Conflictul de interese si refuzul avantajelor nepermise in mass-media

Conflictul de interese si refuzul avantajelor nepermise in mass-media

Conflictului este definit drept o “neintelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, cearta, diferend, discutie (violenta)”[1]. Etimologic, acest termen provine din cuvantul latin conflictus – a se ciocni, a se izbi.

In general, conflictul este explicat ca o situatie in care o persoana care detine o functie de incredere, precum politician, avocat, inginer, director al unei companii, medic etc. are interese profesionale sau personale contradictorii. Aceste interese contradictorii pot crea acestor persoane dificultati in ceea ce priveste indeplinirea impartiala a obligatiilor. Conflictul de interese exista chiar si in cazul in care nu are ca rezultat actiuni imorale.

In drept, conflictul de interese reprezinta acea situatie in care persoana ce exercita o demnitate publica sau o functie publica are un interes personal de natura patrimoniala, care ar putea influenta indeplinirea cu obiectivitate a atributiilor care ii revin potrivit Constitutiei si altor acte normative.

Si in domeniul mass-media putem identifica prezenta conflictelor de interese, in ultimul timp acordandu-se din ce in ce mai multa atentie explicarii acestui concept si identificarii formelor in care acesta se poate manifesta.

Jurnalistul nu trebuie sa datoreze loialitate nimanui, nici unui partid politic, nici unei surse, nu trebuie sa serveasca vreunui interes comercial sau necomercial ori unei cauze particulare, oricat de nobila ar fi ea. Chiar si in absenta unor astfel de conflicte de interese, un jurnalism echilibrat este greu de practicat[2].

Evitarea conflictului de interese este o regula cuprinsa in toate codurile deontologice.

Potrivit Codului Deontologic elaborat de Conventia Organizatiilor de Media: “jurnalistul va evita sa se afle intr-o situatie de conflict de interese. Se recomanda separarea activitatilor editoriale ale jurnalistului de cele politice si economice”, iar potrivit art. 8 din Codului Deontologic al Clubului Roman de Presa „in exercitarea profesiei si in relatiile pe care le intretine cu autoritatile publice sau cu diverse societati comerciale, ziaristului ii sunt interzise intelegeri care ar putea afecta impartialitatea sau independenta sa. Implicarea ziaristului in orice negocieri privind vanzarea de spatiu publicitar este interzisa. Nu trebuie acceptate nici un fel de privilegii, tratamente speciale, cadouri sau favoruri care pot compromite integritatea ziaristului. Pentru a evita conflictele de interese, se recomanda ca ziaristul sa nu fie membru al vreunui partid politic si sa nu fie angajat ca informator sau ofiter acoperit al unui serviciu secret”.

Respectarea acestor principii etice este conditionata de o serie de factori precum salariile jurnalistilor, concurenta si cultura institutiei media. Contributia primului factor este evidenta: daca un jurnalist este prost platit el va fi tentat sa accepte tot felul de colaborari dubioase si mite, pentru a-si asigura un trai decent. In schimb, daca este suficient de bine platit, isi va pute permite sa adopte o atitudine morala in aproape orice problema. Exista, desigur, si exceptii, cum ar fi cazul ziaristului bine platit, care, de teama ca isi va pierde locul de munca bine remunerat, va accepta tot felul de compromisuri pentru a-l pastra. In general, insa, cu cat este mai mare salariul, cu atat mai mult isi va permite jurnalistul sa aiba principii[3].

Concurenta joaca si ea un rol important, pentru ca il poate tenta pe jurnalist sa renunte la unele principii si sa faca lucruri pe care in mod normal nu le-ar face. Altfel spus, jurnalistul este atat cat ii permite concurenta si cultura institutiei media la care lucreaza sa fie de moral[4].

De cele mai multe ori jurnalistii nu devin victime ale conflictului de interese cu buna stiinta, ci prin ignorarea sau necunoasterea normelor deontologice. Daca invata ce inseamna conflictul de interese, ei vor fii capabili sa se fereasca de acesta si sa evite acele situatii in care activitatea lor este influentata de factori exteriori.

Intr-o societate moderna este imposibil sa eviti toate conflictele de interese. Pentru a putea evita orice conflict de interese un jurnalist n-ar trebui sa voteze, sa faca parte din vreo organizatie sau sa contribuie la vreo strangere de fonduri. De fapt, jurnalistii ar trebui sa evite implicarea lor in actiunile unor grupuri politice sau care sustin cauze controversate, insa sustinerea unui anumit partid prin exercitarea dreptului la vot este acceptata.

Jurnalismul liber si critic constituie o piesa centrala a democratiei. Sarcina profesionistilor din relatiile publice, a jurnalistilor si a tuturor celor care lucreaza in media este de a nu incalca dreptul publicului de a fi informat. Publicul trebuie sa fie sigur ca ceea ce primeste este opinia independenta a jurnalistului si nu un punct de vedere platit de catre o companie.

