Avantajele si dezavantajele metodelor clasice si metodelor moderne de contabilitate de gestiune din Romania si pe plan mondial

Avantajele si dezavantajele metodelor clasice si metodelor moderne de contabilitate de gestiune din Romania si pe plan mondial

Sistemele clasice de calculatie a costurilor folosesc intotdeauna indicatori ai volumului productiei, cum sunt ore de munca efectiva sau ore-masina, pentru a repartiza cheltuielile indirecte pe produse. Se determina cu exactitate cantitatea de resurse consumate pentru fabricarea unei unitati de produs. Resursele sunt: munca directa, materialele, energia si costurile inregistrate pentru functionarea utilajelor. Cu toate acestea, exista numeroase resurse care nu sunt legate direct la volumul productiei. Exista si activitati auxiliare pentru sustinerea procesului de productie, cum ar fi manipularea materialelor, procurarea materialelor, planificarea productiei si activitati de inspectie. Sistemele traditionale de calculatie a costurilor, care presupun ca produsele consuma toate resursele in proportia in care formeaza volumul productiei, raporteaza costuri deformate.

Sistemele clasice de calculatie a costurilor au fost proiectate cu zeci de ani in urma, cand majoritatea firmelor fabricau o gama restransa de produse, iar munca directa si materialele erau costurile dominante ale procesului de productie. Costurile indirecte erau relativ mici si prezentarea lor deformata apare dintr-o repartizare necorespunzatoare. Costurile prelucrarii informatiilor erau mari si, prin urmare era greu sa se justifice metodele mult mai sofisticate de repartizare a cheltuielilor indirecte.

In prezent, firmele fabrica o gama larga de produse; forta de munca directa reprezinta doar o mica parte din costurile totale, si costurile indirecte au o importanta deosebita. Nu poate fi justificata utilizarea unor metode simpliste de repartizare a cheltuielilor indirecte, in special cand costurile procesarii datelor nu mai sunt o bariera pentru introducerea unor sisteme de calculatie a costurilor mult mai sofisticate. Mai mult decat atat, competitia intensa a anilor 1980 a facut ca deciziile luate sa dea gres, datorita informatiilor cu privire la costuri care erau prea sarace si mult mai costisitoare. Holzer si Norrklit (1991) sugereaza ca, peste ani, cresterea costului de oportunitate al detinerii de informatii, si scaderea costului de folosire a sistemelor de calculatie mai sofisticate, au determinat necesitatea calcularii unor costuri de productie mult mai exacte.

Limitele sistemelor clasice de calculatie a costurilor Distorsiunile aparute in urma folosirii sistemelor clasice de calculatie a costurilor sunt mult mai pronuntate in firmele care fabrica o gama larga de produse, care difera ca volum si complexitate.

Privite sub aspectul aparitiei si al evolutiei lor, procedeele si tehnicile de calculatie a costurilor, cuprinse in grupa metodelor clasice, au ca trasatura comuna faptul ca urmaresc calcularea unui cost efectiv pe baza datelor obtinute dupa incheierea procesului de productie sau a perioadei de productie pentru care se realizeaza calculatia. Costul efectiv, astfel calculat, este o emanatie a calculatiei pe tipuri de costuri, pe locuri de cheltuieli si, in final, pe purtatori de costuri.

Determinarea costurilor efective fiind o problema rezolvata in diferite moduri, in functie de procedeul sau tehnica de calcul impusa de particularitatile procesului tehnologic si de cele ale organizarii productiei si a muncii, ridica necesitatea adoptarii celor mai adecvate metode de calculare. Dintre calculatiile clasice, cunoscute in literatura de specialitate si in practica economica ca fiind in masura sa raspunda acestor cerinte, pot fi mentionate: metoda globala, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda tarif - ora - masina etc.

