Masuri antiinflationiste. Instrumente ale politicii monetare

Masuri antiinflationiste. Instrumente ale politicii monetare

Efectele procesului inflationist sunt receptionate in primul rand de agentii economici aflati in situatia de consumatori (cumparatori), pentru ca ei trebuie sa faca fata cu veniturile lor, cresterilor succesive de preturi determinate de fiecare val inflationist. De regula, cei mai afectati de consecintele inflatiei sunt categoriile populatiei cu venituri fixe, care nu pot compensa sau limita pierderile provocate de cresterea in timp a preturilor.

Sub incidenta efectelor inflatiei se afla nu numai veniturile, ci si economiile agentilor economici, imprumuturile acordate de creditori, etc., astfel ca odata cu deprecierea banilor averea lor formata din active lichide se diminueaza in mod relativ. Se subintelege ca din acest proces de redistribuire a venitului si a averii ca efect al inflatiei,  o parte a publicului poate obtine avantaje. Dar, in ansamblu, reactia publicului este negativa, ostilitatea lui impotriva inflatiei fiind determinata de incertitudinea generalizata pe care acesta o instaureaza in viata economica si sociala a unei tari. Din cele aratate rezulta ca efectele inflatiei sunt numeroase si contradictorii, ele actioneaza in sensuri diferite si se rasfrang asupra vietii economice prin cresterea instabilitatii si incertitudinii, iar asupra comportamentului agentilor economici prin cautari febrile de a se sustrage efectelor negative ale inflatiei sau cel putin de a diminua pierderile provocate de ea. Toate acestea explica ostilitatea publicului impotriva inflatiei, ca si taria presiunii asupra guvernului de a adopta masuri antiinflationiste.

Data fiind complexitatea fenomenului inflationist, a consecintelor economice si sociale pe care le genereaza, masurile antiinflationiste sunt si ele de o mare complexitate. Acestea pot fi grupate in doua mari categorii:

masuri de protectie a agentilor economici impotriva cresterii preturilor si scaderii puterii de cumparare a banilor;

masuri de limitare si control al procesului inflationist.

Din prima categorie de masuri antiinflationiste fac parte indexarea veniturilor, acordarea de compensatii de catre stat sau intreprinderi pentru diferite categorii ale populatiei, subventionarea unor produse de baza etc. Indexarea reprezinta cresterea procentuala sau in sume absolute a veniturilor agentilor economici, indeosebi a salarilor, pensiilor si altor venituri fixe, astfel incat sa acopere partial sau total cresterea preturilor generate de inflatie. Indexarea in raport cu rata inflatiei se poate aplica si dobanzilor platite pentru economiile pastrate de public la institutiile financiar - bancare, precum si dobanzilor percepute de aceste institutii pentru creditele acordate agentilor economici.

In cea de a doua categorie se inscriu masurile menite sa duca la refacerea echilibrului economic si monetar deteriorat de inflatie. Astfel, printre masurile adoptate de guvern in vederea limitarii si controlului inflatiei pot fi mentionate: reducerea cheltuielilor bugetare, echilibrarea balantei de plati externe, majorarea taxelor si impozitelor, limitarea creditului de consum, inghetarea preturilor si salariilor etc.. Aceste masuri (de politica fiscala, bugetara, de preturi etc.) sunt corelate cu cele adoptate de Banca Centrala prin folosirea unor instrumente specifice politicii monetare.

Politica monetara - una dintre cele mai vechi politici economice - reprezinta actiunea exercitata de autoritatea bancara (Banca Centrala) asupra masei monetare in circulatie si asupra activelor bancare in vederea orientarii economice pe termen scurt sau mediu. Prin ansamblul de reglementari pe care autoritatea bancara centrala le impune celorlalte banci, politica monetara este subordonata infaptuirii unor obiective economice generale, cum sunt : expansiunea economica, stabilitatea preturilor, ocuparea fortei de munca, deschiderea economiei nationale spre exterior etc..

Rolul politicii monetare consta, pe plan intern, in reglarea cantitatii de bani in circulatie, a cererii si a ofertei pe piata monetara, iar pe plan extern, in asigurarea echilibrului balantei de plati. Prin folosirea unor instrumente specifice, Banca Centrala urmareste ca volumul masei monetare in circulatie sa concure la desfasurarea normala a circuitului economic, sa preintampine aparitia sau accentuarea unor tendinte inflationiste in economie.

Instrumentele politicii monetare, utilizate, de regula, in tarile cu economie de piata sunt urmatoarele: manevrarea taxei rescontului, cumpararile si vanzarile de titluri pe piata deschisa (open market) si variatiile cotelor rezervelor obligatorii.

Manevrarea taxei rescontului de catre Banca Centrala joaca un rol important in reglarea masei monetare in circulatie. In functie de nivelul si sensul creditului si costul lui, avand loc incurajarea creditului si invers. Ratele dobanzilor acordate sau incasate de bancile comerciale urmeaza de regula evolutia ratei oficiale, ceea ce inseamna ca prin tehnica indirecta a rescontarii titlurilor de credit, institutia centrala de emisiune influenteaza politica de credit in ansamblul ei.