„Consumatorii de presa asteapta de la media: puncte de vedere independente, informatii obiective, judecati oneste, respingerea influentelor exterioare inoportune, separarea clara a materialelor platite, asumarea unui comportament moral. Cititorii vor sa fie siguri ca articolele publicate nu sunt influentate de interese ascunse, ca interesele autorilor sunt declarate si ca informatiile publicitare sunt clar distinse si nu mascate in articole obisnuite. Rolul specialistilor PR este de a se asigura ca mass-media prezinta in mod corect informatiile pe care ei le fac publice. La randul lor, institutiile de presa trebuie sa constientizeze faptul ca reprezinta profesii de interes public. Activitatile de PR trebuie concepute intr-o relatie echilibrata cu jurnalismul. Este o responsabilitate a expertilor de PR sa fie preocupati fata de corectitudinea etica, transparenta si acuratetea informatiilor din presa; asa cum profesia de jurnalism presupune asumarea responsabilitatii publice de a oferi informatie si analiza corecte si de interes public”[5].

Conflictul de interese din domeniul presei poate imbraca mai multe forme. In continuare vom face o scurta trecere in revista a potentialelor surse din care provin situatiile de conflict de interese in presa.

1.     Favorizarea celor care achizitioneaza spatiu publicitar

2.     Conflictul de interese intre angajat si angajator

3.     Cumulul de functii

4.     Primirea de cadouri

5.     Folosirea informatiilor in interes personal

6.     Implicarea jurnalistilor in activitati politice sau sociale

1.     Favorizarea celor care achizitioneaza spatiu publicitar

Favorizarea celor care achizitioneaza spatiu publicitar face ca presa sa devina un produs vandut de doua ori, o data publicului si a doua oara celor care cumpara publicitate, servind nu doar interesului publicului, ci si intereselor particulare ale anumitor firme. Presa poate fi tentata sa prezinte doar informatii favorabile sau sa omita informatiile negative ori compromitatoare referitoare la firmele cu care au incheiate contracte de publicitate. Evident, aceasta practica este imorala si afecteaza independenta presei.

Nu este un lucru neobisnuit ca cei care achizitioneaza spatiu publicitar sa-si foloseasca puterea comerciala pentru a face presiuni asupra redactiei. Aceste presiuni se fac destul de frecvent in cazul ziarelor mai mici, mai putin profitabile sau de provincie. Ele vin in general de la cineva din departamentul de publicitate care ii spune redactorului-sef ca are un client care doreste sa cheltuiasca multi bani pe reclame si ca ar fi bine daca s-ar putea publica niste materiale favorabile despre acel client.

O alta modalitate prin care cumparatorii de spatiu publicitar intervin in activitatea editoriala este de a ameninta cu retragerea publicitatii pentru blocarea aducerii la cunostinta publicului a unor informatii legate de afacerile acestor firme.

Daca jurnalistul cedeaza presiunilor exercitate de cumparatorii de spatiu publicitar, continutul articolelor nu va mai fi decis in mod liber, ci va servi intereselor acestora. In plus, daca se fac astfel de favoruri unui client, exista pericolul ca, in curand, si alti clienti vor dori sa beneficieze de acelasi tratament, iar presiunea exercitata de advertiseri va fi din ce in ce mai mare.

Un alt pericol la adresa independentei editoriale este publicitatea mascata. Publicitatea mascata se refera la aparitia in presa a unor materiale favorabile despre anumite firme sau persoane, scrise sau difuzate in schimbul unor sume de bani. Publicitatea mascata a fost numita „dusmanul cel mai aprig al credibilitatii unui organism de presa”[6], iar avantajele obtinute pe moment de pe urma ei, se dovedesc pagubitoare in perspectiva.

Aceasta practica este distructiva si periculoasa pentru presa, considera David Randall, indicand mai multe motive pentru care jurnalistii ar trebui sa se fereasca de publicitatea mascata: „In primul rand, incalca contractul de baza cu cititorii. Asemenea articole se pretind a fi materiale normale, dar sunt tiparite numai pentru ca o suma de bani a trecut dintr-o mana in alta. In al doilea rand, astfel de inselatorii vor duce, in cele din urma, la pierderea increderii care ar trebui sa existe intre cititori si ziare cu privire la cautarea onesta a adevarului de catre ziare. In al treilea rand, publicitatea mascata priveaza ziarele de publicitatea normala, extrem de necesara. In al patrulea rand, caracterul general al acestei practici face ca multi editori sa-si suspecteze oamenii ca au primit mita pentru a scrie despre o anumita companie, in timp ce, articolul lor poate fi unul perfect onest si legitim. In al cincilea rand, ca si proprietarii de hoteluri care platesc chelnerilor salarii mici pentru ca exista bacsisul, editorii si directorii vor folosi existenta publicitatii mascate ca o justificare pentru a nu plati salarii decente jurnalistilor. In al saselea rand, daca publicitatea mascata este acceptabila, atunci de ce nu sunt insotite asemenea articole de specificatia «publicitate» sau de o fraza adaugata la sfarsit, care sa spuna clar faptul ca firma mentionata a platit pentru material? Motivul, desigur, este ca, daca s-ar proceda asa, firmele ar inceta, curand sa mai plateasca pentru publicitatea mascata si vor fi obligate sa cumpere publicitate deschisa. Si, in al saptelea rand, existenta publicitatii mascate e un indiciu ca jurnalistii care o practica au penitele si mintile de vanzare. Pentru ce vor lua ei bani maine? Pentru a scrie articole favorabile despre grupari mafiote? Pentru a nu publica articole despre ilegalitati practicate de firme si nu numai? Deci aici, nu mai este decat un mic pas pana la pastrarea unor informatii cu scopul deliberat de a vinde distrugerea sau nepublicarea lor. Cu alte cuvinte, santaj”[7].

