utilizarea de materii prime locale. Cercetarea pietei si modificarea produsului la o distanta mare fata de locul efectiv al productiei sunt uneori foarte dificile si scumpe.

Modificarea produsului are doua mari efecte asupra productiei unei firme:

in primul rand, aceasta inseamna o investitie suplimentara, dar atata timp cat realizarea ei este imperioasa pentru a satisface in conditii optime cererea de pe o piata externa, managementul firmei poate lua in considerare delocalizarea productiei;

in al doilea rand, poate conduce la pierderea anumitor economii de scara, dar aceasta se poate compensa prin localizarea productiei intr-o tara in care costurile sunt suficient de reduse.

Cu cat modificarea ce trebuie adusa produsului trebuie sa fie mai mare, cu atat este mai probabil ca productia sa fie mutata in strainatate, total sau partial.

Mai mult decat atat, lipsa unei familiarizari cu limba, practicile de afaceri, legislatia si procedurile de marketing de pe piata-gazda se poate transforma intr-un dezavantaj fata de firmele locale in sectoare ce produc bunuri precum masinile de spalat, echipamentele stereo si o intreaga gama de produse alimentare.

Conectarea imaginii produsului cu o tara de fabricatie preferata poate determina si investirea in strainatate. Imaginea poate rezulta din caracteristicile produsului sau din perceptia referitoare la serviciile post-vanzare. In testele ce au utilizat marfuri care erau identice, cu exceptia tarii de origine, consumatorii au perceput produsele diferit in functie de sursa productiei. Desi exista exemple de schimbare a imaginii, cum ar fi imbunatatirea generala a imaginii produselor japoneze ce a avut loc concomitent cu declinul imaginii produselor americane, procesul poate dura foarte mult si pentru o firma poate fi costisitor sa incerce sa depaseasca probleme de imagine cauzate de producerea intr-o tara care are din aceasta perspectiva un statut mai slab. In consecinta, pot aparea numeroase avantaje din producerea intr-o tara care se bucura deja de o imagine foarte buna.

A cincea motivatie de investitie in strainatate in cautare de piete are la baza costurile de productie si de tranzactionare, care sunt mai reduse in situatia in care o firma este prezenta direct pe o piata, in loc sa o deserveasca de la distanta, prin exporturi. Este evident ca productia in apropierea pietei de desfacere constituie un mijloc radical de reducere a cheltuielilor, mai ales a celor de transport. Totusi, acest argument se dovedeste mai mult teoretic decat practic, datorita progreselor realizate in ultimele doua-trei decenii in transporturile internationale (generalizarea containerizarii si paletizarii, cresterea capacitatilor de transport si depozitare). Decizia, in consecinta, asa cum foarte bine precizeaza Dunning, va avea specificitati sectoriale si de localizare. Bunurile al caror transport este relativ costisitor si care pot fi produse mai avantajos in cantitati mici vor determina, cel mai probabil, realizarea productiei aproape de marile centre de consum, comparativ cu cele ale caror costuri de transport sunt mai ridicate si a caror producere conduce la obtinerea de economii de scala substantiale [Dunning J., 1993, p. 58; Phatak A., :The International Dimension of Management", Ed. South-Western College Publishing, Cincinnatti, 1995].

Tot in aceeasi categorie se inscriu si exigentele organizarii de tipul firma mama-filiale "atelier" (productive), care presupun recurgerea la modalitati de transport foarte costisitoare (mai ales aeriene) pentru evitarea pauzelor productive datorate aglomerarii cailor de transport terestru si maritim. Delocalizarea productiei, atunci cand ea raspunde unei asemenea strategii si modalitati de organizare, implica o reducere de multe ori substantiala a costurilor de transport.

Riscul de livrare joaca si el un rol important in privinta motivatiilor de expansiune Multi consumatori se tem ca obtinerea unor componente poate fi dificila daca produsele in care acestea sunt incorporate sunt fabricate in strainatate. Consumatorii industriali prefera adesea sa plateasca un pret mai ridicat unui producator situat in apropiere pentru a minimiza riscul de livrare datorat distantei si accidentelor.