Achizitionarea si vinderea titlurilor pe piata deschisa repre-zinta un instrument de politica monetara folosit mai ales in SUA. In mod curent Banca Centrala (Sistemul Federal de Rezerve) detine un portofoliu de hartii de valoare publice (creante asupra trezoreriei) si private (creante asupra economiei) cu care poate interveni in reglarea masei monetare prin asa-numitele operatiuni pe piata libera. Astfel, intrucat pe piata monetara poate sa rezulte un excedent sau deficit global de lichiditati, Sistemul Federal de Rezerve intervine fie pentru a "reteza" acest excedent, fie pentru a completa insuficienta constatata. In primul caz,  Sistemul Federal de Rezerve cedeaza (vinde) pe piata monetara o parte din titlurile de valoare pe care le detine in portofoliul sau de active. In cel de-al doilea caz, cand Sistemul Federal de Rezerve constata o insuficienta de lichiditati pe piata monetara, acesta hotaraste achizitionarea de noi active (hartii de valoare publice sau private detinute de bancile comerciale), sporind astfel rezervele bancilor comerciale cu suma activelor respective. La randul sau, suplimentarea soldurilor de rezerve ale bancilor comerciale da posibilitatea acestora sa-si sporeasca propriile credite si respectiv masa monetara in circulatie.

In concluzie, prin operatiile de cumparare si vanzare a titlurilor de valoare pe piata libera, Sistemul Federal de Rezerve creeaza si distruge rezervele in sistemul bancar in acelasi mod cum bancile comerciale creeaza si distrug bani prin extinderea sau restrangerea creditelor. In acest mod are loc o reglare a lichiditatilor bancare in functie de nevoile economiei, politica de "open market" avand ca scop evitarea unor variatii foarte mari si dezordonate in evolutia masei monetare in circulatie.

Practica cotelor obligatorii de rezerva reprezinta un instrument de politica monetara care s-a generalizat in aproape toate tarile cu economie de piata. Acest instrument de politica isi dovedeste utilitatea mai ales in tarile unde predomina banii de cont (moneda scripturala), permitand sistemului bancar sa controleze volumul si structura masei monetare in circulatie.

Variatia cotelor de rezerva obligatorii constituie un instrument de politica monetara care actioneaza foarte rapid asupra masei monetare, intrucat afecteaza imediat multiplicatorul creditului (banilor de cont). Astfel, daca la o rata a rezervelor obligatorii de 10% bancile comerciale au dus expansiunea banilor de cont pana la multiplicarea lor de zece ori, o masura de credit mai restransa prin decizia Bancii Centrale de a spori rezervele obligatorii la 20% va obliga bancile centrale sa reduca la jumatate creditele acordate; creditele pot fi acum numai de cinci ori mai mari in raport cu rezervele obligatorii, fata de zece ori mai mari cat erau inainte.

In tara noastra, in prezent, tehnica rescontului si operatiunile pe piata libera nu reprezinta instrumente curente de politica monetara, intrucat nu exista o piata monetara consolidata, o circulatie larga a titlurilor de credit si nici a titlurilor de valoare pe termen lung (actiuni, obligatiuni). Banca Nationala a folosit cu precadere instrumente cum sunt: plafoane de credit, rate de refinantare bancara etc..

Plafoanele de credit constau in acea tehnica bancara prin care se stabilesc plafoanele maxime de credit pentru fiecare banca comerciala in parte de catre Banca Nationala. Astfel, limita maxima a expansiunii masei monetare este fixata dinainte de Banca Nationala. In prezent, aceasta a renuntat la plafoanele de credit, fiind considerate prea rigide pentru economia de piata.

Rata de refinantare bancara, prin care Banca Nationala furnizeaza lichiditati societatilor bancare solicitante, in conformitate cu obiectivele sale de politica monetara si de credit. Refinantarea bancilor comerciale este o operatiune pe termen scurt (maxim 90 zile). Formele de refinantare oferite de Banca Nationala a Romaniei societatilor bancare sunt liniile de credit si creditul de licitatii. Liniile de credit constituie o forma de refinantare prin care bancilor comerciale le este permis sa preleveze sume de bani dintr-un cont deschis la Banca Nationala pana la un anumit nivel si in cadrul unui interval de timp prestabilit. Rata dobanzii pentru linia de credit se stabileste de catre conducerea Bancii Nationale. O ridicare a ratei de refinantare face creditul mai scump si are ca efect diminuarea masei monetare si invers.

Creditul de licitatie se caracterizeaza prin aceea ca rata dobanzii se stabileste in sedintele de licitatie in functie de raportul dintre cerere si oferta. Bancile comerciale liciteaza pentru resursele disponibilizate de Banca Nationala care au oferit rata cea mai inalta a dobanzii obtinand creditul oferit.