Concluzii: Sistemele clasice de cost, care sunt inca larg folosite, au fost dezvoltate in prima parte a secolului trecut pentru a calcula costurile de productie in fabricile care existau. Aceste sisteme au urmatoarele caracteristici:

- costurile directe (munca si materialele) care erau majoritare in costurile totale;

- numarul mic de functii suport (planificare, achizitie, control financiar si de calitate etc.) care insemna costuri indirecte mici;

- nivelul scazut de mecanizare, cu consecinta ca productia bazata pe simpla munca era norma;

- lansari pe scara larga a produselor standardizate;

- rata mica a schimbarii produselor, cat si a metodelor.

Astfel, costurile de productie erau calculate adaugand la costurile directe o proportie de costuri indirecte dimensionata in raport cu numarul de unitati produse. Implicit in aceste sisteme exista afirmatia ca toate costurile indirecte sunt raportate in primul rand la volumul productiei.

Dar, metodele de productie, organizare si metodele de calculatie a costurilor s-au schimbat esential. Fabrica de astazi este automatizata si computerizata, exista mare diversitate si costurile indirecte sunt mult mai mari in costurile totale. Munca directa reprezinta doar 5-15% din costurile totale intr-o fabrica moderna. Mai exact are loc o crestere a functiilor de sprijin care asista productia (programare, control, prelucrari date, inginerie industriala etc.).

Caracteristica esentiala a acestor tipuri de costuri indirecte este ca rar sunt raportate la volumul productiei, astfel ele variaza pe termen lung conform sortimentelor si complexitatii produselor fabricate.

Sistemul traditional de cost care absoarbe costurile indirecte pe baza volumului productiei (masurat in ora/munca directa, ora/masina sau in unitati) tinde sa creasca costul produselor cu volum mare, care determina o diversitate relativ mica, si sa scada costul produselor de volum mic, care determina o mare diversitate si cheama in sprijin mai multe servicii. Pentru a face alocari ale costurilor indirecte mai reale au fost dezvoltate diferite sisteme de costuri in ultimii ani. Preocuparile manifestate in directia perfectionarii calculatiei globale s-au concretizat in elaborarea unor variante ale acesteia menite sa contribuie la sporirea potentialului de informare asupra costurilor de productie.

Dezavantajele metodei pe faze - varianta fara semifabricate - sunt prezentate in acele calculatii intermediare pe faze de calculatie si in centralizarea pe produse a cheltuielilor din toate stadiile de prelucrare pentru stabilirea costului fiecarui produs. De asemenea, nu se poate urmari prin contabilitate depasirea cheltuielilor de prelucrare la nivelul fazelor de calculatie.

Avantajul metodei pe faze - varianta cu semifabricate - consta in urmarirea prin contabilitate a circulatiei semifabricatelor intre faze, data fiind calculatia intermediara pe faze a semifabricatelor si calculatia produselor finite.

Dezavantajele acestei metode sunt determinate de punerea in dependenta a calcului costului obtinut intr-o anumita faza de calculatie de calculul costului din faza anterioara, marindu-se astfel volumul calculelor de centralizare a datelor privind costul planificat si costul efectiv. Totodata, se creeaza posibilitatea imediata a depasirii cheltuielilor la nivelul fazelor de calculatie.

Ca orice metoda de contabilitate de gestiune si calculatie a costurilor, si metoda Direct - Costing prezinta o serie de avantaje, si anume:

- este o metoda de calculatie simpla, eficienta si economica; simpla intrucat se calculeaza cu usurinta costul pe unitatea de produs numai pe baza cheltuielilor variabile, fara repartizarea cheltuielilor fixe; eficienta pentru ca furnizeaza operativ informatii cu privire la rezultatul final, mai ales la intreprinderile cu un numar mare de produse si sortimente; si economica, pentru ca, reducand consumul de munca necesar calculatiei costului si a rezultatului final, reduce cheltuielile ocazionate de obtinerea acestor informatii;

- prin calculul contributiei brute la profit ofera cu usurinta primele informatii necesare conducerii pentru a adopta decizii in politica de productie si desfacere;

Eseu: Comunicare de baza cu bazele de date externe prin intermediul importului si al combinarilor Document online: UCM RESITA - piata tinta - strategii de intrare pe piata

