Comunicarea si semiotica - semiotica dupa Charles Morris, semiotica dupa Foucault

Psihiatrul american Jürgen Reusch distingea, pe la jumatatea secolului trecut, 40 de discipline din perspectiva carora ar putea fi studiata comunicarea. Ceea ce a devenit limpede, cu timpul, este faptul ca studierea unui fenomen atit de complex nu se poate epuiza in spatiul nici uneia dintre ele. Aceasta stare de lucruri forteaza la o stricta delimitare a oricarui demers de acest fel, in sensul unei optiuni clar formulate si constant urmarite, privind perspectiva din care se studiaza fenomenul prins sub numele de "comunicare".

S-a spus adesea ca intrega cultura este comunicare. La baza unei astfel de opinii sta constatarea ca toate aspectele culturii pot fi studiate ca simple continuturi ale activitatii semiotice (cf. U. Eco, Tratat . ). Acest lucru nu inseamna reducerea culturii la simple evenimente mentale, ci faptul ca se poate intelege si studia mai bine cultura - in general, dar si sub anumite aspecte particulare - abordind-o dintr-o perspectiva semiotica. Umberto Eco semnaleaza un fapt greu de contestat: 'De vreme ce oamenii comunica, a explica ce, cum si de ce fac ei acest lucru astazi echivaleaza cu a determina modul si motivele comunicarii lor de miine'. Este limpede ca a explica ce, cum si de ce cade in sarcina unei abordari semiotice. Semantica va servi la a determina referinta discursului (despre ce vorbim); sintaxa va servi la a alege cele mai potrivite unitati si structuri si la a le potrivi impreuna in modul cel mai potrivit intentiei noastre de comunicare (adica ne va spune cum sa construim discursul); pragmatica va servi la a determina chiar intentia de comunicare, adica ce se urmareste prin discursul produs (deci, de ce se angajeaza instanta de discurs respectiva).

Dezvoltarea cercetarii semiotice a fost insotita de o diversificare a abordarilor, astfel incit, in toate domeniile in care semiotica a fost chemata sa deschida o perspectiva sau sa dea solutii (precum si in teritoriile nascute la interferenta semioticii cu alte discipline), si-au facut aparitia importante contributii la studiul semnelor. Ne gindim, intre multe altele, la semiotica culturii, a muzicii, a arhitecturii, ca sa nu mai amintim vechea si binecunoscuta semiotica medicala. Mai mult, bio-semiotica (cu Thomas Sebeok), proxematica si corelatiile semioticii cu retorica (a se vedea grupul μ), semiotica literara (cu studiul narativitatii, al limbajului poetic), semiotica artei in general si a comunicarii (mai ales a comunicarii de masa!) cunosc o dezvoltare rapida si tind sa ocupe avanscena cercetarii semiotice actuale.

In economia discursului pe care-l construim aici, semiotica nu va fi luata cu sensul de 'domeniu' (adica aria cercetarilor semiotice), ci cu sensul de stiinta, acea stiinta care are drept cimp realitatea propriu-zisa a faptelor semiotice (realitate ce poate fi imaginata ca o lista de comportamente comunicative: totalitatea demersurilor culturale vazute ca procese de comunicare). Desigur, aceasta ipoteza de lucru poate fi citita si in sens invers: un proces de comunicare exista pentru ca dincolo de el se afla un sistem de semnificare ce se instaureaza la interactiunea a doua sau mai multe inteligente (umane, deocamdata, fireste!).

Pe de alta parte, nu se poate evita luarea in calcul a interferentei dintre disciplinele care acopera studiul comunicarii. Aspecte discutate in spatiul sociologiei (precum faptul ca in comunicare se joaca roluri, faptul ca participarea la actul comunicarii se face prin schimbare de roluri, apoi importanta unor elemente ca rasa, clasa, sexul sau puterea) apar dimpreuna cu chestiuni ce tin de psihologia comunicarii (atentia, memoria, intentia, inferarea unor lucruri din altele) si cu altele ce apartin teoriei relevantei. De fapt, ceea ce este studiat in cadrul teoriei relevantei este baza ce permite imbinarea perspectivelor semiotica (deci, cognitiva) si sociologica. Problema care se pune - singura, am zice - ar fi regindirea locului si sensului comunicarii in studiul culturii si societatii, odata cu regindirea limitelor disciplinelor, mai ales a acelor limite care persista intre stiintele cognitive (intre care, semiotica) si cele sociale. Comunicarea trebuie vazuta ca paradigma a interactiunii sociale. De altfel, orice teorie sociologica face apel la comunicare, incluzind precizari despre cine si ce comunica, cui, cind, cum, de ce, dar se merge mai departe, catre un nivel mai profund, unde se explica mecanismele de baza care fac posibila comunicarea. Transformarile, distorsiunile si pierderile tipice pentru transmisiile sociale nu vor fi explicate doar ca efecte ale utilizarilor sociale ale practicilor comunicative, ci ca efecte normale ale comunicarii insesi. Cu alte cuvinte, ceea ce ramine de explicat in mod stiintific este situatia aceasta in care retele extinse de comunicatie/comunicare pot reusi sa distribuie in rindul populatiei continuturi reprezentationale rezistente, care sint cultura unei societati la un moment istoric dat.