Un al saselea motiv din aceasta categorie, avand o importanta in continua crestere, este caracteristic firmelor care considera necesara, ca parte a unei strategii globale de productie si marketing, o prezenta puternica pe principalele piete deservite de concurenti. Acest tip de ISD este prezent in sectoare dominate de oligopolisti internationali (industria petroliera, a cauciucurilor, farmaceutica, a semiconductorilor sau publicitatii), care nu numai ca detin unitati productive in fiecare din zonele Triadei, dar sunt angajati din ce in ce mai mult in activitatea de cercetare-dezvoltare. Ratiunile de investire internationala in acest context pot avea caracteristici defensive sau agresive. O mare parte de strategiile de investire de tipul "urmeaza liderul" (engl. "follow-the-leader") apartin acestei categorii, in timp ce investitiile agresive au ca scop promovarea intereselor globale ale firmei prin prezenta pe o piata in expansiune.

Totusi, cel mai important motiv al investirii in cautare de piete ramane actiunea guvernamentala din tarile-gazda care incurajeaza asemenea investitii. Instrumentul traditional ales de autoritati a fost (si mai este inca, desi din ce in ce mai putin) ridicarea de bariere comerciale in calea exporturilor. Functionarea lui pare sa fi fost destul de eficienta, atata vreme cat evidentele empirice sugereaza ca cea mai mare a parte a investitiilor productive realizate in strainatate pentru prima data au urmarit evitarea barierelor de intrare pe piata.

Pe langa ridicarea de bariere, guvernele au incercat sa atraga investitii straine prin oferirea unor game mai restranse sau mai largi de stimulente, cum ar fi:

concesiile fiscale, sub forma scutirilor de impozite, a reducerilor de impozite pentru veniturile obtinute din vanzari pe piata locala sau din exporturi, sau a comisioanelor de licenta;

concesii de natura tarifara, cum ar fi scutirea de plata taxelor vamale sau reducerea taxelor vamale pentru factorii de productie importati, oferirea unor seturi de taxe vamale preferentiale;

stimulente financiare, de tipul alocarilor investitionale, imprumuturilor de la institutii financiare locale la rate preferentiale ale dobanzii sau subventiilor;

alte stimulente, cum sunt concesiile referitoare la controlul valutar, calmarea miscarilor sindicale sau reducerea standardelor cu privire la mediu sau siguranta in exploatare [Dunning J., 1993, p. 59; Clark E., Levasseur M., Rousseau P., "International Finance", Ed. Chapman&Hall, Londra, 1993; Phatak, 1995].

Spre deosebire de alte tipuri de ISD, cele aflate in cautare de piete tind sa considere filialele productive situate in strainatate mai curand ca unitati independente decat ca elemente ale unei retele de activitati constituite la nivel global. Filialele corporatiilor de acest gen vor produce, in consecinta, bunuri si servicii similare cu cele realizate de firma-mama, desi de obicei gama lor este mai restransa. De asemenea, produsele realizate vor fi destinate vanzarii pe piata-gazda, desi nu este neobisnuita existenta unor exporturi catre tarile vecine, iar pe pietele integrate la nivel regional productia uneia sau a mai multor filiale poate deservi intreaga regiune [Dunning J.,1993, p. 59].

La sfarsitul anilor '80, corporatiile transnationale aflate in cautare de piete contribuiau cu 45% la investitiile straine directe mondiale si cu 30% la cele realizate in tarile in dezvoltare [Dunning J., 1993, p. 59].

Investitii straine directe aflate in cautare de eficienta

Interesul care antreneaza investitiile aflate in cautare de eficienta consta in rationalizarea structurii investitiilor anterioare destinate cautarii de resurse sau de piete, astfel incat firma sa poata obtine avantaje din coordonarea si controlarea unor activitati dispersate din punct de vedere geografic.

Principalele beneficii la care astfel de companii au acces sunt:

rezultate din economiile de scara si de gama, precum si

rezultatele din diversificarea riscului.

Aceste institutii sunt rezultatul:

specializarii pe produs sau pe proces;

al experientei generate de producerea in culturi diferite

a exploatarii oportunitatilor de arbitraj in privinta diferentelor de costuri si de pret intre diferite tari.

Intentia companiilor ce dezvolta un asemenea tip de motivatie este aceea de a obtine avantaje din:

dotarile cu factori, culturi-traditii, aranjamentele institutionale, sistemele economice si politice;

structurile de piata, prin concentrarea productiei intr-un numar limitat de amplasari dar care sa deserveasca multe piete.

Principalii cautatori de eficienta sunt corporatiile transnationale mature, mari si diversificate, a caror productie este standardizata. In trecut, asemenea ISD au avut loc o data ce investitiile aflate in cautare de resurse sau de piete au devenit suficient de numeroase si de importante pentru a garanta ca un anumit tip de rationalizare a productiei poate aduce beneficii companiei.

