Evolutia conceptului de suveranitate

Evolutia conceptului de suveranitate

Doctrina suveranitatii s-a dezvoltat ca parte a transformarii sistemului medieval din Europa intr-un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia, din 1648. Intr-o privinta, aparitia conceptului de suveranitate a avut loc paralel cu aparitia ideii de proprietate privata, ambele punand accentul pe drepturile exclusive concentrate intr-un singur posesor, spre deosebire de sistemul medieval al drepturilor economice si politice difuze si multistratificate. In cadrul statului, suveranitatea semnifica ridicarea monarhului la proieminenta absoluta fata de pretendentii feudali, rivali cum sunt aristocratia, papalitatea si Sfantul Imperiu Roman. Pe plan international suveranitatea a servit drept baza pentru recunoasterea reciproca, pe temeiul egalitatii juridice, dar si ca baza a diplomatiei si dreptului international.[1]

Doctrina clasica a dreptului international leaga in mod clar aparitia suveranitatii de aparitia statului, considerand ca, pe de o parte suveranitatea a aparut odata cu puterea de stat, ca o insusire esentiala a acesteia in conditiile crearii statului, iar pe de alta parte, odata cu existenta a doua state alaturate care incercau sa isi mentina independenta unul fata de celalalt.[2] Astfel, despre conceptul de suveranitate nu se poate vorbi in societatile in care statul inca nu s-a constituit. Conceptul de suveranitate va aparea doar dupa incheierea procesului de integrare sau reconciliere intre stat si comunitate si se va manifesta oriunde si oricand acest proces va fi ajuns intr-un anumit stadiu de evolutie. Odata ce conceptul apare in orice societate, dezvoltarea sa de mai departe va fi definitiv legata de schimbarile din cadrul relatiilor dintre societate si guvernare.

Alte idei, strans legate de notiunea de suveranitate au fost exprimate de oameni de-a lungul istoriei in cuvintele putere si conducere, imperiu si tara, rege si guvern, ele insa sunt mai putin exacte si specifice decat ideea de suveranitate. Suveranitatea este un concept fundamental, in baza caruia oamenii au incercat sa argumenteze formele mai vechi de legitimare si responsabilitate sau pe care au sperat sa isi intemeieze noile versiuni ale acestor mijloace, prin care puterea devine autoritate.

Majoritatea analistilor conchid ca ideea suveranitatii statului a aparut la inceput nu ca una juridica, ci ca una politica, care mai tarziu a imbracat forma unui concept juridic.

Ca fondator al teoriei contemporane a suveranitatii este considerat francezul Jean Bodin, care a formulat-o in secolul XVI. Conceptul suveranitatii de stat era cunoscut in antichitate si in Evul Mediu intr-o oarecare masura, dar Bodin a fost acel care a introdus in teoria politica legatura dintre notiunile stat si suveranitate. Intr-o acceptiune clasica a definitiei elaborate de Jean Bodin, suveranitatea este puterea absoluta si perpetua a unei Republici, pe care latinii o numesc maiestas.iar italienii segnioria, ca pe un termen folosit atat pentru persoanele private, cat si pentru cei care detineau controlul absolut al Republicii.[] Am afirmat ca aceasta putere suverana este perpetua, deoarece se poate intampla ca unul sau mai multi oameni sa detina puterea absoluta atribuita pe un anumit termen limitat, dupa expirarea caruia nefiind altceva decat simpli subiecti privati. Si chiar in timp ce sunt la putere, nu se pot numi suverani absoluti. Caci ei nu sunt altceva decit niste persoane incredintate cu putere fie de catre popor, fie de catre print pe o perioada pe care acestia o stabilesc dupa propria dorinta, dar de fapt posesia legala de suveranitate ramanand a celui din urma.[] Suveranitatea nu este limitata, nici in putere, nici in continut, nici in timp"[3]

Suveranitatea are cinci atribute sau marci: prerogativa de a numi inaltii magistrati si definirea functiei fiecaruia; promulgarea sau abrogarea legilor; declararea razboiului sau incheierea pacii; dreptul de judecata, de ultim recurs; drept de viata si de moarte (sau gratierea). Suveranitatea este, insa, deja limitata de dreptul natural. De asemenea, exista voci care sustin ca Bodin este de fapt un teoretician al suveranitatii limitate de dreptul international si astfel doctrina acestuia este foarte actuala.[4]

O alta definitie clasica, in cadrul teoriei moderne a statului, este cea a sociologului german Max Weber, pentru care statul isi aroga cu succes dreptul de a avea, in granitele unui anumit teritoriu[.]monopolul asupra constrangerii fizice legitime".[5]

Principiul suveranitatii statelor este recunoscut definitiv in timpul monarhiilor feudale absolute. In Evul Mediu, ideea suveranitatii in Europa, in special in Franta, incepe sa se dezvolte nu numai din punct de vedere politico-moral (ca in Grecia Antica) sau ca un concept al dominatiei mondiale (ca in Roma Antica), dar si strict din punct de vedere juridic, cand pe prim-plan sunt puse independenta si suprematia statului ca notiuni clasice.

Conceptul aparut in Franta, potrivit caruia suverane sunt doar persoanele cu functii inalte in stat, in secolul XVI a fost inlocuit prin conceptul despre suveranitatea monarhului, caruia ii apartine puterea nelimitata in stat si el apare pe arena internationala ca unicul reprezentant. In secolul XVII absolutismului monarhului i-a fost opusa ideea suveranitatii poporului, sustinuta de Ghetman, Langue, Bouché, iar mai tarziu - de Montesquie si Rousseau.

