Norme morale, religioase si juridice

Norme morale, religioase si juridice

Daca ni se cere sa exemplificam cateva norme morale, ne gandim la norme precum: „Sa nu ucizi!” „Sa nu minti!”, „Sa nu furi!”, „Ajuta-ti aproapele!”, „Respecta-ti intotdeauna promisiunile!”

Toate aceste norme, insa nu sunt doar reguli morale, ci si religioase si juridice. „Sa nu ucizi!” este o fapta profund imorala, dar este si una dintre cele Zece Porunci ale Vechiului Testament si o fapta pedepsita penal.

„Marea majoritate a regulilor morale sunt astazi, totodata, si norme religioase sau legale. Din acest motiv, este foarte greu de alcatuit o lista de norme exclusiv morale, pe care sa nu le intalnim decat in sfera eticului, dupa cum exista foarte putine situatii in care, prin ceea ce face, individul sa fie si sa actioneze exclusiv moral, fara nici o implicatie de ordin social, politic sau religios”[1].

Normele morale si normele religioase

Multi oameni sunt de acord ca religiile sustin un standard moral foarte inalt si ca, de-a lungul multor secole, convingerile morale ale majoritatii oamenilor au fost intarite de credinta lor religioasa. Totusi, credem ca o dependenta unilaterala a moralitatii fata de credinta religioasa nu poate fi sustinuta si ca intre normele religioase si cele morale exista importante deosebiri.

Normele morale se deosebesc de cele religioase prin urmatoarele aspecte:

1) Normele morale sunt dictate de o vointa exterioara individului, de o autoritate heteronoma. Dumnezeu este autorul unui set de reguli, promulgate omenirii prin prezentarea decalogului lui Moise si prin revelatia oferita indivizilor prin utilizarea propriei constiinte. Trebuie sau nu trebuie sa facem un anumit lucru pentru ca asa porunceste Dumnezeu – fie ca intelegi sau nu de ce. Singura libertate ce i se atribuie omului este aceea de a se supune sau nu comandamentelor religioase[2]. Autoritatea normelor morale este vointa autonoma a individului. „Una este sa nu furi pentru ca asa vrea Dumnezeu, altceva este sa nu furi pentru ca propria constiinta judeca furtul ca pe o fapta nedemna, iar vointa ta se supune judecatii rationale, de multe ori in pofida unor inclinatii, dorinte, pofte sau interese momentane”[3].

2) In ceea ce priveste subiectii normelor, normele religioase se adreseaza credinciosilor, pe cand cele morale vizeaza omul in general. Spre exemplu, catolicilor nu le este permis sa divorteze, in timp ce protestantilor acest lucru le este permis. Din punct de vedere moral, „divortul este in sine un esec al partenerilor de viata si orice decizie de despartire luata cu usurinta este blamabila; dar daca mentinerea unei casatorii are consecinte degradante pentru unul dintre soti sau pentru amandoi, ca si pentru copiii sau rudele lor apropiate, atunci divortul este o solutie care se impune”[4].

3) Poruncile religioase si normele morale se deosebesc si sub aspectul sanctiunilor ce le insotesc. In cazul poruncilor religioase, sanctiunile intervin, indeosebi, in viata de apoi. Pedepsele morale apartin in totalitate lumii pamantesti, fie ca este vorba de sanctiunile interioare, de la nivelul constiintei individului, fie ca este vorba de formele externe de presiune.

Normele morale si normele juridice

Exista numeroase similitudini evidente intre normele morale si cele juridice, in special cele care stabilesc obligatii sau indatoriri. In privinta continutului, obligatiile juridice si cele morale se suprapun intr-o mare masura,  dar in cazul normelor juridice cerintele sunt mai precise si exceptiile sunt mai detaliate. Ambele categorii de norme impun o conduita necesara pentru reusita traiului in comun. Prin urmare, anumite forme de prohibitie a violentei in raport cu persoana sau proprietatea si anumite cerinte de onestitate sau adevar se regasesc in mod egal in ambele.

Atat indatoririle morale, cat si multe dintre cele juridice, vizeaza situatii ce se repeta constant in viata unui grup, nu activitati rare sau intermitente. Normele juridice si cele morale sunt concepute ca fiind obligatorii si independente de acordul celor pe care ii obliga, ambele categorii de norme fiind sutinute de o presiune sociala serioasa. Atat in cazul normelor juridice, cat si in cazul celor morale, conformarea este perceputa ca o chestiune fireasca, ca o contributie minima si fireasca la viata sociala. In timp ce inalcarea normei morale atrage dupa sine o cenzura serioasa, conformarea, la fel ca si obedienta in fata legii, nu constituie un motiv de lauda, cu exceptia cazurilor in care aceasta este insotita de constiinciozitate, tarie sau rezistenta la ispita exceptionale.