Pentru ca acest gen de ISD sa aiba loc, este necesar ca pietele straine sa fie bine dezvoltate si deschise. Din acest motiv, localizarea preferata pentru investitiile ce vizeaza eficienta sunt pietele regionale integrate. In practica, cautatorii de eficienta sunt cel mai probabil corporatii globale care concureaza: atat prin produsele pe care le ofera spre vanzare, cat si prin capacitatea de diversificare a activelor de care dispun, obtinand astfel beneficii din productia realizata in cateva tari [Dunning J., 1993, p. 59].

Investitiile aflate in cautare de eficienta pot fi grupate in trei mari categorii, in functie de scopul specific urmarit de ele:

investitii ce urmaresc rationalizarea productiei, prin posibilitatea de a beneficia de disponibilitatea si costul factorilor pe diferite piete nationale;

investitii ce urmaresc obtinerea de economii de scara si de gama;

investitii ce urmaresc diversificarea riscului.

Primul tip de ISD al caror obiectiv este obtinerea eficientei prin investitii care urmaresc rationalizarea productiei apare din intentia transnationalelor de a-si construi avantaje din disponibilitatea si costul dotarilor cu factori in diferite tari, prin fabricarea de componente sau de subansamble ale produsului in diferite parti ale lumii.

Multe firme au ocolit rationalizarea productiei de componente datorita riscului de producere a grevelor sau instabilitatii politicii comerciale. O alternativa a productiei rationalizate poate fi realizarea integrala a unui produs intr-o tara anume, dar numai a unei parti din gama de produse in aceeasi tara.

Pe de alta parte, costurile de productie sunt apreciate in cadrul transnationalei si din perspectiva influentei pe care o are evolutia cursului de schimb intre monedele tarii de origine si tarii-gazda sau intre cele ce apartin unui numar de doua tari-gazda.

Al doilea tip de investitii aflate in cautare de eficienta, investitii ce urmaresc obtinerea de economii de scara si economii de gama, are loc in tari care prezinta similitudini in privinta structurilor economice si a nivelului veniturilor si are ca scop obtinerea de economii de scara si gama. In acest caz, inzestrarea tarilor cu factori de productie are un rol mai putin important in influentarea directiei ISD, in paralel cu cresterea importantei factorilor "creati": competente, aptitudini, disponibilitatea si calitatea industriilor de sprijin (situate in amonte si aval pe lantul creator de valoare fata de pozitia investitiei), caracteristicile concurentilor locali, natura cererii si a politicilor guvernamentale la nivel micro si macroeconomic [Dunning J., 1993, p. 59].

Scala productiei avuta in vedere trebuie sa fie insa intotdeauna considerata in raport de dimensiunea pietei externe ce va fi deservita.

Al treilea tip de investitii ce urmaresc diversificarea riscului prin intermediul ISD aflate in cautare de eficienta - are la baza principiul diversificarii financiare: atata vreme cat fluxurile de numerar ale firmei sunt corelate cu performanta economiilor nationale, iar performantele acestor economii nu sunt perfect corelate intre ele, prin realizarea de investitii in tari diferite se poate obtine o stabilizare a fluxurilor de numerar totale, iar raportul risc-castig poate fi imbunatatit, chiar si atunci cand cursurile de schimb sunt puternic fluctuante.

Totusi, nu exista date statistice care sa releve importanta acestui tip de ISD pentru corporatiile transnationale, mai ales ca este dificila separarea lor de investitiile aflate in cautare de resurse si de piete.

Investitii straine directe aflate in cautare de active strategice

Acest grup de ISD cuprinde acele corporatii transnationale care se angajeaza in operatiuni in strainatate de obicei prin achizitionarea unor firme straine, cu scopul clar de a-si promova obiectivele strategice pe termen lung, mai ales acelea care urmaresc sustinerea si promovarea competitivitatii la nivel global. Firmele care realizeaza astfel de ISD sunt:

fie transnationale care aplica o strategie de integrare regionala sau globala;

fie investitori straini "debutanti" care incearca sa cumpere un avantaj competitiv pe o piata pe care nu sunt familiarizati, in loc de a-1 construi ei insisi.

Motivatia principala din spatele acestor ISD consta in:

suplimentarea portofoliului existent al companiei cu active care sunt destinate pentru a sprijini sau a intari pozitia sa competitiva globala, sau dimpotriva,

pentru a o slabi pe cea a principalilor concurenti.

