RELATII DE
INTERCOMUNICARE
Comunicarea este cuvantul de
ordine al epocii noastre. Munca in echipa inlocuieste munca
individuala si este necesar ca mesajele emise de unul din membri
echipei sa fie intelese de altii pentru ca munca sa fie
eficienta.
Comunicarea
este forma fundamentala de interactiune psihologica. In
comunicare, interactiunea si influenta isi afla
mecanismul mediator, instrumentul lor de realizare. Dupa cum sustine
unul dintre pionerii psihologiei sociale (H.C. Cooky, 1909.), comunicarea constituie
mecanismul prin care relatiile umane exista si se dezvolta.
Ea include toate simbolurile spiritului, expresia fetei, atitudinile,
gesturile, tonul vocii, cuvintele, scrierile, imprimarile, imaginile,
drumul de fier, telegraful, telefonul si tot ceea ce tine de ultimele
cuceriri ale spatiului si timpului. De la telescriptor, rotative,
pelicule, benzi magnetice, antene de radio si televiziune, pornesc valuri
dupa valuri de cuvinte si imagini. Nu exista o molecula de
aer – cum se exprima un autor (E. Morin) – care sa nu vibreze de
mesajele pe care un aparat, un gest, un mijloc sa nu le faca imediat
auzibile si vizibile. Se vorbeste astazi de o fantezie a
comunicarii, care se amplifica odata cu cresterea gradului
de responsabilitate sociala (Se estimeaza ca liderul unei
organizatii sociale consuma intre 60% si 80% din timpul sau
in procese de comunicare: lectura corespondentei, raspunsul la
scrisori, a telefona, a emite instructiuni, note si buletine, a
transmite, a-i instrui pe altii, a-i informa, a se informa; fara
a mai pune la socoteala timpul petrecut in discutii, reuniuni,
intretineri.). Dar, cum observa Roger Mucchielli, daca
„tehnicile secundare” de comunicare, adica, mijloacele de comunicare,
transmitere si informare, cunosc o dezvoltare extraordinara,
„procesele primare”… adica comunicarea ca relatie interumana
autentica – se rareste si se pierde.
Se
confunda din ce in ce mai mult mijlocul de informare cu arta de a comunica
(R. Mucchelli, 1971).
Referitor
la comunicare, ca schimb interuman, n-au lipsit si nu lipsesc
consideratiile de factura filosofica sceptica,
pesimista. Mirajele limbii sunt atat de puternice ca ele ne duc la
capcane fara sa ne dam seama. In centrul dificultatilor
comunicarii s-ar afla notiunea de dubla constrangere (J.P.Courtial,
1982): emiterea de doua mesaje contradictorii, disimulate intr-un mesaj
unic. Orice ar face interlocutorul, el s-ar afla in contradictie cu o
parte a mesajului. El este supus unei violente: cum mesajul are
aparenta unei coerente, aceasta violenta este
nonverbala si este dificil de identificat.
Oamenii,
remarca A. Jacob, nu acorda cuvintelor un sens identic, ei vorbesc
mult si se inteleg putin, nu impartasesc
aceleasi opinii si, neconvingandu-se unii pe altii, raman
pe pozitiile lor initiale. „Nu-i suficient sa se vorbeasca
aceeasi limba pentru a se realiza intelegerea … Nimic mai
persistent decat iluzia ca e suficient sa deschizi gura pentru a fi
inteles de altul”. Deasupra unitatii iluzorii a limbajului ar
trona debandada (A. Jacob, 1958). Sau, dupa o expresie baudelairiana,
care fixeaza absurdul, lumea nu inainteaza decat prin
neintelegere, care ar fi singurul temei al acordului dintre oameni;
daca oamenii s-ar intelege, ei n-ar putea sa cada
niciodata de acord.
Ce
este atunci neintelegerea? Distanta dintre sensul real (cel pe care
emitatorul vrea sa-l transmita) si sensul atribuit de
receptor aceluiasi mesaj. Cauza ei rezida in ambiguitatea, lacunele,
impreciziile, distorsiunile, substitutiile de sensuri care se petrece in
comunicare.
Atitudinea
se formeaza in comunicare, iar atitudinile existente la persoanele care
comunica influenteaza asupra comunicarii. De obicei,
comunicarea decurge ca interactiune intre oameni, realizata cu
mijloace verbale si nonverbale, urmarind producerea unor
modificari in sferele cognitiva, motivational –
educationala si comportamentala ale participantilor la
comunicare. Atitudinea este un fenomen psihologic a carui esenta
consta in aparitia la om a unei formatiuni psihologice care
acumuleaza in sine rezultatele cunoasterii unui obiect concret (care,
de regula, este alta persoana), integrarea tuturor
raspunsurilor emotionale la acest obiect si a raspunsurilor
comportamentale la el. Cea mai importanta componenta psihica a
atitudinii este cea motivational – educationala, care
semnifica valenta atitudinii: pozitiva, negativa,
indiferenta sau ambivalenta.
Cand
un om intra in comunicare cu un alt om, ambii se centreaza pe
particularitatile aspectului (profilului) extern, isi „citesc”
starile traite, fiecare se percepe si trateaza intr-un fel
anumit conduita celuilalt, descifreaza intr-un fel sau altul scopurile
si motivele conduitei. Si infatisarea externa,
si starea, si conduita, si scopurile, si motivele omului
provoaca intotdeauna la cel care comunica cu el o anumita atitudine,
diferentiata dupa caracter si forta, in
functie de latura din om care a provocat-o. De exemplu, chipul
(fizionamia, infatisarea externa) altui om poate provoca la
cel cu care comunica sentimentul incantarii, sau al nelinistii,
sau al nedumeririi. Scopurile si motivele atribuite pot provoca protest.
Sunt situatii psihologice cand o anumita latura a atitudinii
domina mai mult sau mai putin asupra altora. De exemplu, cuiva pot
sa-i placa infatisarea externa a altcuiva,
maniera de a se purta cu oamenii, optimismul sau indestructibil, dar in
acelasi timp sa-i provoace indignare vederile politice ale celui cu
care comunica.
Uneori,
acest aspect dominat poate atinge o asemenea intensitate incat toate celelalte
laturi ale atitudinii sunt neutralizate sau inhibate. Cum se explica
aceasta dominatie? Raspunsul este acela ca la fiecare om
exista un sistem de valori. Una dintre ele este, subiectiv, mai
semnificativa. Aceste valori sunt acompaniate de anumite trebuinte
care se disting dupa gradul de exprimare. Daca fizionomia, cuvintele
faptele altui om corespund valorilor si trebuintelor persoanei cu
care interactioneaza, fata de un asemenea om se
formeaza atitudini generale pozitive. Se poate intampla si altfel:
una din valori si trebuinta care sta in spatele ei au pentru
persoana cea mai mare semnificatie si daca alta
persoana savarseste fapte care nu corespund sustinerii
acestei valori, fata de ea se dezvolta o atitudine negativa
care iradiaza asupra tuturor laturilor fizionomiei sale externe, niveland
atitudinea pozitiva fata de alte caracteristici, daca
asa ceva a existat mai inainte. Tot astfel daca alt om isi
permite actiuni care vin in opozitie cu valoarea centrala a
persoanei partener de interactiune si care contrazic trebuinta
ei de baza, el provoaca o atitudine acut negativa fata
de el, care neutralizeaza reactiile anterioare pozitive
fata de manifestarea altor trasaturi de caracter ale
acestui om.
