Delimitari conceptuale ale suveranitatii

Delimitari conceptuale ale suveranitatii

Suveranitatea este un termen plurisemantic. Adesea este insotit de diversi determinanti, care ii precizeaza continutul in functie de contextul in care este utilizat.

1.1.1       Controversele iscate in jurul caracterului absolut sau non-absolut al suveranitatii

De-a lungul timpului, conceptul de suveranitate a cunoscut o evolutie continua, de la acea suveranitate absoluta - sustinuta initial de adeptii doctrinei pozitiviste, printre care Francisco Suarez, Alberico Gentilis si Cardin Le Bret, care argumentau ca o putere suverana este "acea care nu este supusa nici unuia in cadrul aceleiasi ordini sau in aceeasi materie", suveranitatea consistand in "a nu avea deasupra sa nici om, nici lege"[1] si metaforizata de Nicolae Titulescu ca acea suveranitate "cu pereti metalici"[2] - la suveranitatea non-absoluta, fie ea relativa, partiala, limitata sau autolimitata.

Dezbateri aprinse au avut loc de-a lungul timpului, incepand cu epoca moderna post-Westfalica, privind cele doua tipuri de suveranitate, cea absoluta si cea relativa.

Doctrina suveranitatii absolute, avandu-i ca precursori pe Machiavelli urmat de reprezentantii scolii pozitiviste, a fost sustinuta cu tarie in epoca moderna de catre Hobbes si Spinoza urmati apoi de scoala nationalista germana, avandu-i ca reprezentanti pe Fichte sau Hegel. Toti acesti filosofi si juristi enuntati mai sus impartasesc doctrina conform careia suveranitatea statului este absoluta si indivizibila, si desi nu se precizeaza, aceasta abordare face referinta la dimensiunea externa a suveranitatii statului. Parafrazandul pe Hegel, puterea absoluta este incorporata in stat, care este considerat o unitate suverana si independenta de toate celelalte state.[3]

Suveranitatea autolimitata este o paradigma dezvoltata pe fundamentul teoriilor lui Ihering conform carora statul nu este limitat decat de propria sa vointa, iar dreptul este conditionat de catre stat. Teoria suveranitatii autolimitate, apartinand lui Georg Jellinek, conciliind pe de-o parte suveranitatea cvasi- absoluta a statului cu coexistenta statelor suverane si dreptul international, sustine ca statul este cel care isi limiteaza singur suveranitatea, dupa propria vointa, prin angajarea la conventii si tratate internationale, ceea ce inseamna ca acesta isi stabileste singur prin propria decizie suverana  limitele dincolo de care nu doreste sa mearga. Totusi, aceasta teorie va fi nuantata ulterior prin adaugirea ca, aceasta libertate de decizie a statului suveran nu este nelimitata in ceea ce priveste dreptul sau de a reveni arbitrar asupra deciziilor sale. Doctrina suveranitatii autolimitate este un prim pas spre dezvoltare paradigmei suveranitatii relative, limitate.[4]

Suveranitatea relativa este un concept antitetic celui de suveranitate nelimitata, absoluta. Doctrina suveranitatii relative plaseaza statul si suveranitatea intr-un raport direct de dependenta fata de dreptul international, vazut ca si set obiectiv de norme care guverneaza ansamblul relatiilor internationale. Suveranitatea este limitata atat de tratatele si conventiile internationale, instituite in esenta de statele insele, cat si de cutumele internationale la care statele au consfintit tacit. Bineinteles ca limitarea suveranitatii este posibila in sfera de exercitare a acestei, componenta de substanta a suveranitatii ramanand neatinsa.

Tot mai multi specialisti din domeniul relatiilor internationale si din cel juridic au cazut de acord ca suveranitatea statului, mai ales in perioada contemporana, este relativa, argumentand fie ca aceasta relativitate rezida din faptul ca statul nu mai e privit ca si entitate absoluta, ci ca si persoana juridica cu drepturi limitate, fie ca suveranitatea este ingradita de egala libertate si independenta a altor state, ca si prin conventiile la care este parte. Mai bine spus, statul suveran isi limiteaza propria suveranitate de bunavoie, odata cu aderarea la tratatele internationale si la conventiile generale, precum cea din domeniul drepturilor omului, si concomitent, principiul egalitatii suverane a statelor, care sta la baza sistemului contemporan post-wesfalic, ingradeste paradoxal libertatea de actiune a statelor.

