Actiunea indreptata catre un tel si reactiunea animala

OMUL CARE ACTIONEAZA

1. Actiunea indreptata catre un tel si reactiunea animala

Actiunea umana este comportamentul indreptat catre un tel. Sau, am putea spune: Actiunea este vointa pusa in aplicatie si transformata intr-un factor activ, este urmarirea unor teluri si scopuri, este raspunsul inzestrat cu semnificatie al sinelui, dat conditiilor mediului sau inconjurator, este ajustarea constienta a unei persoane la configuratia universului care ii determina viata. Asemenea parafraze pot clarifica definitia data si pot preveni posibile interpretari gresite. Dar definitia in sine este adecvata si nu are nevoie de complemente sau comentarii.

Actiunea constienta sau indreptata catre un tel se afla in contrast vadit cu comportamentul inconstient, i.e., cu reflexele si reactiile involuntare la stimuli ale celulelor si nervilor organismului. Oamenii sunt uneori gata sa creada ca frontiera dintre comportamentul constient si reactiile involuntare ale fortelor care lucreaza in corpul uman este mai mult sau mai putin vaga. Lucrul acesta este corect numai in sensul ca uneori nu este usor de stabilit daca un anumit comportament trebuie considerat voluntar sau involuntar. Dar distinctia dintre un comportament constient si unul inconstient este cu toate acestea vadita si poate fi clar determinata.

Comportamentul inconstient al organelor si celulelor corpului nu este, pentru sinele activ, un dat la fel cu oricare alt fapt apartinand lumii externe. Omul care actioneaza trebuie sa ia in calcul tot ce se petrece in propriul sau corp, precum si alte date, e. g. vremea sau atitudinile vecinilor sai. Exista, desigur, o marja in limitele careia comportamentul deliberat are capacitatea de a neutraliza presiunea factorilor corporali. Este posibil in anumite limite sa ne controlam corpul. Omul poate uneori reusi, prin puterea vointei sale, sa infranga boala, sa compenseze insuficientele innascute sau dobandite ale constitutiei sale fizice, sau sa-si suprime reflexele. In masura in care toate acestea sunt posibile, domeniul actiunii deliberate creste. Daca un om se abtine de la a-si controla reactiile involuntare ale celulelor si centrilor nervosi, desi ar fi capabil sa o faca, atunci comportamentul sau este, din punctul nostru de vedere, deliberat.

Domeniul stiintei noastre este actiunea umana, nu evenimentele psihologice [p.12] care se soldeaza cu actiuni. Tocmai aceasta distinge teoria generala a actiunii umane, praxeologia, de psihologie. Domeniul psihologiei este alcatuit din evenimentele interne care se soldeaza sau se pot solda cu anumite actiuni. Domeniul praxeologiei este actiunea ca atare. Astfel se lamureste si raportul dintre praxeologie si conceptul psihanalitic de subconstient. Psihanaliza este si ea o specie a psihologiei si nu analizeaza actiunea, ci fortele si factorii care imping omul spre anumite actiuni. Subconstientul psihanalitic este o categorie psihologica si nu una praxeologica. Faptul ca actiunea porneste de la o deliberare limpede, sau din amintirile uitate si dorintele suprimate care, pentru a ne exprima astfel, dirijeaza vointa din regiuni submersate, nu influenteaza natura actiunii. Asasinul care dintr-un impuls subconstient (asa-numitul Id) se indreapta catre locul unde va savarsi crima si nevroticul al carui comportament aberant pare sa fie pur si simplu lipsit de orice semnificatie pentru observatorul neexperimentat, actioneaza si unul si celalalt; ca toti ceilalti, ei urmaresc anumite teluri. Este meritul psihanalizei de a fi demonstrat ca pana si comportamentul nevroticilor si psihopatilor este inzestrat cu sens, ca si ei actioneaza si urmaresc scopuri, desi noi, cei care ne consideram normali si sanatosi, numim rationamentele care determina alegerea telurilor lor lipsite de sens, iar mijloacele pe care le aleg pentru atingerea acelor teluri, inadecvate.