Toate teoriile precedente despre cultura s-au bazat pe un model-cod al comunicarii umane, de altfel, singurul la indemina. Dan Sperber (in Explaining culture: A naturalistic approach, Oxford, Blackwell, 1996) propune o incercare de construire a unei teorii inferentiale a culturii. Dar, chiar si in cadrul unei astfel de abordari este de acceptat aplicarea unei oarecare versiuni a modelului-cod. Iata ce scrie S. Levinson (in Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press, 1983) legat de aceasta: "numai o definitie foarte restrictiva a pragmaticii ar trasa o granita intre socio-lingvistica si pragmatica. [] Intr-adevar, pragmatica si socio-lingvistica au in comun multe domenii de interes, iar socio-lingvistii au contribuit mult la anumite domenii pragmatice. [] Totusi, pragmatica, in schimb, are multe contributii la socio-lingvistica; in incercarea de a intelege semnificanta sociala a modelelor (paradigmelor) utilizarii limbajului, este esential sa intelegem sublinierea proprietatilor structurale si a proceselor care constring interactiunea verbala" (p. 374).

Alexandru Boboc, in Limbaj si ontologie (Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1997), reluind idei sustinute de L. Wittgenstein, K. O. Apel, C. K. Ogden si I. A. Richards, dar si idei ale lui O. Ducrot si J. R. Searle, afirma: "Ca «stiinta a comportamentului mediat de semne al omului», semiotica poate fi considerata, in esenta, o pragmatica. Fireste, prin pozitia sa mediatoare si finalizatoare in aplicarea demersului semiotic. Caci «semiotic» putem si trebuie «sa intelegem si regulile operationale ale sintaxei logice si regulile de semnificatie si adevar ale semanticii logice ca reglare determinata finalizat a comportamentului uman». Si aceasta se origineaza nu doar la Peirce si Morris, ci si la «Wittgenstein II», la conceptul «semnificatie-intrebuintare», care trimite la contextul de comunicare si, inevitabil, la comportamentul uman. De aici si interactiunea cu psihologia (individuala si sociala), cu teoria actiunii si, nu in ultimul rind, cu fenomenologia (analiza intentionalitatii)" (p. 136).

Daca cele de mai sus nu stau drept argumente suficiente pentru o asemenea abordare, mai facem apel la un nume important, George Steiner. In vestita sa carte, Dupa Babel. Aspecte ale limbii si traducerii[1], in capitolul despre topologii culturale, autorul invocat scrie: " . traducerea ca atare, interpretarea semnelor verbale dintr-o limba prin intermediul semnelor verbale din alta reprezinta un caz special, superior al procesului de comunicare si receptare in orice act de vorbire". Si, mai departe: "Disciplina [ . ] semiologiei se adreseaza oricarui mediu si sistem de semne imaginabile. Ea afirma ca limba este doar unul dintre multiplele mecanisme de comunicare - grafice, acustice, olfactive, tactile, simbolice; [ . ] Viata individului si a speciei depinde de citirea si interpretarea rapida si/sau corecta a unui evantai de informatii vitale. Exista un vocabular, o gramatica, poate si o semantica a culorilor, sunetelor, mirosurilor, tesuturilor si gesturilor, la fel de complicate ca si cele ale limbii, iar problemele de descifrare si traducerea lor pot fi la fel de dificile ca si cele pe care le-am intilnit [in domeniul lingvistic, n. n., D.S.]".

Asadar, cursul de fata prezinta comunicarea - si relatiile publice, ca forma de comunicare publica - din perspectiva semiotica. Stabilind explicit acest lucru, trasam limitele epistemologice ale constructiei la lectura careia v-am invitat. Dupa o trecere in revista a citorva chestiuni, menite sa le improspateze studentilor cele studiate in cadrul cursului de Semiotica si teoria comunicarii, vom trece la prezentarea unor angajari teoretice, care ne vor permite sa ne intoarcem la discutia despre comunicare in general si despre comunicare publica si relatii publice, avind dobindite perspective clare si fundamente solide.

Semiotica

Ii invitam, in cele ce urmeaza, pe cititori sa faca un numar de exercitii de diferentiere, dupa diverse criterii, intre posibile enunturi ce au ca suport lingvistic fraze/texte mai curent sau mai rar intilnite, mai "normale" sau mai putin normale.

Sa consideram, mai intii fraza lui Pascal:

"Le silence éternel de ces espaces infinis m'effraie"[2]

in comparatie cu antifraza creata de Paul Valéry:

"Le bavardage intermittent de nos petites sociétés me rassure"[3]I

Desigur, cititorii francofoni n-au fost nevoiti sa recurga la traducerea din subsol pentru a decoda cele doua fraze. Si, din nou, desigur, enuntarea uneia sau a alteia dintre ele va avea efect diferit in fata aceluiasi auditoriu sau, privind altfel lucrurile, una dintre ele va trebui sa fie preferata celeilalte in fata unui public dat, pentru a evita neintelegerea continutului, ofensarea auditoriului ori alte neajunsuri de ordin practic. N-ar fi politicos, de pilda, sa rostesti antifraza lui Valéry in sinul unei grupari de amici, intelectuali, interesanti prin ceea ce fac/stiu/spun. Pe de alta parte, n-ar avea rost sa enunti fraza lui Pascal in compania unor copii de 4-5 ani sau in fata unor persoane neinstruite, preocupate exclusiv de discutii pe teme din domenii de aplicatie, strict practice.

Un alt exemplu pe care-l propunem este celebra fraza chomskiana, prin care reputatul filosof american intentiona sa exemplifice, prin anii cincizeci ai secolului trecut, independenta sintaxei fata de semantica:

"Colorless green ideas sleep furiously" .