Apud Paul Fauchile, sistemul international este unul de cooperare si nu de izolare a statelor, a caror suveranitate nu poate fi decat una relativa: "un stat suveran este stapanul actelor sale, dar nu este liber sa faca toate actele posibile."[5] Conchizand, statele din sistemul international, desi supuse restrictiilor, pot coexista pasnic si fara a-si pierde suveranitatea.

Suveranitatea relativa este o paradigma aprig sustinuta de marele jurist si diplomat roman, Nicolae Titulescu, care, in prelegerile sale sublinia aceeasi idee enuntata mai sus, aceea privind necesitatea reformularii conceptului clasic de suveranitate, in vederea adaptarii la noul context global. Opunandu-se cu vehementa suveranitatii absolute si inflexibile si deci "sistemului suveranitatilor cu pereti metalici"[6] care a dat nastere atator catastrofe, Titulescu percepe suveranitatea ca pe o vointa care se limiteaza pe sine insasi, in virtutea puterii sale independente.

1.1.2       Suveranitatea nationala- suveranitatea de stat

Caracteristic oricarei definitii a suveranitatii este, pe de o parte, dreptul statului de a decide liber in treburile sale interne si externe, iar pe de alta parte, obligatia respectarii drepturilor altor state si a normelor si principiilor dreptului international. Delimitarea conceptelor de suveranitate nationala si suveranitate de stat este deosebit de relevanta pentru intelegerea, in diferite contexte, a drepturilor statului in plan intern si international.

Astfel, suveranitatea de stat se defineste in general drept suprematie a puterii de stat in interiorul tarii si independenta fata de puterea altor state. Suveranitatea de stat a fost definita in doctrina dreptului international ca fiind "suprematia unica, deplina si indivizibila a puterii de stat in limitele frontierelor teritoriale si independenta acesteia in raport cu orice alta putere, ceea ce se exprima in dreptul exclusiv si inalienabil al statului de a-si stabili si realiza de sine statator politica sa interna si externa, de a-si exercita functiile, de a-si indeplini masurile practice de organizare a vietii sociale interne si a relatiilor sale externe in baza respectarii suveranitatii altor state, a principiilor si normelor de drept international acceptate prin acordul sau de vointa"[7]

Pe scurt, termenul "suveranitate de stat" prevede suprematia si independenta, mai precis calitatile suverane ale puterii de stat, care reprezinta esenta politico-juridica a ei si este realizata in formele corespunzatoare ale activitatii statului pe plan intern si extern. Suveranitatea de stat este o notiune exclusiv juridica, indiferent care ar fi interpretarea acestui termen, reprezentand simbolul juridic al personalitatii statului si al independentei sale.

Suveranitatea nationala este un concept des folosit ca sinonim al suveranitatii de stat. De fapt, daca suveranitatea de stat se refera printre altele la dreptul unui stat de a avea suprematie asupra propriului teritoriu si asupra cetateniilor, fiind liber sa isi aleaga forma de guvernare dorita, suveranitatea nationla este legata de relatia guvernare-cetateni, intrucat se refera la regimurile democratice in cadrul carora cetatenii sunt detinatorii de drept ai suveranitatii; acestia sunt cei ce deleaga autoritatea unor reprezentanti alesi prin vot universal. In acest ultim caz, suveranitatea este nationala, caci puterea de jure apartine poporului.

1.1.3       Suveranitate interna- suveranitate  externa

Statul se identifica prin suveranitate interna si suveranitate externa, rezultat al legitimitatii acordate de catre populatia pe care o conduce.

Suveranitatea interna, sinonima cu suprematia[8], exprima dominatia statului in interior. Pe plan intern, suveranitatea este definita ca fiind criteriul insusi al statului; ea desemneaza puterea de dominatie neconditionata pe care o exercita asupra resortisantilor sai, puterea publica. In sensul sau clasic si traditional, suveranitatea interna este acea dimensiune exclusiva, inalienabila si indivibila a statului national, acea calitate a puterii de stat de a fi suprema si independenta in virtutea careia statul are dreptul de a rezolva liber si dupa propria vointa problemele sale interne si externe si de a-si indeplini functiile sale, evident fara a incalca drepturile altor state sau principiile dreptului international.

Drepturile interne, ce reies din suveranitate, se caracterizeaza prin exclusivitatea puterii publice (legislativa, executiva, judiciara) asupra populatiei, fapt ce nu permite activitatea altei puteri publice pe teritoriul sau. Jurisdictia statului se rasfrange atat asupra propriilor cetateni, cat si asupra cetatenilor straini, exceptand cazurile prevazute de acordurile internationale. Aceste drepturi, garantate prin recunoasterea de catre toate statele a principiului de neamestec in treburile interne ale unui stat, prevad suveranitatea asupra resurselor naturale, dreptul de a permite sau de a refuza stationarea bazelor militare straine, dreptul de a-si alege propria cale de dezvoltare in interesul propriilor cetateni.