Termenul de "inconstient", asa cum este intrebuintat de praxeologie si termenii de "subconstient" si "inconstient", asa cum se aplica in psihanaliza, apartin unor sisteme diferite de gandire si de cercetare. Praxeologia, nu mai putin decat celelalte ramuri ale cunoasterii, datoreaza mult psihanalizei. De aceea este cu atat mai necesar sa luam aminte la frontiera care desparte praxeologia de psihanaliza.

Actiunea nu inseamna pur si simplu a prefera. Omul are preferinte si in situatii in care lucrurile si evenimentele sunt inevitabile, sau sunt considerate a fi astfel. Astfel, omul poate sa prefere soarele cand ploua si poate sa doreasca risipirea norilor de catre acesta. Cel ce nu face decat sa doreasca si sa spere nu intervine activ in cursul evenimentelor si in modelarea propriului sau destin. Dar omul care actioneaza alege, determina si incearca sa atinga un tel. Din doua lucruri pe care nu le poate avea deopotriva, el alege unul si renunta la celalalt. Actiunea implica asadar intotdeauna atat a lua cat si a renunta.

Exprimarea dorintelor si sperantelor si anuntarea actiunilor planificate pot constitui forme de actiune, in masura in care ele insele sunt indreptate spre realizarea unui anumit scop. Dar ele nu trebuie confundate cu actiunile la care se refera. Ele nu sunt identice cu actiunea pe care o anunta, o recomanda sau o resping. Actiunea este un lucru real. [p.13] Ceea ce conteaza este comportamentul total al unui om si nu afirmatiile sale despre actiuni planificare dar nerealizate. Pe de alta parte, actiunea trebuie clar distinsa de exercitarea muncii. Actiunea inseamna utilizarea de mijloace pentru atingerea de teluri. De regula, unul din mijloacele intrebuintate este munca omului care actioneaza. Dar lucrurile nu stau asa intotdeauna. In anumite conditii speciale nu este nevoie decat de un cuvant. Cel ce da ordine sau emite interdictii poate sa actioneze fara a cheltui munca. A vorbi sau a nu vorbi, a zambi sau a ramane serios, pot constitui actiuni. A consuma si a savura nu sunt mai putin actiuni decat a te abtine de la consumul si savurarea posibile.

In consecinta praxeologia nu distinge intre omul "activ" sau energic si cel "pasiv" sau indolent. Omul viguros, care se straduie sarguincios sa-si imbunatateasca conditiile de trai, nu actioneaza nici mai mult nici mai putin decat omul letargic, care ia inert lucrurile asa cum vin. Fiindca a nu face nimic si a sta degeaba sunt si ele actiuni, care determina desfasurarea evenimentelor. Ori de cate ori conditiile pentru interventia omului sunt prezente omul actioneaza, indiferent daca intervine sau se abtine de la a interveni. Cel ce indura ceea ce ar fi putut schimba actioneaza deopotriva cu cel care intervine pentru a atinge un alt rezultat. Un om care se abtine de la a influenta functionarea factorilor psihologici si instinctivi pe care i-ar fi putut influenta, actioneaza de asemenea. Actiunea nu inseamna doar a face ci, in aceeasi masura, omisiunea de a face ceea ce ar fi fost posibil sa fie facut.

Putem spune ca actiunea este manifestarea vointei unui om. Dar prin aceasta nu adaugam nimic cunoasterii noastre. Intr-adevar, termenul de vointa, nu inseamna nimic altceva decat facultatea unui om de a alege intre diferite stari de lucruri, de a prefera una, de a renunta la cealalta si de a actiona in conformitate cu decizia luata in vederea atingerii starii alese si renuntand la cealalta.