Date fiind aceste similitudini greu de contestat, in istoria filosofiei dreptului au existat numeroase preocupari in directia relevarii specificitatii normelor de drept si individualizarii acestora in raport cu normele morale. In ciuda evidentei lor, aceste caracteristici pe care dreptul si morala nu le pot avea in comun s-au dovedit a fi cel mai greu de formulat.

1) „Cea mai renumita tentativa de a exprima succint diferenta esentiala dintre ele este teoria care afirma ca, in timp ce normele juridice revendica doar conduita «externa», ramanand indiferente la motive, intentii sau alte lucruri «interne» care insotesc conduita, morala, dimpotriva, nu revendica vreo actiune externa specifica, ci doar bunavointa sau intentii si motive adecvate. Acest lucru este echivalent, in realitate, cu surprinzatoarea afirmatie cum ca normele morale si juridice, intelese corect, nu pot avea niciodata acelasi continut si, desi afirmatia contine un dram de adevar, ea este, in forma data, profund gresita”.[5]

Incepand cu Christian Thomasius, care a facut primul acesta distinctie, numerosi autori sunt adeptii teoriei potrivit careia dreptul priveste si ordoneaza forul extern, actiunile materializate, in timp ce morala se ocupa cu forul intern, cu procesele sufletesti.

Juristul si cugetatorul italian, Giorgio del Vecchio, spre exemplu, considera morala o etica „subiectiva”, iar dreptul o etica „obiectiva”. Oricarui sistem juridic ii corespunde un sistem de morala. Faptul ca dreptul permite unele acte pe care morala le interzice nu constituie o veritabila contradictie intre cele doua sisteme normative. Contradictie ar fi – considera G. del Vecchio – daca dreptul ar comanda sa se execute acte pe care morala le interzice.[6] Adevarata distinctie consta in faptul ca morala evalueaza activitatea din punct de vedere al constiintei subiectului, iar dreptul, din contra, evalueaza totdeauna actiunea mai multor subiecte ca sa instituie un raport intre ele, pornind de la manifestarile exterioare. Si reputatul jurist roman M. Djuvara sustinea ca „morala are de obiect regulamentarea faptelor interne, intentiunea noastra; dreptul are de obiect regulamentarea faptelor externe ale noastre, la lumina intentiunilor, ceea ce este cu totul altceva. Cand regula morala comanda cuiva sa fie bun, ii comanda o atitudine sufleteasca, o inentiune sincera. Indata ce aceasta intentiune s-a manifestat in afara, printr-un fapt in legatura cu o alta persoana, indata apare fenomenul de drept”[7]. Pentru a observa deosebirea dintre normele morale si normele de drept, putem compara o realitate juridica cu una morala. Daca un trecator intalneste pe strada un cersetor, norma morala ii cere sa fie milostiv si sa-i dea ceva, dar nici o norma juridica nu-l constrange sa faca acest lucru. Atunci cand face un dar cersetorului, intentia cu care a fost facut darul este supusa unei aprecieri morale. Daca a facut acest lucru din dragoste pentru aproapele sau, a savarsit un act conform cu obligatia morala. Daca a facut acest gest dintr-un interes egoist oarecare, nu ne aflam in fata unui act moral. Prin urmare, putem stabili daca un act este moral sau nu, dupa intentia cu care a fost facut. Prin gestul de a da o moneda cersetorului, trecatorul a facut ceea ce in drept se numeste un dar manual, o donatie. Odata ce a facut darul, trecatorul nu mai poate cere restituirea obiectului donat. Asadar, un raport juridic ia nastere din momentul in care intentia unei persoane s-a exteriorizat in contactul material cu o alta persoana.[8]

Normele morale pot stabili obligatii pe care omul le are fata de el insusi, obligatii care nu pot exista in drept. Atunci cand vorbim in drept de obligatia de a respecta o anumita reglementare a muncii sau de obligatia omului de a se vaccina ori de a se instrui, desi par obligatii ale unei persoane fata de ea insesi, in realitate, acestea sunt obligatii catre ceilalti oameni ca rezultate ale solidaritatii sociale[9].

Cand interpretam sensul moral al faptei cuiva avem ca reper orizontul valorilor morale din constiinta noastra – instanta de judecare si evaluare. Sensurile juridice ale faptelor sunt judecate de instante de judecata. O persoana nu poate savarsi ceva imoral avand constiinta ca e moral, dar poate savarsi ceva ilicit, avand constiinta ca e licit.

Atunci cand spunem ca o persoana poate savarsi ceva ilicit crezand ca este licit, nu ne referim la o nesocotire a principiului nemo censetur legem ignorare, adica la necunosterea prevederile legale, ci la situatia in care persoana respectiva se afla intr-o eroare de fapt, lucru ce nu  poate fi intalnit in cazul faptelor interne, de constiinta.