Prima chestiune ce poate fi discutata, ca si in cazul exemplelor anterioare, este faptul ca doar vorbitorii de engleza au putut intelege cuvintele ce alcatuiesc fraza, fara a recurge la traducerea din subsol. In al doilea rind, este de remarcat faptul ca - atit anglofonii, cit si ceilalti - nu au putut spune ca au inteles altceva decit cuvintele. Fraza, nu. Adica. Semnificatia cuvintelor ne este la indemina, dar sensul frazei scapa gindirii noastre. Se pare ca exemplul ales de Noam Chomsky este perfect pentru a-i sustine opinia: se poate construi o fraza care sa fie perfecta din punct de vedere sintactic, dar care sa fie nula din punct de vedere semantic. Spunem "se pare", pentru ca lucrurile n-au ramas asa mai mult de o jumatate de veac. De curind, cercetatori din spatiul disciplinelor limbajului s-au aplecat din nou asupra celebrei fraze si au constatat ca, odata cu evolutia contextului social cultural, ciudata fraza pare sa spuna ceva. Aparitia miscarii ecologiste (pe la inceputul anilor '60), urmata de poreclirea membrilor ei cu numele de "verzi", face ca, in zilele noastre, ceva "verde" sa fie inteles ca ceva ce apartine "verzilor", adica ecologistilor. In aceste noi conditii, "ideile verzi" pot fi ideile ecologistilor. "Incolore" li se potriveste in masura in care cineva le prezinta, critic, drept lipsite de substanta, de interes, de vlaga. Mai mult, daca aceste idei palide ale ecologistilor nu sint prezentate cui trebuie, nu sint indeajuns promovate, se poate spune ca ele "dorm". Dorm, dar frustrarea resimtita de cei carora le apartin le face sa "doarma cu furie". Iata, deci, ca schimbarea contextului - nebanuita pe vremea lansarii celebrei fraze - avea sa antreneze posibilitatea de a o gasi "cu sens", desigur cu un sens exprimat la modul metaforic.

Intrebarile care se ridica legat de intelegerea exemplelor de mai sus se pot formula doar cu privire la utilizarea semnelor (verbale) de catre diversi vorbitori, in diverse contexte, in diverse situatii de interactiune verbala, adica in comunicare. Constructiile pot fi apreciate/discutate din perspective precum: cea a corectitudinii alcatuirii frazelor (sintaxa), cea a sensului frazelor (semantica) sau cea a efectului urmarit/obtinut prin enuntarea frazelor (pragmatica). Nu mai trebuie, cred, argumentat in favoarea evidentei relatii dintre semiotica - vazuta ca stiinta - si comunicare - vazuta ca domeniu de studiu. Devine limpede ca nu putem evita balansul permanent intre abordarea comunicarii ca tema de studiu si abordarea semioticii ca disciplina-instrument. Pentru ca nu putem sa nu legam de definitia de mai sus definitia pe care o da Peirce semioticii ('doctrina naturii si a varietatilor fundamentale ale oricarei semioze posibile'), iar pe aceasta de definitia data de Ferdinand de Saussure ('[]Putem deci sa ne imaginam o stiinta care sa studieze viata semnelor in sinul vietii sociale').

Intorcindu-ne la lucrarea mai sus citata, a lui Alexandru Boboc, citim:

"In fond, unitatea vorbire-actiune-gindire, pe fondul unei preeminente functionale (in cunoastere si comunicare) a pragmaticii, ilustreaza de fapt numitul "pragmatic turn[5]" in gindirea contemporana (realizat in logica, teoria stiintei, teoria sociala, filosofica s.a.). Este de precizat ca aceasta preeminenta nu se poate universaliza: se poate vorbi despre aspecte pragmatice universale, chiar de "paradigma pragmatica", dar nu-i de dorit un reductionism (ca forma de pragmatism). Caci esentiala este unitatea celor trei dimensiuni in semiotica, in care functia-semn se caracterizeaza, in primul rind, prin semnificatie si inerpretare, conditii ale realizarii discursului, ale punerii in forma a acestuia pentru impactul in actiune si comunicare" (p. 136).

Dupa acest scurt apel la esenta cursului de Semiotica si teoria comunicarii, sa incercam sa trecem in revista citeva dintre cele mai clarificatoare perspective sub care a fost construita teoria semiotica, pentru a intelege mai usor ce este comunicarea, cum functioneaza comunicarea publica si cum pot fi gindite relatiile publice ca activitate discursiva performativa, pe baza unor instrumente stiintifice.

Semiotica dupa Charles Morris

Referat: Organizatia - caracteristici constructive si functionale Referat: Principiile managementului calitatii

Charles Morris spunea[6] ca semiotica este stiinta care rezulta din studiul celor trei dimensiuni ale sensului si al interrelatiilor dintre ele. O stiinta care ar avea rolul unui novum organon pentru stiinte si pentru filosofia empirismului stiintific. Pentru a intelege aceasta definitie, trebuie sa intelegem modul in care ne invita filosoful american sa gindim sensul (ca legat de semn). Pentru Morris, semnele intretin trei tipuri de relatii:

cu obiectele

cu persoanele

cu alte semne

De studiul primei categorii de relatii se ocupa specialistii in stiintele naturii si empiristii; de studiul celei de-a doua categorii se ocupa pragmatistii, specialistii din stiintele sociale, biologii, psihopatologii; de studiul celei de-a treia categorii de relatii se ocupa lingvistii, logicenii, matematicienii. Dar fiecare grup de specialisti din cele mentionate are acces doar la o dimensiune a sensului:

la dimensiunea existentiala

la dimensiunea pragmatica

la dimensiunea formala

Atunci, sensul trebuie vazut ca rezultatul punerii la un loc a celor trei dimensiuni.