2. Conditiile prealabile ale actiunii umane

Numim multumire sau satisfactie starea unei fiinte umane care nu da nastere si nu poate da nastere nici unei actiuni. Omul care actioneaza este dornic sa substituie o stare de lucruri mai satisfacatoare uneia mai putin satisfacatoare. Mintea sa imagineaza conditii care-l satisfac mai mult, iar actiunea sa urmareste producerea acestei stari preferabile. Incitativul care il impinge pe om sa actioneze este intotdeauna un disconfort. [1] Un om intru totul multumit cu starea de lucruri in care se gaseste n-ar avea nici un incitativ sa schimbe lucrurile. El n-ar avea nici aspiratii nici dorinte; el ar fi intru totul [p.14] fericit. El n-ar actiona; el ar trai pur si simplu fara griji.

Dar pentru a-l determina pe un om sa actioneze, doar disconfortul si imaginea unei stari de lucruri mai satisfacatoare n-ar fi suficiente. Mai este necesara o a treia conditie: anticiparea faptului ca un comportament deliberat va avea puterea sa indeparteze, sau cel putin sa reduca disconfortul resimtit. In absenta acestei conditii nici o actiune nu este fezabila. Omul trebuie sa se resemneze in fata inevitabilului. El trebuie sa se supuna destinului.

Lucrare: scrisoare de intentie si cresterea vanzarilor Lucrare: Notiunea de calitate

Acestea sunt conditiile generale ale actiunii umane. Omul este fiinta care traieste in aceste conditii. El nu este doar homo sapiens, ci in aceeasi masura si homo agens. Fiintele ce descind din oameni, dar care, fie prin nastere fie datorita unor defecte dobandite, sunt iremediabil inapte de orice actiune (in acceptiunea cea mai stricta a termenului si nu doar in cea legala), nu sunt practic fiinte umane. Desi legislatia si biologia le considera oameni, lor le lipseste trasatura esentiala a omului. Nici nou nascutul nu este o fiinta capabila de actiune. El nu a parcurs inca intregul drum de la conceptie la dezvoltarea deplina a calitatilor sale umane. Dar la sfarsitul acestei evolutii el devine o fiinta care actioneaza.

Despre fericire

In vorbirea colocviala spunem despre un om ca este "fericit" daca el a reusit sa-si atinga telurile. O descriere mai adecvata a acestei stari ar fi ca el este mai fericit decat era mai inainte. Dar nu exista nici o obiectie valida impotriva uzantei de a defini actiunea umana ca stradanie de a dobandi fericirea.

Insa trebuie sa evitam neintelegerile curente. Telul ultim al actiunii umane este intotdeauna satisfacerea dorintei omului care actioneaza. Nu exista alt criteriu de inregistrare a cresterii sau descresterii satisfactiei decat judecatile de valoare ale individului, care difera de la un om la altul si de la un moment la altul pentru aceiasi oameni. Ceea ce il face pe un om sa se simta inconfortabil sau mai putin inconfortabil stabileste el insusi, apeland la criteriul propriei sale vointe si judecati, in functie de evaluarile sale personale si subiective. Nimeni nu este in masura sa decreteze ce ar face pe un alt om mai fericit.

Stabilirea acestui lucru nu are nici o legatura cu antitezele dintre egoism si altruism, dintre materialism si idealism, dintre individualism si colectivism, dintre ateism si religiozitate. Exista oameni al caror singur tel este sa imbunatateasca situatia propriului lor ego. Exista alte persoane carora perceperea necazurilor semenilor lor le cauzeaza tot atat de mult disconfort, sau chiar mai mult, ca si propriile lor dorinte. Exista persoane care nu doresc nimic altceva decat satisfacerea apetitului lor pentru relatii sexuale, hrana, bauturi, case confortabile si alte lucruri materiale. Insa alti oameni tin mai mult la satisfactiile numite indeobste "inalte", sau "ideale". Exista indivizi dornici sa-si adapteze actiunile la necesitatile cooperarii sociale; exista, [p.15] pe de alta parte, persoane refractare, care sfideaza regulile vietii sociale. Exista persoane pentru care telul ultim al peregrinarii lor terestre este pregatirea pentru o viata de beatitudine. Exista alti oameni care nu cred in invataturile nici unei religii si nu lasa ca actiunile lor sa fie influentate de ele.