- este o metoda de calculatie si analiza, care pune in dependenta evolutia cheltuielilor de variatia volumului fizic al productiei, prin impartirea lor in variabile si fixe. Aceasta permite controlul gestionar atat sub aspectul randamentului si productivitatii muncii pe locuri sau centre de activitate, cat si a rentabilitatii produselor;

- ofera posibilitatea sa se determine simplu, aritmetic sau grafic influenta pe care o au volumul activitatii, cheltuielile fixe si cele variabile asupra profitului prin calculul punctului de echilibru si al punctului activitatii optime in baza carora optimizeaza procesul de productie si desfacere;

- este foarte utila munca de conducere deoarece permite calcularea indicatorilor in baza carora se analizeaza relatia pret - cost - volum si se adopta deciziile pe termen scurt in politica de productie si desfacere, optimizandu-se profitul intr-o optica previzionala;

- permite realizarea unei standardizari a cheltuielilor si a unui control strict al rezultatelor activitatii la toate nivelurile conducerii, intarind responsabilitatea acestora pentru munca desfasurata.

In aplicarea metodei Direct - Costing se pot distinge insa si anumite limite care afecteaza intrucatva eficienta ei.

Astfel, desi exista o serie de procedee pe baza carora se separa cheltuielile de productie in fixe si variabile, totusi o astfel de separare nu poate fi facuta niciodata cu exactitate, ci se pastreaza un oarecare grad de relativitate. Aceasta se datoreaza anumitor cheltuieli care nu sunt nici cu adevarat fixe si nici cu adevarat variabile, ci oscileaza de la o perioada la alta, fiind semifixe sau semivariabile. Ca urmare, nici costul unitar al productiei si, deci, nici rezultatul final al activitatii nu se pot stabili cu exactitate. Rezultatul final calculat in cursul anului este denaturat si din cauza faptului ca cheltuielile fixe care se iau in calcul se refera la productia totala fabricata in perioada curenta (terminata si in curs de executie), iar productia vanduta si cheltuielile variabile se refera numai in parte la productia fabricata in perioada curenta, pentru ca o alta parte din productie si cheltuielile variabile aferente ei provin din perioada precedenta.

De asemenea, calculul contributiei brute la profit nu ofera o imagine clara pentru cei ce adopta decizii in politica de productie si desfacere in cursul perioadei, intrucat ea are un caracter complex, cuprinzand atat cheltuielile fixe, cat si profitul. Or, cheltuielile fixe, care se cunosc de-abia la sfarsitul perioadei, pot sa fie mai mari decat contributia bruta la profit si deci sa rezulte pierderi. De aceea, o contributie bruta la profit mai ridicata nu inseamna intotdeauna un profit mai mare. Pentru o decizie sigura in politica de productie si desfacere trebuie cunoscut profitul pe produs, dar acesta se poate calcula numai la sfarsitul perioadei, de obicei cand se intocmeste bilantul contabil, prin utilizarea metodei Direct-Costing in varianta calculatiei de acoperire a cheltuielilor fixe. In cursul perioadei de gestiune, metoda Direct-Costing poate furniza numai informatii referitoare la profitul pe perioada, ceea ce este insuficient pentru o decizie justa.

Dintre avantajele metodei Georges Perrin amintim:

- permite calcularea cu mare precizie a costurilor pe unitatea de produs ca urmare a imputarii costurilor de prelucrare intr-un mod mai analitic, bazat pe mai multe criterii de cauzalitate;

- G.P. - urile au un pronuntat caracter stabil, putandu-se utiliza perioade destul de indelungate;

- simplifica operatiunile de calculatie a costurilor;

- asigura o buna informare cu privire la situatia financiara a intreprinderii prin analiza tuturor elementelor de costuri.