Se poate porni in investigarea sensului de la oricare dintre ele, dar niciuna nu poate fi lasata deoparte, ignorata, 'escamotata'. A gindi sensul, dupa Morris, inseamna a construi un model complex al unor lucruri a caror experienta am avut-o - adesea, ele insele, elemente ale unei structuri lingvistice - pe care sa-l intrebuintam pentru a orienta persoane in legatura cu anumite obiecte pentru care lucrurile respective au devenit substituti functionali. Se poate conchide, deci, ca, pentru Morris, sensul nu este o entitate (subsistenta sau existenta), ci un complex relational functional. In plus, in ciuda aspectului personal al experientei sensului, trebuie sa gindim sensul ca pontentialmente intersubiectiv (avind in vedere faptul ca chiar experienta personala presupune aspecte sociale intersubiective: gindirea se dezvaluie in cadrul procesului natural de ajustare a individului cu societatea si cu mediul).

Revenind la definitia semioticii, intelegem cu usurinta existenta tripartitiei in semantica, pragmatica si sintaxa. Din punct de vedere empiric si existential, obiectul semioticii este procesul de semnificare; din punct de vedere pragmatic, este studiata intersubiectivitatea, care decide de numarul infinit de utilizari diferite al unui corpus de semne, iar din punct de vedere formal, obiectul semioticii este sistemul de simboluri (avind o structura sintactica, capabila de o prezentare axiomatica).

Tripartitia morrisiana aminteste pe cea a lui Peirce, evocind totodata asociatia pe care acesta din urma o propune intre logica si semiotica. 'Logica, spune Peirce, in acceptiunea sa generala, nu este decit un alt nume pentru semiotica, care este doctrina cvasi-necesara sau formala a semnelor. Dind aceasta doctrina drept cvasi-necesara sau formala, ma gindesc si la faptul ca observam caracteristicile semnelor pe care le cunoastem si ca, plecind de aici, printr-un proces pe care nu voi ezita a-l numi Abstractizare, ajungem la enunturi eminamente failibile si, deci, intr-un fel, deloc necesare, despre ce trebuie sa fie caracteristicile tuturor semnelor utilizate de o inteligenta 'stiintifica', altfel spus, de o inteligenta capabila sa extraga stiinta din experienta'.

Punctul de vedere pragmatic al lui Charles Morris se gaseste exprimat mai succint si mai clar in lucrarea Logical positivism, pragmatism and scientific empiricism[7] . "Al meu" - spune Morris - are sens numai in opozitie cu "al tau", adica numai daca exista o dimensiune sociala sau comuna a experientei; altfel, notiunea de experienta individuala nu are sens. Situatia primara pentru observatie este un cimp in care eul (individul) se gaseste la acelasi nivel de imediatete cu alte euri (indivizi) si cu lucruri fizice. Celelalte euri nu sint complet date, dar asta nu inseamna ca ele nu sint date cu adevarat. Intr-un astfel de cimp, anumite continuturi (date, intelesuri, adevaruri) ajung sa fie referite la eu ca personale sau subiective, in timp ce altele se stabilesc ca obiective sau comune.

Pragmatismul a inceput ca o teorie empirica a sensului, iar teza asupra chestiunii sensului s-ar formula astfel: cind "sens" este utilizat cu intelesul de "semnificatie" si nu de "semnificanta", sensul a orice este identic cu multimea de expectatii pe care le ridica prezenta acelui ceva.

Din nou, aici, Morris il intilneste pe Peirce, care afirma[8]: "Daca cineva poate defini cu acuratete toate fenomenele care pot fi concepute experimental si pe care le poate implica afirmarea sau negarea unui concept, acel cineva va avea o definitie completa a conceptului si nu mai exista nimic in asta".

Pragmatistul (de tip morrisian) ar spune: "gaseste ceea ce astepti cind folosesti un concept si vei avea sensul deplin al acelui concept". Inainte de a fi postulata teoretic, comunicarea este observabila empiric: eu pot observa ca tu astepti ceea ce fac eu prin utilizarea cuvintelor si ca obiectul care-mi satisface mie expectantele ti le satisface si tie. Prin procesul de comunicare, sensurile - si multi ar spune "cunoasterea" - iau o dimensiune sociala (desigur, mai ales cunostintele stiintifice), iar a avea gindire si a te manifesta verbal inseamna a actiona asupra unei lumi mai mari decit cea data (acceptam rapoartele celorlalti despre ceea ce este dincolo de cimpul in care putem singuri verifica sensurile si adevarurile, or aceasta acceptare e o chestiune verbala).

Plecind de la orice situatie semiotica primara, semnele ni se dezvaluie ca dependente de: modalitate (ele nu sint produse de organismul care le recepteaza), receptor (denotatul si semnificatul difera dupa impulsul actional al receptorului), situatie (dispozitiile actionale produse de receptor difera dupa situatie), functie (declanseaza o faza ulterioara a actiunii receptorului numai in cazul unui lant actional continuu). Aceasta viziune morissiana asupra situatiilor semiotice ne poate intoarce cu gindul la schema globala a comunicarii de la Anexa III, unde elementele sint numite altfel, dar fiecaruia i se traseaza pozitia importanta pe care o are in actul comunicational.

Pe baza celor amintite pina acum din teoria semiotica a lui Charles Morris, vom sublinia cele doua puncte importante ale acestei teorii, redate comprimat, pentru a-si pastra claritatea si pentru a-si dezvalui importanta din punctul de vedere pe care-l sustinem (abordarea comunicarii din perspectiva semiotica este mai mult decit justificata). Aceste doua puncte sint:

1. Morris distinge in semne doua dimensiuni, una a semnificarii si una a utilizarii

si

2. ceea ce da sensul unui semn este tonalitatea dominanta a utilizarii lui.