Praxeologia este indiferenta fata de telurile ultime ale actiunii. Rezultatele ei sunt valide pentru toate tipurile de actiune, independent de telurile vizate. Ea este o stiinta a mijloacelor, nu a scopurilor. Ea intrebuinteaza termenul de fericire intr-un sens pur formal. In terminologia praxeologica, propozitia: unicul tel al omului este sa atinga fericirea, este o tautologie. Ea nu implica nimic referitor la starea de lucruri de la care omul asteapta fericirea

Ideea ca incitativul activitatii umane este intotdeauna un anumit disconfort si ca telul ei este indepartarea unui asemenea disconfort, pe cat este cu putinta, adica de a-l face pe omul care actioneaza sa se simta mai fericit, este esenta invataturilor eudemonismului si hedonismului. Ataraxia epicureanismului este starea de multumire si fericire perfecta pe care o urmareste orice activitate umana, fara a o atinge vreodata pe deplin. Fata de extrema amploare a acestei invataturi, este prea putin important faptul ca numerosi reprezentanti ai acestei filozofii n-au reusit sa sesizeze caracterul pur formal al notiunilor de durere si placere si le-au atribuit un sens material si carnal. Scolile teologice, mistice si alte scoli care profesau heteronomia in etica n-au putut zdruncina fundamentele epicureanismului, deoarece n-au putut ridica nici un fel de obiectii, altele decat ca acesta neglija placerile mai "inalte" si mai "nobile". Este adevarat ca scrierile multora dintre reprezentantii timpurii ai eudemonismului, hedonismului si utilitarismului, sunt in anumite privinte susceptibile de a fi gresit interpretate. Insa terminologia filozofilor moderni si, intr-o masura si mai mare, a economistilor contemporani este atat de precisa si de lipsita de ocolisuri incat orice neintelegere este exclusa.

Despre instincte si impulsuri

Intelegerea problemelor fundamentale ale actiunii umane nu poate spori daca apelam la metodele sociologiei instinctelor. Scoala aceasta clasifica diversele teluri concrete ale actiunii umane si atribuie fiecarei clase, drept motivatie, cate un anumit instinct. Omul pare a fi manat de diverse instincte si dispozitii innascute. Se afirma ca aceasta explicatie a demolat odata pentru totdeauna toate invatamintele odioase ale teoriei economice si ale eticii utilitariste. Insa Feuerbach a observat deja, pe buna dreptate, ca orice instinct este un instinct orientat spre fericire. [2] Metoda psihologiei instinctelor si a sociologiei instinctelor consta intr-o clasificare arbitrara a telurilor imediate ale actiunii si intr-o ipostaziere a fiecaruia. In vreme ce praxeologia afirma ca telul unei actiuni este de a indeparta [p.16] un anumit disconfort, psihologia instinctelor afirma ca el este satisfacerea unei necesitati instinctive.

Multi reprezentanti ai scolii instinctelor sunt convinsi ca au demonstrat ca actiunea nu este determinata de ratiune, ci izvoraste din adancurile profunde ale fortelor, impulsurilor si dispozitiilor innascute, care nu se preteaza nici unei elucidari rationale. Ei sunt siguri ca au reusit sa dea in vileag superficialitatea rationalismului si sa discrediteze economia, ca pe "o tesatura de concluzii false derivate din presupozitii psihologice false." [3] Insa rationalismul, praxeologia si teoria economica nu se ocupa cu izvoarele si telurile ultime ale actiunii, ci cu mijloacele intrebuintate pentru atingerea unui scop urmarit. Oricat de insondabile ar fi adancurile din care se naste un impuls sau un instinct, mijloacele pe care le alege un om pentru a-l satisface sunt determinate de o cantarire rationala a cheltuielii si a succesului.

