Modelul clasic si replica lui J.M. Keynes

Modelul clasic si replica lui J.M. Keynes

Doua nume de rezonanta francofona indica spre adevaratii "parinti" ai disciplinei macroeconomiei, dar fiecare dintre ele cu o contributie distincta la gandirea clasicilor in domeniu.

1.1  Legea "ofertei creatoare de cerere proprie" (Jean Baptiste Say)

Se mai numeste "legea lui Say" si enunta ca oricare cerere, manifestata pe o piata oarecare, detine (prin definitie) suportul unei productii si oferte concomitente. Esentialmente, explicatia poate fi data - in maniera pe care o cunoastem bine din lectiile precedente -- cu ajutorul Graficelor VI.1 /1, la care concura: (1) cele doua segmente ale pietei, considerate relevante: piata bunurilor si serviciilor (de baza / c) si piata muncii (a) si (2) functia de productie pe termen scurt (b).

w (a)

(D_L) (S_L)

w_E E

O L L_E

Qx

(Sx) (Dx) (Q)

(c) E Q_E E (b)

Px P_E O L_E L

Graficele VI.1/1

Comentariu grafic

Graficul (a) reprezinta piata muncii, pentru care cantitatea ceruta-oferita este forta de munca (L /abscisa), iar pretul este salariul (w). Cererea de munca (D_L) apartine firmelor (angajatorilor), iar oferta de munca (S_L) indivizilor cautatori de lucru (potential angajati). Punctul E indica echilibrul pe piata muncii, asa cum este el vazut de vechii clasici, adica perfect similar pietei bunului (x) - vezi (c), iar el semnifica un numar de angajati (L_E) corespunzator nivelului salariului care satisface atat pe angajatori, cat si pe potentialii angajati (w_E). De altfel, piata muncii nici nu pare a avea un specific deosebit .

Graficul (b) oglindeste productia pe termen scurt si este binecunoscut din Lectia I, iar aici se compune cu Graficul (a) dupa dimensiunea fortei de munca (numarului de lucratori) de pe abscisa (L). Graficul (b) oglindeste aceeasi masa a fortei de munca corespunzatoare echilibrului pietei muncii, fata de care ofera productia corespunzatoare (Q_E).

Productie de echilibru (Q_E) care se transforma in oferta de bun (x), in Graficul (c), iar aceasta este presupusa la un pret de piata al bunului P_E. De observat, in Graficul (c), ca piata bunului (x), reflectata aici, contine aceisi actori, respectiv firmele si indivizii, de astadata rolurile lor aparand inversate: indivizii sunt aici consumatori (Dx), iar firmele sunt ofertanti de bun x (Sx).

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

Observatie: Pentru demonstratie (metodologic), se poate presupune astfel corelarea (identitatea) intre cele doua echilibre (E): al pietei bunului si respectiv al pietei muncii.

Explicatia teoriei: Pornim de la corelarea initiala a celor doua echilibre de piata si presupunem un factor esential de dezechilibru, mai intai pe piata muncii: creste oferta de forta de munca -- urmare dorintei firesti de mai bine a indivizilor, dar si pentru a lua in considerare supraoferta de munca de intensa actualitate in ultimele decenii. Aceasta inseamna o miscare de-a lungul curbei ofertei, in Graficul (a), din punctul de echilibru E in punctul E'.

Raspunsul firmelor ar putea fi unul care valideze aceasta schimbare (re-pozitionare) a echilibrului pe piata muncii - respaectiv, deplasarea corespunzatoare catre dreapta a curbei S_L. Dar aceasta va avea loc numai in conditiile in care si interesul firmelor va putea suferi mutatia corespunzatoare, respectiv daca si numai daca va putea creste astfel atat oferta, cat si cererea de bun (x), astfel venitul total al firmelor. Or Graficele V.1/2:

(a)   pe Graficul (b) fac vizibil faptul ca cresterea ofertei de munca poate creste productia generatoare de oferta (Qx);

(b)   pe Graficul (c) aceasta crestere de oferta se face vizibila miscarea EE' de-a lungul curbei ofertei (Sx) - similar modului in care, pe piata muncii, miscarea avea loc tot de-a lungul curbei ofertei specifice.

Ramanem astfel pe Graficul (c), unde subzista dezechilibrul cerere-oferta pana la lamurirea situatiei daca asupra curbei cererii de bun (x) s-ar fi putut naste, in acest context, acea forta care sa deplaseze corespunzator curba cererii de bun (x) catre acelasi punct E'. Or, resursele acestei dinamici a curbei (Dx) exista: este vorba cel putin de cresterea venitului indivizilor consumatori, urmare cresterii (a) atat a numarului de angajati ( L), cat si (b) salariului corespunzator ( w), vizibile pe Graficul (a).