La nivelul interpretantului[9] apare deosebirea dintre semne in functie de rolul pe care-l au in fiecare faza a actiunii. Astfel, se pot distinge semne designative, semne prescriptive si semne apreciative. Dezvoltind o teorie a ascriptorilor (formati, fiecare, dintr-un identificator insotit de un designator, de un prescriptor si de un apreciator), Morris ridica problema interpretarii semnelor complexe si sustine ca este important sa se acorde relevanta diferita interpretantilor semnelor componente. Rezolvarea chestiunii semnelor complexe este, deci, realizarea unei ierarhii, urmind ca ansamblul sa fie interpretat in functie de dominanta.

Luind in discutie dimensiunile utilizarii, Morris aminteste ca semnul este alcatuit din semnificat (este vorba despre proprietatile pe care trebuie sa le posede obiectul pentru a putea fi denotat de semn) si din interpretant (care este dispozitia comportamentala cu care trebuie sa reactioneze receptorul pentru ca sa inteleaga semnul).

Procesul semiotic declansat de comsimboluri[10] este independent de actiunea receptorului, ceea ce-i permite producatorului de semne sa le utilizeze in vederea indeplinirii scopurilor sale.

De exemplu, politicianul furnizeaza explicatii obiective (semne designative) pentru a se face apreciat!, ori ofiterul tradator da comenzi clare subalternilor (semne prescriptive) pentru a-l informa pe spion.

Reflectind la aceste exemple, se poate ajunge la concluzia ca existau si alte cai de a atinge aceleasi scopuri, numai ca acele cai - mai scurte si mai simple - nu ar fi fost tot atit de eficiente. Intelegem ca vorbim despre "utilizarea" unui semn atunci cind o persoana il foloseste ca mijloc pentru atingerea unui scop. Ca si in cazul semnificarii, Morris distinge trei dimensiuni ale utilizarii. Producatorul poate folosi semnele:

1. pentru ca interpretul sa fie informat asupra proprietatilor obiectului (utilizare informativa)
2. pentru ca interpretul sa perfectioneze intr-un fel proprietatile de prelucrare ale obiectului (utilizare injonctiva)
3. pentru ca interpretul sa aprecieze intr-un anumit fel proprietatile de satisfacere ale obiectului (utilizare evaluativa).

Nu in toate situatiile este oportun sa se utilizeze semne ce trimit direct la calitatile obiectelor (calitati ce satisfac impulsul agentului si care-l intereseaza pe emitatorul de semne). Este adesea de preferat ceea ce Morris numeste utilizarea secundara a semnelor. In astfel de cazuri, de exemplu, la o intrebare de tipul "Ce este de facut?" se rispunde cu un semn de tipul "Ce este" drept utilizare secundara, bazata pe procese deductive.

Iata si un exemplu: la intrebarea "Cum este drumul spre B?" s-ar putea da raspunsul "Ar trebui sa ocoliti pe soseaua laterala" (unde gasim prescriptori cu utilizare evaluativa), ori raspunsul "Soseaua e plina de gropi" (unde gasim descriptori cu utilizare evaluativa).

Pe asemenea procese deductive se bazeaza utilizarea secundara a semnelor, de la simpli ascriptori la texte intregi sau - intr-o expresie independenta de mediul de comunicare - discursuri[11].

Totusi, cind apare o astfel de situatie cind se apeleaza la aderenta directa a semnelor la realitate, Morris vorbeste despre utilizarea primara a semnelor. Atunci, designatorul este intrebuintat informativ (raspunde la intrebari de tipul "Ce obiect este acesta?"), prescriptorul este intrebuintat injonctiv (raspunde la intrebari de tipul "Ce sa fac?" sau "Ce este de facut?"), iar apreciatorul este intrebuintat evaluativ (raspunde la intrebari de tipul "Cit de bun este obiectul?").

Avantajul utilizarii secundare fata de utilizarea primara a semnelor poate fi evidentiat prin analiza de continut. In anii 40, empiric, s-a dovedit ca, in procesul comunicarii, comportamentul receptorului este influentat de scopul discursului si de dimensiunile dominante ale semnificasiei ascriptorilor. Vom putea remarca, in tabelul de mai jos, ca distribuirea modurilor de semnificare ale discursurilor este independenta fata de structura frazei si fata de modurile de semnificare determinate de gramatica propozitiei si de lingvistica frazei.

Prin dubla caracterizare a semnelor (din perspectiva dimensiunii semnificatiei si din perspectiva dimensiunii utilizarii), Morris a creat un instrument pentru clasificarea discursurilor.

"La intersectia dintre dimensiunea semnificarii si dimensiunea utilizarii se constituie un anumit tip de discurs, ca specializare a limbajului natural", sintetizeaza Constantin Salavastru, prezentind instrumentul creat de Charles Morris[12]. Si precizeaza mai departe: "Dincolo de observatiile care se pot face, modelul de analiza a discursivitatii promovat de Morris are meritul incontestabil de a fi una dintre cele mai pertinente analize a discursivitatii pe baza criteriului eficientei asupra receptorului".

Axata pe dimensiunea semnificarii, pe cea a utilizarii si pe cea a valorii[13], teoria lui Ch. Morris ii arata agentului cum sa actioneze adecvat pentru a-si putea satisface impulsurile, cum sa-si explice preferinta pentru o anumita dimensiune a valorii, cum sa-si organizeze impulsul actional pentru a nu intra in conflict cu semenii sai. Teoria aceasta nu este o gramatica prescriptiv-normativa si nu este o etica normativa; etica lui Morris este o etica situationala, care pledeaza pentru utilizarea tuturor datelor experientei in construirea teoriei semiotice: perspectiva exterioara, ca si perspectiva interioara; experienta personala, ca si experienta colectiva. Morris a introdus un punct de vedere semiotic natural: relativismul obiectiv, urmarind unificarea tuturor perspectivelor teoretice si practice asupra actiunii umane.