Cel ce actioneaza manat de un impuls emotional nu actioneaza mai putin. Ceea ce distinge o actiune emotionala de alte actiuni este evaluarea input-ului si a output-ului. Emotiile perturba evaluarile. Inflacarat de pasiune, omul considera telul mai dezirabil si pretul pe care trebuie sa-l suporte pentru el mai putin impovarator decat daca ar delibera fara patima. Oamenii nu s-au indoit niciodata de faptul ca si in stari emotionale mijloacele si scopurile sunt cantarite si ca este posibil sa influentam rezultatul acestei deliberari facand mai costisitoare cedarea in fata impulsului pasional. Pedepsirea mai redusa a actelor criminale comise intr-o stare de excitare emotionala sau de intoxicare decat a altor acte similare echivaleaza cu incurajarea acestui tip de excese. Amenintarea cu represalii severe nu da gres in a stavili pana si persoanele manate in aparenta de cele mai irezistibile pasiuni.

Interpretam comportamentul animal pe baza presupozitiei ca animalele cedeaza impulsurilor pe care le resimt in momentul respectiv. Cand observam ca animalul se hraneste, coabiteaza si ataca alte animale sau oameni, vorbim despre instinctele lor hranire, de reproducere si de agresiune. Presupunem ca asemenea instincte sunt innascute si cer imperios sa fie satisfacute.

Dar cu omul lucrurile stau altfel. Omul nu este o fiinta condamnata sa cedeze neajutorata impulsului care cere cel mai imperios satisfactie. Omul este o fiinta capabila sa-si domine instinctele emotiile si impulsurile; el isi poate rationaliza comportamentul. El renunta la satisfacerea unui impuls arzator pentru a-si satisface alte dorinte. El nu este marioneta apetiturilor sale. Un barbat nu apuca orice femeie care-i starneste simturile; el nu devoreaza fiecare bucata de hrana care-l ademeneste; el nu doboara fiecare semen pe care i-ar place sa-l ucida. El isi dispune [p.17] aspiratiile si dorintele intr-o ierarhie si alege; pe scurt, el actioneaza. Ceea ce il distinge pe om de fiare este tocmai faptul ca el isi ajusteaza comportamentul in mod deliberat. Omul este o fiinta inzestrata cu inhibitii, care-si poate controla impulsurile si dorintele, careia ii sta in putere sa-si suprime dorintele si impulsurile instinctive.

Se poate intampla ca un impuls sa se manifeste atat de vehement incat nici un dezavantaj pe care l-ar putea cauza satisfacerea sa sa nu para suficient de mare pentru a impiedica individul in cauza sa-l satisfaca. Si in cazul acesta avem de a face cu o alegere. Omul decide in favoarea cedarii in fata respectivei dorinte. [5]

3. Actiunea umana ca data ultima

Din vremuri imemoriale oamenii s-au aratat dornici sa cunoasca sursa primara, cauza intregii existente si a intregii schimbari, substanta ultima din care totul izvoraste si care isi este siesi propria cauza. Stiinta este mai putin ambitioasa. Ea este constienta de limitele mintii umane si ale cautarii de cunoastere a oamenilor. Ea urmareste sa reduca fiecare fenomen la cauza sa. Dar ea intelege ca aceste stradanii trebuie sa se ciocneasca in mod necesar de oprelisti insurmontabile. Exista fenomene care nu pot fi analizate si reduse la alte fenomene. Aceste fenomene sunt datele ultime. Progresul cercetarii stiintifice poate reusi sa demonstreze ca un lucru considerat in prealabil ca fiind o data ultima poate fi redus la componentele sale. Dar vor exista intotdeauna anumite fenomene ireductibile si neanalizabile, anumite date ultime.