Pe langa avantaje, metoda are si anumite limite:

- principala este aceea ca prezinta dificultati in cazul aplicarii ei la intreprinderile cu variatii mari ale productiei neterminate de la o perioada de gestiune la alta. La astfel de intreprinderi costul pentru productia finita este greu de stabilit din cauza operatiei dificile de evaluare in G.P. - uri a productiei neterminate, mai ales la produsele cu multe operatii si repere unde se cere un volum mare de munca;

- alta limita este aceea a dificultatilor ocazionate de calculul G.P. - urilor, care necesita un volum mare de munca, dar care este compensat de utilizarea lor pe o perioada mai indelungata de timp.

Metoda pe comenzi:

- nu permite delimitarea precisa a unor consumuri de materiale si manopera lasand posibilitatea trecerii acestora in cadrul aceluiasi produs de la o comanda la alta. Aceasta duce la incarcarea unor comenzi in masura mai mare cu astfel de consumuri si la degradarea altora;

- in cazul predarii partiale a produselor catre client inainte de terminarea integrala a comenzii, la evaluarea lor la costul planificat sau la costul efectiv al unor produse similare fabricate anterior face ca devierile fata de costul efectiv al produselor sa fie imputate asupra ultimelor parti din comanda respectiva, ceea ce duce la denaturarea costurilor perioadei.

Cu toate acestea, metoda pe comenzi poate fi imbunatatita prin organizarea urmaririi consumurilor specifice de materiale, normarea muncii si a modelului de folosire a utilajelor pe comenzi, ceea ce contribuie la cresterea potentialului ei informational.

Avantajele metodei Standard -Cost:

- influenteaza favorabil modul de organizare si conducere a proceselor economice, si, in special, tehnologia fabricatiei;

- asigura cunoasterea anticipata a costurilor de productie si a masurilor necesare a se lua pentru realizarea acestora;

- asigura o informare operativa si complexa asupra abaterilor fata de costurile standard, creand conditii pentru optimizarea deciziilor la diverse nivele organizatorice si la nivelul conducerii intreprinderii;

- permite efectuarea unui control permanent al costurilor de productie;

- permite stabilirea raspunderii pentru abaterile negative la nivelul cel mai jos posibil al conducerii si pana la executanti;

- simplifica tehnica evaluarii productiei neterminate la finele perioadei de gestiune;

- simplifica munca de inregistrare si de calculare a costurilor, creand astfel largi posibilitati economistilor contabili sa isi indrepte activitatea spre munca de analiza si de stabilire a previziunilor in materie de costuri si rentabilitate.

Cu toate avantajele recunoscute, metoda standard - cost prezinta si unele dezavantaje, subliniate in literatura de specialitate americana si germana de numerosi autori.

Metoda de calculare a costurilor standard, desi are caracterul unei calculatii flexibile, bazandu-se pe costurile complete, nu reuseste sa rezolve in mod corespunzator problema costurilor fixe. De aceea, ea nu duce la concluzii satisfacatoare atunci cand este folosita pentru luarea unor decizii pe termen scurt. Aceasta, deoarece costurile fixe sunt costuri periodice iar intre perioada calendaristica si perioada de fabricatie nu exista o legatura directa de cauzalitate. Marimea costurilor fixe ramane neschimbata, indiferent de felul si numarul produselor fabricate.

Bazandu-se pe acest principiu al cauzalitatii, o seama de autori considera ca costurile fixe nu pot fi imputate asupra produselor, ci numai asupra locurilor generatoare de costuri, deoarece costurile fixe, prin caracterul lor, nu au nimic de-a face cu volumul productiei.

Aplicarea metodei costurilor standard poate duce, de asemenea, la concluzii eronate si in cazul intreprinderilor cu desfacere sezoniera cand volumul productiei lunara nu este in concordanta cu cel al desfacerilor.         