Semiotica dupa Foucault

In capitolul al doilea din Les mots et les choses (intitulat La prose du monde), Michel Foucault face o constructie remarcabila, care duce la o 'inevitabila' intelegere a continutului semioticii ca stiinta. Vom urmari in cele ce urmeaza realizarea acestei constructii, care incepe cu o explicitare a pozitiei asemanarii in stiinta si cultura occidentala.

Cu referire la secolul 16, Foucault aminteste (p. 32) ca trama semantica a asemanarii era extrem de bogata: Amicitia, Aequalitas (contractus, consensus, matrimonium, societas, pax et similia), Consonantia, Concertus, Continuum, Paritas, Proportio, Similitudo, Conjunctio, Copula (cf. P. Grégoire, Syntaxeon artis mirabilis, Cologne, 1610, p. 28).

Dintre toate (cele de mai sus si inca multe altele), Foucault se opreste la patru, pe care le considera esentiale. Sint patru figuri care-si prescriu articularile cu cunoasterea asemanarii.

Convenientia. Acest termen desemneaza mai degraba invecinarea locurilor, decit similitudinea. Sint 'conveniente' lucrurile care, atunci cind se apropie unul de altul ajung sa se juxtapuna (marginile li se ating, sfirsitul unuia desemneaza inceputul altuia). Prin aceasta se comunica miscarea, influentele, pasiunile, proprietatile. In aceasta imbinare de lucruri apare asemanarea. In acest container natural care este lumea, invecinarea nu este o relatie exterioara dintre lucruri, ci semnul unei inrudiri cel putin obscure. Si apoi, din acest contact iau nastere, prin schimb, noi asemanari: similitudinii ca ratiune surda a invecinarii i se suprapune o asemanare care este efectul vizibil al proximitatii. In vasta sintaxa a lumii, existente diferite se ajusteaza unele altora: planta comunica cu animalul, pamintul cu marea, omul cu tot ceea ce-l inconjoara. Locul si similitudinea se suprapun. Convenientia este asemanarea legata de spatiu sub forma de 'din aproape in aproape'. Ea este de ordinul conjunctiei si al ajustarii. De aceea ea apartine mai putin lucrurilor si mai mult lumii in care se gasesc acestea. Lumea este convenienta universala a lucrurilor.

Aemulatio. Este un fel de convenienta, dar in afara legii locului, la distanta. Este o asemanare fara contact. Exista in emulare ceva din reflectare si din oglinda: prin emulare isi raspund lucruri dispersate prin lume; prin ea se pot imita lucruri de la un capat la altul al pamintului, fara inlantuire, nici proximitate. Totusi, emularea nu lasa inerte cele doua figuri reflectate pe care le opune. Ea 'parcurge' spatiile din univers, dar aceste spatii ramin vizibile.

Analogia. Vechi concept in care se suprapun convenientia si aemulatio. Este vorba despre asemanari la distanta dar care prezinta ajustari, legaturi si imbinari. Puterea analogiei este imensa, intrucat ea nu trateaza despre similitudinile vizibile ale lucrurilor. Pornind de la un acelasi punct, ea poate duce la un numar infinit de inrudiri si se poate si intoarce asupra ei insesi. Polivalenta si reversibilitatea asigura analogiei un camp de aplicatie universala: prin ea, toate figurile lumii se pot apropia una de alta. Exista insa un punct privilegiat in spatiu, un punct saturat de analogii, un punct in care raporturile se pot inversa fara a se altera: omul. In acest punct, grila prin care lasam sa parvina cunoasterii noastre figurile asemanarii, o intretaie pe aceea pe care cunoasterea secolului al XVI-lea o dispusese pe lucruri.

Simpatia. Aceasta isi face jocul in deplina libertate in profunzimile lumii. Ea poate parcurge intr-o clipa spatiile cele mai intinse. Ea face mai mult decat sa rasara dintr-un contact si sa parcurga spatii. Ea suscita miscarea lucrurilor in univers si provoaca apropierea celor mai departate. Principiul de mobilitate. Atragand lucrurile unul catre altul printr-o miscare exterioara si vizibila, ea suscita in secret o miscare interioara, o deplasare a calitatilor. Simpatia transforma: fiind o instanta a Identitatii, ea nu este doar una din formele Asemanarii. Ea are puterea periculoasa de a asimila, de a face lucrurile identice unele cu altele, de a le amesteca, de a le anula individualitatea, adica de a le face straine de ceea ce erau. Simpatia altereaza, dar in directia identicului, in asa fel incat, daca puterea ei nu ar fi contrabalansata, lumea s-ar reduce la un punct, la o masa omogena, la o trista figura a Identicului. Ea este insa compensata de figura geamana, antipatia. Aceasta mentine lucrurile in izolarea lor si impiedica asimilarea. Suveranitatea cuplului simpatie-antipatie da loc tuturor formelor de asemanare. Astfel sunt reluate si explicate primele trei similitudini. Intregul volum al lumii, toate vecinatatile convenantei, toate ecourile emularii, toate inlantuirile analogiei sunt sustinute, mentinute si dublate de acest spatiu al simpatiei si al antipatiei care apropie mereu lucrurile si le tine mereu la distanta. Prin acest joc, lumea ramane identica: asemanarile continua sa fie ceea ce sunt si sa-si semene. Identicul ramane identic si inchis asupra sa.