Suveranitatea externa, pe de alta parte, sinonima cu independenta[9], face referire la principiul dreptului international de neinterventie in treburile interne ale altui stat suveran, implicand excluderea de la orice subordonare, de la orice dependenta fata de statele straine, pornind de la principiul ca, din punct de vedere juridic, toate statele sunt egale, suverane si independente. Trebuie sa mentionam ca statul exercita puterea exclusiva in limitele teritoriului sau, fapt ce impune obligatia de a purta raspundere pentru ceea ce are loc pe teritoriul sau. Pe scurt, suveranitatea externa este un tip de independenta constitutionala - libertatea statelor fata de influenta factorilor externi- care este dependent de recunoasterea internationala.

Drepturile statului in domeniul politicii externe, ce reies din conceptul de suveranitate, sunt exercitate in baza dreptului international, in conditiile interdependentei statelor. Drepturile principale sunt enumerate in Carta ONU: in primul rand - dreptul statelor la egalitate in raport cu alte state - nici un stat nu poate pretinde la un rol privilegiat in relatiile cu alte state si nu poate supune jurisdictiei sale alt stat. Deosebirile de ordin politic, economic, social, istoric, geografic etc. nu pot limita capacitatea de subiect de drept international al unui stat ca membru egal al comunitatii internationale.

Statele au dreptul sa participe la conferintele internationale, dreptul de a face schimb de reprezentante diplomatice, consulare. Statele, indiferent de deosebirile de ordin social sau economic, au drepturi egale la solutionarea problemelor internationale si la crearea normelor de drept international. Statele, fiind subiecte primare si originare de drept international, au dreptul sa participe in mod liber la viata internationala.

Pentru ca dreptul international sa aiba un caracter universal, el trebuie sa tina cont de interesele tuturor statelor, inclusiv si ale celor nou formate. La aceasta universalitate se ajunge prin elaborarea comuna a normelor de drept, stabilirea si mentinerea ordinii internationale. Acest fapt prevede dreptul de participare la asigurarea securitatii colective (cand nu contravine normelor constitutionale ale statului), dreptul la autoaparare individuala sau colectiva (in limitele Cartei ONU), dreptul statului de a participa la solutionarea problemelor ce tin de interesele sale, dreptul statului de a participa in cadrul organizatiilor internationale universale si regionale.[10]

In concluzie, fenomenul globalizarii reprezinta cel mai complex proces integrativ, deschis si sincretic pe care omenirea l-a cunoscut pana in prezent, care actioneaza in toate sferele de activitate socio-umana, determinand transformari majore in domeniile: politic, economic, social, juridic, ecologic, militar, etic si cultural. Din analiza tuturor dimensiunilor globalizarii reiese tocmai complexitatea si interdisciplinaritatea acestui fenomen, atat de intens invocat ca sursa a schimbarilor majore la nivelul societatii umane. De asemenea, lipsa de omogenitate a acestui fenomen indica faptul ca statele sunt angrenate diferentiat in aceasta lume circumscrisa de globalizare si sunt afectate diferit de procesele globale, deosebindu-se astfel state active, puternic angrenate global si state pasive, receptoare ale tendintelor globalizatoare.

Cu privire la conceptul de suveranitate, acesta poate fi considerat la fel de controversat precum cel de globalizare, suportand multiple abordari si conceptualizari. Paleta definitiilor suveranitatii este extrem de larga si variata, astfel ca, in functie de momentul in timp, de ideologie, de diferitele scoli de gandire in relatiile internationale si de interesele statale sau ale organizatiilor internationale, specialistii au oferit diverse acceptiuni ale termenului, de la notiuni situate mai curand in zona teoriei politice la conceptii subordonate exclusiv principiilor dreptului international.

In urma definirii suveranitatii din prisma componentelor sale esentiale -autoritatea, suprematia si teritorialitatea- si a prezentarii multiplelor sale fatete, precum si in urma prezenterii sale evolutive, se poate conchide faptul ca aceasta paradigma este definitorie pentru sistemul interstatal contemporan. Importanta sa nu s-a diminuat odata cu scurgerea timpului, suveranitatea continuand sa stea la baza statului national modern. Mai mult, prezentarea evolutiei conceptului de suveranitate ne permite sa spunem ca suveranitatea caracterizeaza, de la aparitia sa, existenta statului, astfel ca cele doua concepte, stat si suveranitate, sunt indisolubile.