Aplicarea metodei T.H.M. in practica unitatilor economice prezinta o serie de avantaje, si anume:

- asigura o mai buna utilizare a masinilor si utilajelor, datorita urmaririi pe prim plan, a utilizarii capacitatii de productie maxime disponibile;

- permite depistarea masinilor si utilajelor insuficient incarcate sau cu rentabilitate scazuta si luarea masurilor ce se impun;

- asigura folosirea integrala a timpului de lucru normat si eliminarea intreruperilor in munca;

- mobilizeaza personalul indirect-productiv in utilizarea rationala a masinilor si utilajelor, reducerea costurilor de functionare a acestora si indeplinirea planului de productie, ceea ce contribuie la reducerea costului produselor,

- asigura o folosire rationala a fortei de munca, stabilirea numarului de schimburi necesare nivelului de activitate planificat si limitarea personalului auxiliar la strictul necesar;

- permite repartizarea judicioasa a lucrarilor pe masini si utilaje si a costurilor indirecte pe operatii, masini si centre de productie, ceea ce contribuie la fundamentarea costurilor si a preturilor de vanzare a produselor;

- creeaza conditii pentru cunoasterea rentabilitatii masinilor, pe centre de productie, fapt ce asigura o orientare judicioasa a lucrarilor spre masinile si centrele cu costurile cele mai reduse;

- asigura stabilitatea abaterilor de la costurilor planificate cu ajutorul T.H.M. - ului care, in esenta, constituie un etalon de comparatie a costurilor;

- furnizeaza elementele necesare elaborarii notelor de comanda privind fundamentarea necesitatii si oportunitatii investitiilor, permitand orientarea spre masinile si utilajele cele mai eficiente, care asigura o dezvoltare corespunzatoare a intreprinderii

Dintre dezavantajele metodei T.H.M. amintim:

- urmarirea pe prim plan a costului prelucrarii produsului, lasand pe plan secundar consumul direct de materiale, desi ponderea lor in costul produselor este insemnata si nu trebuie neglijata;

- utilizarea de grafice si calculele matematice care intregesc metodologia ingreuneaza si complica insusirea si aplicarea ei.

Avantajele metodei ABC:

- se determina costuri mult mai realiste in special in cazul tehnologiilor de productie avansata, unde cheltuielile generale au o pondere foarte mare in cadrul costurilor;

- mult mai multe cheltuieli generale pot fi repartizate asupra purtatorilor de costuri;

- isi concentreaza atentia pe natura reala a comportamentului costurilor si ajuta la reducerea costurilor si identificarea activitatilor ce nu genereaza valoare adaugata productiei;

- furnizeaza informatii privind costurile variabile pe termen lung ce au o importanta strategica in luarea deciziilor;

- este suficient de flexibila ca sa repartizeze costurile nu numai pe produse, ci si pe procese, clienti, zone de responsabilitate manageriala;

- genereaza unitati de masura financiara (rate de generatori de cost) sau nefinanciare (volumul de tranzactii).

Metoda Target-Costing prezinta urmatoarele avantaje:

- delimitarea clara pe sectoare de raspundere;

- sustinerea proceselor decizionale in sectoarele operative de conceptie a produsului;

- cresterea eficientei cu privire la conducerea concernului si a diviziilor;

- cresterea capacitatii de adaptare la modificarile mediului;

- evitarea pierderilor din lipsa de corelari, printr-o organizare a proiectului la nivel de sectoare si delegarea unei raspunderi clare pentru fiecare om;

- scurtarea timpului de proiectare si dezvoltare, precum si evitarea costurilor de modificare printr-o cunoastere inginereasca timpurie la nivelul echipelor de proiectare suprasectoriale.

Comparatie intre metoda ABC si sistemele clasice de calculatie a costurilor de productie. In scopul ilustrarii diferentelor dintre sistemele clasice de calculatie a costurilor de productie si sistemele ABC, se prezinta, pentru inceput, repartizarea costurilor activitatilor ce nu contribuie, in mod direct, la cresterea volumului de productie. Consideram, de exemplu, activitatea de pregatire a unei masini cu ajutorul careia se realizeaza diferite produse. Cand masina este schimbata de la un produs la altul, resursele pregatite sunt consumate in functie de numarul de operatii realizate si nu in functie de numarul de unitati produse dupa terminarea pregatirii.