Cu Foucault, despre semnaturi

Convenientia, aemulatio, analogia si simpatia ne arata caile asemanarii si pe unde trec ele. Nu ne arata asemanarea acolo unde este, nici cum o vedem, nici dupa ce marca o recunoastem. Trebuie ca similitudinile ascunse sa fie semnalate la suprafata lucrurilor. Este nevoie de o marca vizibila a analogiilor invizibile. Asemanarea este lucrul cel mai manifest si totodata cel mai bine ascuns. Ea este o similitudine care se vede sau care nu se vede si de aceea ar ramane sclipire indoielnica daca n-ar fi in ea sau pe ea sau langa ea un element de decizie care sa o transforme in certitudine. Nu exista asemanare fara semnatura. Universul similarului nu poate fi decat o lume marcata. Cunoasterea similitudinilor are la baza relevarea si descifrarea acestor semnaturi. Sistemul semnaturilor rastoarna raportul dintre vizibil si invizibil. Asemanarea era forma invizibila a ceea ce, din adancul lumii, facea lucrurile vizibile, dar pentru ca aceasta forma sa ajunga la lumina este nevoie de o figura vizibila. De aceea fata lumii este acoperita de blazoane, de caractere, de cifre, de cuvinte obscure. Imensa oglinda calma in fundul careia se oglindeau lucrurile si isi trimiteau unul altuia imaginile lor, este de fapt plina de zgomotul vorbelor. Reflexiile mute sunt dublate de cuvinte care le indica. Si, prin gratia unei ultime forme de asemanare care le cuprinde pe toate celelalte, lumea poate fi comparata cu un om care vorbeste.

Asemanarile cer o semnatura, caci nici una n-ar putea fi remarcata daca n-ar fi marcata lizibil. Dar care sunt aceste semne? Cum le recunoastem intre toate aspectele lumii si printre atatea figuri care se intretaie? Ce anume ne spune ca avem un caracter asupra caruia am face bine sa ne oprim pentru ca indica o asemanare secreta si esentiala? Ce forma constituie semnul in valoarea sa singulara de semn? Ei bine, asemanarea. Semnul semnifica in masura in care el are o asemanare cu cea ce indica. nu este insa o omologie ceea ce semnaleaza el, ci o alta asemanare, o similitudine vecina si de alt tip care serveste la recunoasterea primei similitudini dar care poate fi distinsa, la randul sau, printr-o a treia. Orice asemanare primeste o semnatura. Multimea marcilor face ca pe cercul similitudinilor sa alunece un alt cerc care l-ar dubla pe primul daca n-ar exista un mic decalaj care face ca semnul simpatiei sa stea in analogie, cel al analogiei in emulare, cel al emularii in convenanta, cel al convenantei in simpatie. Semnatura si ceea ce desemneaza ea sunt de exact aceeasi natura. Forma care semneaza si forma semnata, sunt niste asemanari, dar niste asemanari de alaturi.

Si mai precizeaza Michel Foucault:

Numim hermeneutica ansamblul de cunostinte si tehnici care permit sa facem semnele sa vorbeasca si sa le descoperim sensul.

Numim semiologie ansamblul de cunostinte si tehnici care permit sa distingem unde sunt semnele, sa definim ceea ce le instituie ca semne, sa cunoastem legaturile lor si legile dupa care se inlantuie. A cauta sensul inseamna a scoate la lumina ceea ce este asemanator. A cauta legile semnelor inseamna sa descoperim lucrurile care sunt asemanatoare.

Totul ar fi imediat si evident daca hermeneutica asemanarii si semiologia semnaturilor ar coincide perfect.

Oswald Ducrot despre argumentarea discursiva

Saussurianist ca orientare initiala si ca fundamentare a teoriilor din filosofia limbajului pe care o practica, savantul francez se poate revendica si de la linia filosofiei analitice a limbajului (din Scoala de la Oxford, cu J. Austin, si de la J. R. Searle, mai ales) precum si de la gramatica enuntarii, asa cum o anunta Emile Benveniste[14]. Pe scurt, preocuparea majora pe care o regasim in cercetarile lui Ducrot s-ar include in teoria argumentarii discursive. Explicabila in cadrul a ceea ce numim logica a limbajului sau logica naturala, teoria argumentarii discursive vizeaza studiul enunturilor care pot fi enuntate intr-o limba pentru ca bunul simt functionind intr-o societate si intr-o epoca date le considera verosimile. Studiul argumentarii tine - asa cum am spus - de logica limbajului, acea suma de determinari interne discursului care fac ca enunturile dintr-o limba sa-si aiba sensul in insasi enuntarea lor. Nu intereseaza veracitatea faptelor din discurs, ci doar veridicitatea lor. De fapt, argumentarea discursiva are in atentie faptele din discurs si nu cele din realitatea despre care ar fi vorba in discurs. Intereseaza ceea ce locutorul da ca atare prin enuntarea discursului, iar aceste fapte din discurs vizeaza eficacitatea enuntarii, nu cunoasterea adevarului, valoarea argumentarii depasind-o pe cea informativa. Nota bene: nu trebuie confundata argumentarea discursiva cu persuasiunea. Prima este o ipoteza interna (anumite segmente lingvistice - conectori si operatori lingvistici - trebuie descrise prin efectul lor argumentativ), in vreme ce persuasiunea tine de observatie, de experienta (deci, ipoteze externe discursului).

In constructiile pe care le propune, Oswald Ducrot pleaca de la distinctia dintre enunt si fraza. Fraza este o entitate lingvistica abstracta, pur teoretica, o multime de cuvinte combinate dupa regulile sintaxei (multime luata in afara de orice situatie de discurs. Pe de alta parte, enuntul - un enunt anumit al unei fraze - este ceea ce produce un locutor, ceea ce aude un auditor . Comunicam prin enunturi si nu prin fraze, iar comunicarea lingvistica este marcata de subiectivitate si intentionalitate, or aceste observatii duc la postulatul fundamental al teoriei argumentarii discursive: activitatea de argumentare este coextensiva cu activitatea de vorbire (parole, in spirit saussurian); a argumenta inseamna a vorbi si nu poti vorbi fara sa argumentezi.