Observatie: "Oferta creatoare de cerere proprie" este astfel demonstrata pentru ambele piete - a factorilor de productie si repectiv bunurilor si serviciilor --, cu conditia corelarii lor - macroeconomice, bineinteles. Pe ambele piete are loc mai intai cresterea ofertei.

w (a)

(D_L) (S_L)

w_E* E'

w_E E (D_L')

O L L_EL_E*

Qx M

E' Q_E' E' (Q)

(Dx')

(c) E Q_E E (b)

(Dx) (Sx) I

Px P_E'P_E O L_E L

Graficele VI.1/2

Putem vorbi despre slabiciunile acestei teorii si o vom face ceva mai jos. Deocamdata, insa, mai importanta este cealalta parte, cea "forte", respectiv, am spune miza, sau "bataia lunga" a teoriei.

Miza teoriei atinge, dintru inceput, ceea ce nici J.M. Keynes, criticul cel mai pertinent al teoriei de dupa mai bine de un secol, nu a reusit sa depaseasca - este vorba de cele doua obiective ale macroeconomiei: (1) echilibrul general - aici al pietei - si (2) cresterea economica. Se observa in model cum ca refacerea corelarii echilibrelor de pe cele doua piete are loc concomitent cresterii productiei si venitului consumatorului. Dar inca mai important si specific gandirii clasicilor este demonstratia cum ca cele doua deziderate macroeconomice se infaptuiesc prin concursul exclusiv al firmelor si populatiei, ceea ce intrevede capacitatea de auto-reglare a economiei, echivalenta lipsei necesitatii oricarei interventii, a oricarei alte forte, a oricarui alt tip de agent economic, inclusiv statului.

In al doilea rand, observam aici cam cum vad clasicii ceea ce, mai tarziu, Keynes proiecta intr-o maniera mult mai sofisticata - am numit, din nou, echilibrul general. Clasicii - si nu mai putin urmasii lor neoclasici - vad echilibrul general puternic atasat conceptului de piata, si concret ca pe o presupusa forta de legatura intre echilibrele de pe pietele bunurilor si factorilor de productie.

In fine, in al treilea rand, modelul de gandire al lui J.B. Say indica restrictia conditiilor in care se vad indeplinite cele doua obiective ale macroeconomiei, anume: flexibilitatea salariilor si a preturilor - se observa variatia lui w_E si respectiv P_E.

Critica teoriei:

Poate incepe de la aspectul metodologic dupa care este folosita legatura dintre piata muncii, de o parte, si curba productiei si piata unui singur bun (x), ceea ce apare insuficient unei demonstratii macro, care ar si privi piata ca pe o multitudine a bunurilor si serviciilor, fiecare cu segmentul sau de piata propriu, si productia ca necesitand tot atat o multitudine de curbe, precum cea vizibila in Graficele (b) de mai sus.

Mai important este, insa, tot fondul de idei. Astfel, este un alt punct forte al teoriei intermedierea legaturii dintre piete de catre productie - ceea ce, la Keynes, chiar lipseste, dupa cum vom vedea in capitolul urmator - dar se poate observa pe Graficele (b) tot atat de bine ca cresterea productiei se loveste de cel putin doua limite, reprezentate de punctele importante ale curbei Q. Limita cea mai evidenta este maximul productiei pe termen scurt (M), dincolo de care nu este de presupus ca vreun angajator si-ar mai mari personalul. Dar si pana la intrunirea productiei maxim posibile pe termen scurt, punctul de inflexiune (I) indica numarul angajarilor de la care productia nu mai creste accelerat, odata cu noile angajari.

In realitate, teoria greseste prin chiar rationamentul de baza: elementul determinant nu este disponibilitatea fortei de munca - sau aceasta ar putea fi numai in conditiile unor productii inferioare capacitatilor --, ci capacitatea de productie, cu limitele ei. Astfel, descoperim ca modelul destinat sa demonstreze - in spatele teoriei "ofertei creatoare de cerere proprie" - ca somajul nu poate exista sau ramane o chestiune economic irelevanta reuseste, mai degraba sa indice contrariul: coordonatele economice de la care ia nastere somajul insovabil pe termen scurt, concomitent cu incapacitatea aparatului macroeconomic de a-si produce cresterea, pe acelasi termen.