Din ce in ce mai mult, ISD strategice si de rationalizare a productiei au loc simultan, in situatia in care firmele procedeaza la restructurarea activelor de care dispun pentru a-si atinge obiectivele de eficientizare a afacerilor.

Ca si corporatiile aflate in cautare de eficienta, achizitorii de active strategice urmaresc sa obtina castiguri din detinerea si coordonarea unor activitati diversificate la nivel mondial. In anumite cazuri, aceste transnationale sunt preocupate in primul rand de managementul activelor financiare exprimate in diferite monede nationale. In acelasi timp, aceste firme pot implanta, si adesea o fac, propriul sistem organizational si managerial in companiile achizitionate, chiar daca nu se implica in conducerea lor curenta.

Totusi, in cazul majoritatii investitiilor de natura strategica, se asteapta ca achizitia sa genereze anumite beneficii in restul organizatiei in care este integrata, de genul:

deschiderii de noi piete;

obtinerii de economii de scara sau de sinergii in productie;

maririi puterii competitive a firmei;

reducerii costurilor de tranzactie;

dispersarii cheltuielilor administrative la un numar mai mare de filiale;

realizarea unei flexibilitati strategice prin capacitatea de diversificare a riscurilor.

Desi majoritatea operatiunilor de achizitii internationale, fie ele preluari sau fuziuni de firme, se incadreaza in cele trei mari tipuri prezentate anterior - cautatoare de resurse, de piete sau de eficienta -, ratiunile de natura strategica pot reprezenta motivatia de expansiune dominanta pentru transnationale, in anumite circumstante si pentru atingerea anumitor obiective precise.

Cateva posibile situatii in care considerentele strategice de protejare sau de promovare a pozitiei competitive a firmei devin mai importante ca toate celelalte sunt descrise mai jos:

- o firma poate achizitiona o alta sau poate incheia un aranjament de colaborare (alianta strategica, licentiere, fransiza, contract de management, subcontractare etc.) pentru a putea impiedica un concurent sa adopte aceeasi strategie;

o firma poate fuziona cu unul din concurentii sai ce actioneaza la nivel global pentru a se intari in lupta cu un concurent mult mai puternic;

o firma poate achizitiona un grup de furnizori pentru a monopoliza piata unei anumite materii prime;

o firma poate urmari obtinerea accesului la canalele de distributie dintr-o tara sau regiune pentru a-si promova mai bine marcile de produs;

o firma poate achizitiona o companie ce realizeaza o gama complementara de produse pentru a putea oferi pe piata o gama mai diversificata de marfuri;

o firma isi poate uni fortele cu o firma locala in speranta ca se va afla astfel intr-o pozitie mai buna pentru a putea obtine contracte din partea institutiilor guvernamentale din tara-gazda.

Ca si in cazul investitiilor ce au ca obiectiv cresterea eficientei, nu exista date statistice care sa evidentieze ponderea investitiilor de natura strategica in totalul celor realizate de corporatiile transnationale. Ca urmare si in acest caz, este dificil de a le separa. Tendinta este insa ca importanta lor sa se afle in crestere, mai ales in conditiile promovarii din partea corporatiilor a unor strategii de expansiune globala.

Alte tipuri de investitii straine directe

Expansiunea in strainatate si investitiile realizate de corporatiile transnationale au la origine si alte motivatii, care nu pot fi usor cuprinse in cele patru discutate mai sus. Ele pot fi impartite in trei mari categorii, dupa cum urmeaza:

investitii "de evadare";

investitii de sprijin;

investitii pasive.

Investitiile "de evadare" - sunt realizate cu scopul de a evita legislatia restrictiva sau politicile macroeconomice din tarile de origine. Cu toate acestea, trebuie spus aici ca aceste ISD nu au nimic in comun cu "fuga capitalului" asociata miscarilor politice sau conditiilor economice vitrege, asa cum s-a intamplat in anii '80 in Argentina, Zimbabwe, Africa de Sud sau Filipine si mai recent in timpul crizelor din 1997-1999 din Coreea de Sud, Rusia si Brazilia.