2) Unii autori, cum sunt E. Durkheim sau H. Kelsen, remarcand faptul ca in cadrul ordinii juridice sanctiunea atinge un grad inalt de precizie, regularitate si sistematizare, au vazut in aceasta caracteristica regulii de drept. S-a constat insa ca si alte sanctiuni sociale non-juridice sunt foarte riguros precizate, spre exemplu, sanctiunile religioase. Respectarea dreptului este garantata prin prevederea unor sanctiuni, prin represiunea materiala organizata din punct de vedere social. Sanctiunea morala se situeaza numai la nivelul constiintei individuale sau se materializeaza in reprobarea din partea altora, in blamul public. Sanctiunea ce se opune abaterilor de la normele morale nu se aplica de un organ special si nu are modalitati fixe de executie. Colectivitatea reactioneaza global, iar sanctiunea este difuza. In acest caz, felul si gravitatea pedepsei nu depind direct de natura si gravitatea abaterii, ci de intensitatea pasiunii colective.[10] Aceasta nu inseamna insa ca sanctiunile morale sunt fara valoare. Dimpotriva, „desconsiderarea, oprobiul, dusmania colectiva sunt arme de o putere greu de infruntat. Prin ele societatea si-a garantat intotdeauna respectarea normelor si deci, propria existenta”.[11]

3) O alta trasatura specifica normelor juridice, care le diferentiaza de cele morale se refera la modul de elaborare si aplicare. Atat normele juridice, cat si cele morale pot fi elaborate dupa aceleasi procedee neorganizate, normele morale si cutumele juridice fiind rezultatul unor procedee de creatie colectiva, intuitiva, spontana. Totusi, de la un anumit nivel de dezvoltare a societatii, normele juridice sunt, in mod necesar, elaborate de o autoritate organizata, stabila si permanenta, potrivit unor proceduri complexe si riguroase. Normele morale reprezinta produsul creatiei colective, anonime, spontane si difuze a unor indivizi, grupuri si colectivitati sociale, fiind elaborate de regula in forma nescrisa, prin proceduri neorganizate.

Normele juridice, indiferent de varietatea lor, se caracterizeaza printr-o structura unitara, in cadrul careia pot fi identificate trei elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea, in timp ce in cazul normelor morale se intalnesc doar doua dintre aceste elemente: dispozitia si sanctiunea[12].

Un sistem juridic se caracterizeaza prin faptul ca normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau anulate doar printr-un act deliberat, in timp ce normele sau principiile morale nu pot lua nastere si nu pot fi modificate sau eliminate in felul acesta. Faptul ca normele morale nu pot fi modificate direct printr-un act legislativ, asa cum se intampla cu legile, nu trebuie inteles gresit ca o imunitate fata de alte forme de modificare. Intr-adevar, desi normele morale nu pot fi anulate sau modificate printr-o adoptare sau o optiune deliberata, anularea sau adoptarea unor anumite legi ar putea deveni cauze ale modificarii sau decaderii unor standarde morale sau traditii. „In felul acesta, actele juridice pot, de asemenea, stabili norme de onestitate sau omenie care, pana la urma, modifica sau inalta morala curenta, si, viceversa, reprimarea juridica a unor practici considerate obligatorii din punct de vedere moral poate stirbi senzatia de importanta a acestora si, astfel, statutul lor de morala. Totusi, legile pierd adeseori batalia cu morala inradacinata, pe cand o norma morala continua sa fie in deplina vigoare alaturi de legile care interzic ceea ce ea porunceste”[13].

Incompatibilitatea ideii de morala cu cea de modificare printr-un act deliberat este incorporata in sensul acestor termeni; ideea unui legislativ moral cu dreptul de a crea si modifica norme morale, la fel cum actele juridice creeaza si abroga legi, contrazice notiunea de morala in general. Normele morale au un caracter spontan in aparitia lor, sunt un produs colectiv irational in cea mai mare parte a lor, iar permanentizarea lor sociala este un proces natural, dar nu intentionat. Normele de drept – cu exceptia cutumelor – sunt rezultatul unei creatii constiente si organizate.

4) In eforturile lor de a identifica trasaturile caracteristice ale normelor juridice si de a sublinia diferenta specifica ce le individualizeaza in raport cu celelalte norme sociale, unii autori si-au concentrat atentia asupra relevarii importantei pe care o are autoritatea publica investita cu atributii speciale de legiferare, singura in masura sa adopte reguli obligatorii de conduita, ce pot fi aplicate la nevoie prin interventia fortei coercitive a unor organe specializate. In consecinta, atata timp cat normele sociale nu sunt impuse de o putere sau autoritate organizata si nu sunt insotite de masuri coercitive, nu suntem in prezenta unor reguli juridice[14].