Manifestarile sacrului

Manifestarile sacrului

Dupa cum sustinea Lucian Boia, imaginarul este, prin excelenta, polarizat. Fiecare dintre simbolurile sale poseda un corespondent antitetic: ziua si noaptea, albul si negrul, Binele si Raul, Pamintul si Cerul, apa si focul, spirit si materie, sfintenie si bestialitate, Cristos si Antricrist, constructie si distrugere, ascensiune si cadere, progres si decadenta, masculin si feminin, ying si yang (fiecare principiu suscitind, la rindul sau, atitudini contradictorii de dorinta si de respingere). Aceasta dispozitie dovedeste o tendinta puternica de a simplifica, de a dramatiza si de a investi fenomenele cu un grad inalt de semnificatii (Boia, 2000, p. 34).

Marile structuri arhetipale scot in evidenta (Ibidem, p. 35): *credinta intr-o realitate de esenta superioara care dirijeaza lumea materiala; speranta in viata de dincolo de moarte; *uimirea si nelinistea in fata diversitatii lumii, si, mai ales, a Celuilalt; *dorinta de a asigura lumii si comunitatilor un maximum de coerenta; *incercarea de a face inteligibile originile, esenta si sensul lumii si al istoriei; *strategii vizind controlul destinului individual, al istoriei si al viitorului; *sau, dimpotriva, refuzul istoriei si tentativa de a evada pentru a se refugia intr-un timp invariabil si armonios; *dialectica infruntarii si sintezei tendintelor opuse.

Sacrul nu apartine universului experientei naturale nu implica irealitatea sa, ci numai ideea ca el exista, in alt plan de referinta, ca apartine unui alt palier al realitatii. Numai in masura in care sesizeaza irumptia sacrului in lume, omul poate descoperi semnificatia lumii.

Omul religios este acela care crede in originea sacra a lumii si a vietii. In atingere cu sacrul, fiinta umana descopera existenta unei realitati absolute, care transcende lumea asta, dar care se manifesta in ea si, prin aceasta, o face reala. "Reactualizand istoria sacra, imitand comportamentul divin, omul religios se instaleaza si se mentine aproape de zei, adica in real semnificativ" (Eliade, 1992, p. 48).

Constiinta umana se deschide spre o lume de simboluri: obiecte, elemente naturale, astre, forme, culori, numere, toate fiind investite cu o semnificatie transcendenta. "Sacrul se manifesta intr-o multitudine de sisteme mitice, de la cele mai simple (totemismul, animismul, cultul stramosilor, fetisismul) la cele mai complexe (religiile politeiste si monoteiste)" (Boia, 2000, p. 29). Este present, de asemenea, si in sacralizarea unei multimi de obiecte sau de segmente ale spatiului ("locuri sfinte' percepute ca "centre ale lumii'), in jocuri rituale etc

Orice constructie sau fabricatie are ca model exemplar cosmologia. Facerea Lumii  devine arhetipul oricarui gest creator al omului, oricare ar fi planul sau de referinta. Sistemul Lumii societatilor traditionale, de exmplu este o configurare de conceptii religioase si de imagini cosmologice (Eliade, 1995, p. 14):

a) un loc sacru este o ruptura in omogenitatea spatiului;

b) aceasta ruptura este reprezentata de o "deschidere" care permite trecerea dintr-o regiune cosmica in alta (de la Cer la Pamint si de la Pamint la lumea inferioara);

c) comunicarea cu Cerul este exprimata printr-un anumit numar de imagini care privesc toate acel Axis mundi: stalp (universalis columna), scara (scara lui Iacov), munte, arbore, liana etc.;

d) in jurul axului cosmic se intinde "Lumea" ("lumea noastra"), si deci axul se afla "in mijloc", in "buricul Pamintului", este Centrul Lumii. "O tara intreaga (Palestina), un oras (Ierusalimul), un sanctuar (Templul din Ierusalim) infatiseaza deopotriva o imagine a lumii, imago mundi" (Ibidem, p. 25).