Prin introducerea ideii ca limba este in mod fundamental graduala si dinamica, lingvistica pe care o propune Ducrot devine sursa de startegii ipotetice pentru abordarea - constructia/deconstructia - discursului. Teoria argumentarii din limbaj se bazeaza pe ideea ca cuvintele, atunci cind "pretind" a reprezenta sau a caracteriza lucrurile, au, de fapt, o valoare fundamental argumentativa. Ele sint entitati de limba - deci realitati abstracte - dar si realitati concrete de discurs. Pornind de aici, vom spune ca vorbirea are valoare argumentativa atunci cind caracterizeaza obiectul prin aceea ca indica posibilitatea (sau imposibilitatea) altor cuvinte de a o face referitor la respectivul obiect. Apropiindu-se de teoria actelor de limbaj a lui Austin, Ducrot sustine ca orice enunt are o functie interactiva fundamentala. Altfel spus, orice enunt este realizarea unui act de limbaj si nu este reprezentativ decit intr-o maniera derivata (reprezentarea lumii se deriva din actul de limbaj). Sintem in prezenta unei pragmatici integrate (ori semantica intentionala) care defineste sensul unui enunt prin referire la intentiile afisate lingvistic, in mod deschis, de catre locutor.

Pe baza celor de mai sus, se poate intelege prin forta argumentativa a unui enunt orientarea acestuia, acea orientare care tradeaza intentia locutorului si pe care o mai cunoastem sub numele de sens. Conform teoriei dezvoltate de autorul de care ne ocupam, am putea avea trei definitii posibile pentru ceea ce ar fi concluzia vizata de un argument: ca expresie a continutului semantic al frazei, concluzia ar putea fi o continuare posibila a frazei P; concluzia poate fi ceea ce vizeaza intentionat P; ea poate fi insa, pur si simplu, o concluzie sprijinita de P.

Lucrurile pot deveni mai clare si mai usor de inteles daca privim la modul de analiza a discursului propus de Ducrot. Se pleaca de la asumarea faptului ca oricarui discurs putem face sa-i corespunda una sau mai multe interpretari. In viziunea autorului invocat, pentru a spune "acest discurs inseamna x", trebuie sa stim ca x este o entitate exprimata in discurs, dar care nu este ea insasi un discurs. A interpreta un discurs D inseamna a gasi un x despre care sa putem sustine - sprijinindu-ne pe totalitatea materialului lingvistic al discursului D si pe situatia de discurs - ca D inseamna x. Explicarea interpretarii unui discurs are trei faze succesive: (1) determinarea materialului lingvistic al lui D (cuvinte, relatii sintactice); (2) determinarea semnificatiei acestui material, adica atribuirea unei valori materialului lingvistic luat in sine, independent de situatia de discurs; (3) punerea in actiune a semnificatiei in interiorul situatiei de discurs , pentru a produce, prin aceasta interactiune, determinarea sensului lui D.

(1). Pe baza ipotezelor interne, se segmenteaza discursul intr-o serie de segmente (enunturi) si se determina componenta lingvistica a fiecarui enunt (adica fraza).

(2). Prin analiza semantica, se determina semnificatia fiecarui cuvant si apoi, prin sinteza, se determina semnificatia frazei, adica a continutului lingvistic al enuntului. Aceasta este o determinare ce se face la nivel strict lingvistic, independent de orice utilizare concreta a frazei.

(3). Prin introducerea in analiza a datelor din situatia de discurs, se obtine sensul fiecarui enunt; apoi, prin utilizarea unui sintetizator discursiv (care functioneaza pe seama valorii conectorilor discursivi), se determina sensul discursului D.

Daca pentru a vizualiza modul in care descrierea semantica a unui enunt (cea care da componenta lingvistica a acestuia, P) se combina cu componenta retorica (cea care extrage sensul enuntarii componentei lingvistice in situatia concreta S) pentru a da sensul enuntarii lui P in contextul situatiei S, vom apela la o schema simpla, aceasta ar fi:

Pornind de aici, se poate trasa schema ce rezuma teoria lui Oswald Ducrot privind analiza discursurilor (vezi Anexe IV).

Schema nu lasa totusi sa se inteleaga un lucru important si anume acela ca in calculul sensului enuntului E2 intra si sensul lui E1, pentru ca E1 face parte din situatia de enuntare a lui E2. Regula generala ar fi ca analiza unui enunt dintr-un discurs obliga la relectura enuntului precedent, a carui interpretare se integreaza in interpretarea celui ce urmeaza.

Pentru o mai usoara intelegere a schemei, mai trebuie apelat la una din cele doua strategii posibile care vizeaza decuparea discursului in unitati comunicative: fie sa consideram ca, in general, decuparea discursului in enunturi se fondeaza pe tipurile de fraze prestabilite in limbaj, fie sa incercam sa "descoperim" o fraza dedesubtul fiecarui enunt (aceste fraze nefiind asemanatoare frazelor gramaticale). Cu toate acestea, schema limpezeste si inlesneste intelegerea teoriei analizei discursului.

Or, daca stim sa analizam discursuri, vom sti sa si construim discursuri a caror valoare argumentativa si a caror forta de convingere vor putea fi controlate in chiar faza de proiectare a lor. Iata de ce am considerat necesara prezentarea teoriei ducrotiene in economia unui curs de comunicare publica.