O contributie deosebita la dezvoltarea conceptului suveranitatii a adus marele ganditor si diplomat olandez Hugo Grotius. El nu numai ca a fundamentat ideea suveranitatii, dar a si facut o delimitare intre suveranitatea statului si suveranitatea monarhului. In cunoscuta sa lucrare, De jure belli ac pacis (1625), Grotius, analizand un sir de norme generale si internationale de drept, a ajuns la concluzia privind necesitatea diferentierii purtatorului puterii de stat si a statului ca subiect al puterii si suveranitatii. De asemenea, acesta sustine ca se pot face limitari ale suveranitatii externe in profitul binelui comun al comunitatii de state.[6]

Un rol deosebit in crearea dreptului international, in general, si a principiilor sale, in special, l-a avut, precum am mentional mai inaitnte, Tratatul de pace de la Westfalia din 1648, care a pus capat Razboiului de treizeci de ani din Europa. Importanta acestui tratat pentru dreptul international consta in faptul ca pentru prima data un act international a recunoscut egalitatea statelor ca un principiu al dreptului international si pentru prima data in istorie statele independente ale Europei s-au unit intr-o comunitate internationala.

Construita printr-un urias efort de a multumi pe toata lumea si de a asigura o pace durabila in Europa, Pacea Westfalica din 1648, a stabilit in mod practic ceea ce istoricii, politicienii si militarii aveau sa numeasca "setul principiilor ce definesc suveranitatea nationala". La vremea respectiva conceptul se baza in principal pe: crearea si afirmarea statului pe arena internationala, fixarea suveranitatii ca autonomie interna a Principelui - care iesise invingator asupra Papalitatii, egalitatea statelor in relatiile dintre ele, introducerea conceptului de echilibru intre puteri ca mijloc de mentinere a pacii. Monarhii, insa, continuau sa fie expresia statalitatii, asa incat suveranitatea se referea in primul rand la persoana lor.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XVII, practic, toate monografiile consacrate problemelor de drept international se refereau, in mod direct sau indirect, la principiul egalitatii statelor. Desi egalitatea statelor a fost recunoscuta prin Tratatul da la Westfalia, acest principiu era aplicat doar in relatiile dintre Marile Puteri, lucru observat, mai ales, in relatiile diplomatice dintre state: numai marii monarhi se bucurau de dreptul de a numi reprezentanti diplomatici de rang superior, de dreptul la ceremonial regal etc. Statele mici si mijlocii nu se bucurau de asemenea drepturi, iar nerespectarea acestor reguli ceremoniale deseori duceau la aparitia tensiunilor intre state.[7]

In paralel cu statul suveran s-a nascut ideea de "natiune". Locuitorii dinauntrul granitelor aceluiasi stat capatau treptat constiinta ca apartin unei comunitati nationale, ca impartasesc o istorie comuna si, cel mai important, ca au interese comune pe care le pot apara si promova cel mai bine prin intermediul statului.

Ulterior, in secolul XVIII, are loc acea importanta translatie de la suveranitatea monarhului la cea a natiunii sau poporului, impulsionata de Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii, consacrata mai apoi si in Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului precum si in Constitutia Frantei revolutionare.

Un important pas este facut de cei care recunosc caracterele modelator si moderator ale suveranitatii, refuzand o imagine idilica a suveranitatii inalienabile perfecte. Georg Jellinek este unul dintre pionierii teoriilor moderatoare care aduc autolimitarea suveranitatii: in conceptia lui, statele accepta dreptul international ca pe o necesitate autoimpusa, dar se vad deseori determinate sa incalce aceasta norma internationala. Statul isi limiteaza suveranitatea prin vointa suverana angajandu-se prin tratate si conventii, ceea ce inseamna stabilirea prin propria decizie a limitelor dincolo de care nu doreste sa mearga.[8]

In secolul XX, conceptiile lui G. Scelle si Ch. Rousseau reconsidera suveranitatea drept o suma de competente pe care statele le pot delega intr-o masura mai mare sau mai mica unor organisme internationale. Tot secolul XX a adus crearea Ligii Natiunilor si ulterior a Organizatiei Natiunilor Unite, aceste organisme recunoscand calitatea de subiect de drept international statelor suverane si independente, competentele lor teritoriala si materiala si condamnand agresiunile unor entitati statele asupra altora.

Egalitatea suverana a statelor a devenit unul dintre principiile de baza pe care s-a fondat Carta Natiunilor Unite: articolul 2 este relevant in acest sens - "Organizatia este intemeiata pe principiul egalitatii suverane a tuturor Membrilor ei". Rezolutia ONU nr. 2625 din 1970 definea principiul egalitatii suverane prin urmatoarele idei:

Statele sunt egale din punct de vedere juridic";

"Fiecare stat se bucura de drepturile deplinei suveranitati";

Fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea celorlalte state";

Integritatea teritoriala si independenta politica a statului sunt inviolabile";

Fiecare stat are dreptul de a alege si dezvolta liber sistemul sau politic, social, economic si cultural";

Fiecare stat are obligatia de a respecta deplin si cu buna credinta angajamentele sale internationale si de a trai in pace cu celelalte state".[9]

Secolul XXI aduce notiunii de suveranitate noi interpretari, cauzate pe intensele transformari globale care au afectat rolul si functiile statului national. Capitolul final al acestei lucrari se concentreaza tocmai pe aceste noi fenomene care au erodat sau au modelat conceptele de suveranitate si autonomie nationala, conferind statului-natiune un nou statut.