Simbolismul Centrului sta la baza altor serii de imagini cosmologice si de credinte religioase, dintre care (Ibidem, p. 15):

a) orasele sfinte si sanctuarele se afla in Centrul Lumii;

b) templele sint replici ale Muntelui cosmic si deci reprezinta "legatura" prin excelenta dintre Cer si Pamint;

c) temeliile templelor coboara adinc in regiunile inferioare.

Daca este adevarat ca "lumea noastra" este un Cosmos, orice atac din afara ar putea-o preface din nou in "Haos". Si daca "lumea noastra" a fost intemeiata prin imitarea lucrarii exemplare a zeilor, cosmogonia, adversarii care o ataca sint asimilati cu dusmanii zeilor, demonii, si mai cu seama arhidemonului, Dragonul primordial invins de zei la inceputurile timpurilor (Eliade, 1995, p. 28).

Timpul sacru reveleaza absolutul, supranaturalul, supraumanul, supraistoricul. "In religie, ca si in magie, periodicitatea inseamna, inainte de toate, utilizarea, la infinit, a unui timp mitic, readus in prezent. Toate ritualurile poseda proprietatea de a se petrece acum, in aceasta clipa" (Eliade, 1992, p. 359). Timpul sacru nu reprezinta doar o razbatere periodica a duratei profane.

Dimpotriva, durata profana, care se scurge intre doua ritualuri, intre doua slujbe divine, este lipsita de continuitate. Timpul sacru este un continuum, intrerupt, doar in aparenta, de intervalele profane.

Omul areligios, care se manifesta plenar in societatile moderne, neaga sacrul. In absenta sacrului - afirma Eliade - omul ajunge sa perceapa doar curgerea haotica si periculoasa a lucrurilor, aparitiile si disparitiile lor intamplatoare si lipsite de sens.

Pentru omul areligios, sacrul este un obstacol in calea libertatii sale. "Omul areligios nu va deveni el insusi decat in masura in care se va fi demistificat radical. Nu va fi cu adevarat liber decat in clipa in care-l va fi ucis pe ultimul zeu" (Eliade, Nostalgia originilor, 1994). Dupa Eliade, sacrul este un element in structura constiintei umane si nu un stadiu in istoria acestei constiinte. Aceasta este una din ideile fundamentale ale viziunii eliadiene. Prin urmare, omul nereligios constituie un accident in ordinea spiritului.

Renuntand la sacru, la religie, omul modern isi asuma o existenta tragica, ajungand sa se cufunde in indistinctul purei relativitati. Convingerea lui Mircea Eliade este ca, oricat s-ar impotrivi, omul modern nu poate sa scape de transcendenta. Mahoritatea celor care neaga religia se comporta, totusi, ca fiinte religioase, chiar daca nu sunt conttienti de acest lucru. Miturile omului modern exista, chiar daca intr-o forma camuflata. "Cinematograful, aceasta uzina vie, reia si foloseste motive mitice: lupta dintre Erou si Monstru, bataliile si incercarile initiatice, figurile si imaginile exemplare" (Eliade, Nostalgia originilor, 1994). Chiar si comportamentele care se declara total laice si chiar antireligioase - nudismul, miscarile pentru libertatea sexuala - sunt, dupa Mircea Eliade, comportamente religioase camuflate, exprimand nostalgia dupa paradisul pierdut.

Societatea tehnologica moderna, caracterizata prin "desvrajirea" lumii, continua sa reinvesteasca in Absolut.

Astfel, au fost sacralizate stiinta, tehnologia, natiunea, "viitorul luminos" iar parapsihologia cauta in fiinta umana puteri miraculoase, rezervate pe vremuri supranaturalului. (Boia, 2000, p. 30). "Omul trebuie sa creada in ceva, intr-o Ğrealitateğ - indiferent care - de esenta superioara, singura in masura sa dea un sens lumii si conditiei umane" (Boia,2000, p. 30). Fenomenul nou este sfirsitul monopolului religiilor traditionale si dispersarea sacrului, chiar proliferarea formelor sale Ğalterateğ.