Monismul ne invata ca nu exista decat o singura substanta ultima, dualismul ca exista doua, pluralismul ca exista mai multe. Nu are rost sa discutam critic aceste probleme. Asemenea dispute metafizice sunt interminabile. Starea actuala a cunoasterii noastre nu ne furnizeaza mijloacele de a le solutiona printr-un raspuns pe care orice om rezonabil sa fie nevoit sa-l considere satisfacator.

Monismul materialist afirma ca gandurile si volitiunile umane sunt produse ale functionarii organelor corpului, ale celulelor mintii si ale nervilor. Gandirea, vointa si actiunea umana nu sunt produse decat de procese materiale care vor fi, intr-o zi, in intregime explicate cu ajutorul metodelor de cercetare ale fizicii si ale chimiei. Si aceasta este o ipoteza metafizica, desi sustinatorii ei o considera un adevar stiintific de neclintit si incontestabil.

Diverse doctrine au fost avansate pentru a explica raportul [p.18] dintre minte si trup. Ele nu sunt decat ipoteze, fara nici un fel de legatura cu faptele observate. Tot ce se poate afirma cu certitudine este ca exista legaturi intre procesele mentale si cele fiziologice. Referitor la natura si modul de functionare al acestor conexiuni stim putin, sau chiar nimic.

Judecatile de valoare concrete si actiunile umane specifice nu se preteaza la a fi analizate dincolo de ele insele. Putem crede sau presupune foarte bine ca ele sunt absolut dependente si conditionate de anumite cauze. Dar cata vreme nu cunoastem cum produc faptele externe - fizice si fiziologice - anumite ganduri si volitiuni in mintea umana, care se soldeaza cu acte concrete, suntem nevoiti sa ne confruntam cu un dualism metodologic insurmontabil. In starea actuala a cunoasterii, afirmatiile fundamentale ale pozitivismului, monismului si panfizicalismului sunt simple postulate metafizice, lipsite de orice fundament stiintific si deopotriva nesemnificative si nefolositoare pentru cercetarea stiintifica. Ratiunea si experienta ne arata doua domenii separate. Lumea externa a fenomenelor fizice, chimice si fiziologice si cea interna a gandirii, simtirii, evaluarii si actiunii deliberate. Nici o punte nu leaga - din cate putem sti astazi - aceste doua sfere. Evenimente externe identice produc uneori reactii umane diferite, iar evenimente externe diferite produc uneori aceeasi reactie umana. Nu stim de ce.

Fata de aceasta stare de lucruri nu putem decat sa ne suspendam judecata privitoare la afirmatiile esentiale ale monismului si ale materialismului. Putem crede sau nu ca stiintele naturale vor reusi intr-o zi sa explice producerea ideilor, judecatilor de valoare si actiunilor specifice, tot astfel cum explica aparitia unui compus chimic ca rezultat necesar si inevitabil al unei anumite combinatii de elemente. Pana atunci insa, suntem nevoiti sa consimtim la dualismul metodologic.

Actiunea umana este unul dintre factorii care aduc cu ei schimbari. Este un element al activitatii si devenirii cosmice. De aceea este un obiect legitim al investigatiilor stiintifice. Dat fiind ca - cel putin in conditiile actuale - ea nu poate fi redusa la cauzele sale, trebuie sa o socotim ca fiind o data ultima si sa o studiem ca atare.

Este adevarat ca modificarile produse de actiunea umana sunt minore in comparatie cu efectele manifestarilor marilor forte cosmice. Din punctul de vedere al eternitatii si al universului infinit omul este un graunte infinitezimal. Insa pentru om actiunea si vicisitudinile sale sunt lucrurile reale. Actiunea este esenta naturii si existentei sale, mijlocul sau de prezervare a vietii si de ridicare a sa deasupra nivelului plantelor si al animalelor. Oricat de perisabile si [p.19] de evanescente ar fi toate eforturile umane, pentru om si stiinta umana ele au o importanta capitala.