Investitiile "de evadare" au ca sursa firme din tari ale caror guverne aplica politici economice interventioniste si tind sa se concentreze mai ales in sectoarele de activitate care au reglemen­tari mai stricte, cum este sectorul financiar-bancar, de exemplu. O data insa cu adoptarea la nivel mondial a unor strategii macroeconomice orientate catre piata si liberalizare economica, se apreciaza ca acest tip de ISD se va reduce din punct de vedere al volumului, cu exceptia cazurilor in care unele companii sunt "fortate" sa isi relocalizeze activitatile ca urmare a barierelor comerciale impuse asupra exporturilor din tarile de origine. [Dunning J., 1993, p. 61 ]

Investitiile de sprijin - au ca scop sustinerea activitatilor restului companiei din care fac parte. Filialele create cu acest obiectiv sunt, de obicei, generatoare de costuri in cadrul transnationalei, in timp ce beneficiile activitatii lor se observa la nivelul altor componente ale firmei.

Cele mai cunoscute si raspandite forme de investitii din aceasta categorie sunt investitiile legate de comert, orientate in principal spre promovarea si facilitarea exporturilor de bunuri si servicii ale firmei investitoare, ca si acordarii de sprijin in achizitionarea de produse din strainatate.

Pe langa filialele comerciale, exista si alte tipuri de servicii de sprijin prestate de filialele din strainatate pentru firmele-mama. In aceasta categorie pot fi incluse reprezentantele regionale, care actioneaza ca un centru intermediar de control intre sediul central si unitatile operative localizate in strainatate.

Investitiile pasive. Pentru a putea surprinde specificul lor este necesar mai intai sa ne amintim distinctia dintre investitiile directe si cele de portofoliu.

O investitie, fie ea locala sau internationala, este considerata directa daca emitentul detine o cota suficienta din capitalul firmei receptoare pentru a-si asigura controlul, prin influentarea deciziilor majore luate de aceasta. De asemenea, investitiile directe se diferentiaza de cele de portofoliu prin motivatiile care le determina. Prin comparatie, investitiile directe sunt desemnate pentru a injecta noi resurse si capacitati manageriale in firma receptoare sau sunt realizate pentru a achizitiona noi active cu scopul de a mari profiturile obtinute de firma-mama.

In cazul in care ponderea in capitalul firmei receptoare nu asigura controlul asupra operatiunilor, investitia este considerata a fi de portofoliu. Investitiile de portofoliu sunt o expresie a increderii in managementul si organizarea existenta a unei firme si sunt realizate cu scopul de a obtine profituri din cresterea cursului actiunilor pe piata, ca si din eventualele dividende distribuite. Asadar, investitiile de portofoliu sunt presupuse a implica, din partea investitorilor, un management pasiv, in timp ce investitiile directe se definesc printr-un management activ.

In realitate insa, cea mai mare parte a investitiilor directe variaza in functie de caracterul activ sau pasiv al managementului aplicat de firmele ce realizeaza investitia.

La extrema pasiva se situeaza doua mari tipuri de investitii:

in primul rand este vorba de cele realizate de marile conglomerate institutionale specializate in cumpararea si revanzarea de companii: exemplele se refera la T. Boone Pickens din SUA si Lonrho din Marea Britanie. Totusi, desi investitiile sunt motivate de potentialitatea obtinerii unor venituri substantiale din dividende sau din castigul de capital, nu este exclusa implicarea unui anumit input managerial direct, fiind destul de rare cazurile in care firma achizitionata este lasata sa opereze in continuare pe cont propriu;

al doilea tip de investitii pasive include ca emitenti firmele de dimensiuni reduse si investitorii individuali in domeniul imobiliar. Totusi, aceste investitii sunt motivate de cele mai multe ori de simpla anticipare a unei cresteri a preturilor terenurilor si imobilelor situate in strainatate si, desi clasificate ca directe, ele prezinta mai mult atributele unor investitii de portofoliu.

Motivatiile care au avut ca scop obtinerea accesului la resurse, la piete si la factori de productie la costuri reduse - considerate motivatii traditionale, au fost principalele forte care au sustinut expansiunea internationala a marii majoritati a transnationalelor. Modul in care aceste motivatii au interactionat, reusind sa determine transnationalizarea companiilor (mai ales a celor americane), este bine explicat de teoria ciclului de viata a produsului, elaborata in 1966 de profesorul Raymond Vernon.

Examinarea deciziilor care au marcat expansiunea internationala timpurie a transnationalelor releva faptul ca putine se bazau pe o strategie internationala bine pusa la punct sau obiective globale bine stabilite. Internationalizarea a fost si este un proces evolutiv-stadial gradual si incremental, legat de cele mai multe ori de obiectivele strategice de pe piata de origine. Totusi, o data ce productia si vanzarile in strainatate debuteaza, motivatiile de natura strategica ale companiilor se schimba.