In tara noastra, pana nu demult, in ziarul Ziua in varianta on-line era publicata lista tarifelor de publicitate in ziar. In aceasta lista figurau doua forme de publicitate: cu si fara P, costul celei de-a doua categorii fiind mai ridicat. Astfel, in explicatiile care insoteau tabelul cu tarifele de publicitate se mentiona faptul ca publicitatea „fara P” era incadrata in rubrici precum Profil de firma, Obiectiv economic, Obiectiv turistic, Atitudini, Interviu”[8] Articolele marcate cu P si platite, care sunt incluse in sectiunea editoriala a unei publicatii sunt denumite „advertoriale”. Prin marcarea clara a acestor articole se urmareste avertizarea cititorului asupra faptului ca acestea sunt platite de catre compania despre care se vorbeste. Advertorialele aduc beneficii celor care le cumpara, deoarece este folosita credibilitatea pe care jurnalistul o are in fata cititorilor pentru a atrage atentia acestora din urma asupra produselor sau serviciilor promovate[9]. In cazul articolelor oferite publicului ca si cum ar fi din initiativa jurnalistului, dar care, in realitate, sunt informatii furnizate de companii care doresc sa isi faca publicitate intr-un mod mai putin evident, respectiv acele articole din categoria „publicitate fara P” putem vorbi de o incalcare a normelor etice.

In Romania, in stransa legatura cu publicitatea mascata sunt intalnite si alte practici precum cosmetizarea mesajelor companiilor, distorsionarea informatiilor despre companii sau santajarea companiilor.

O forma aparte a publicitatii mascate se refera la practicarea unui asa-zis „discount” prin care redactia ofera unei companii un anumit numar de advertoriale gratuite nemarcate pentru un anumit numar de machete publicitare platite de catre companie. Exista, de asemenea, o practica in presa romaneasca de a plati jurnalistului care aduce publicitate un procent din profitul reclamei contractate, care este mai mare decat comisionul acordat, de obicei, agentului publicitar. „Aceste practici nu sunt numai profund imorale, ci ele stau marturie asupra etapei inca «juvenile» a presei romanesti. A te folosi de prestigiul si/sau carisma unui publicist pentru a obtinu publicitate este, de fapt, o copilareasca smecherie manageriala, care instaureaza si perpetueaza un cerc vicios”[10].

DOCUMENT ONLINE: Cinematograful italian DOCUMENT ONLINE: Etapa de pre - productie (pregatire)

Unii ziaristi nu se feresc sa santajeze companiile pentru a obtine publicitate, amenintandu-le ca in cazul in care refuza sa-si faca publicitate in respectiva publicatie vor publica „materiale negative” despre acestea pana vor ceda[11].

In octombrie 2006 mai multe persoane din conducerea grupului de presa local Gazeta, din care fac parte publicatiile Buna ziua, Ardeal si Gazeta de Cluj, au fost arestate, sub invinuirea de sataj calificat in forma continuata si aderare la un grup infractional organizat, ca urmare a plangerilor depuse de un grup de politicieni si oameni de afaceri locali. Conform rechizitoriului intocmit de procurori, trustul Gazeta s-ar fi folosit de investigatiile jurnalistice pentru a obtine contracte de publicitate de la subiectii respectivelor investigatii. Unele dintre aceste articole au fost publicate, altele, insa, n-au mai ajuns publice[12].

2.     Conflictul de interese intre angajat si angajator

Un conflict de interese poate aparea intre jurnalistul angajat si angajatorul sau. Jurnalismul este o profesiune care presupune o munca de echipa, existenta unei politici editoriale, o organizare ierarhica[13]. Desigur, exista si jurnalisti care, dupa castigarea unui oarecare renume in fata publicului, renunta sa mai lucreze ca angajati ai unei institutii si prefera sa devina independenti, colaborand cu diverse publicatii. Dar, majoritatea celor care fac parte din aceasta profesie lucreaza ca salariati, ceea ce implica subordonarea angajatului intereselor economice si politice ale angajatorului[14]. Structura piramidala a institutiei de presa trebuie respectata pentru a i se asigura acesteia o functionare normala. Prin urmare, angajatul trebuie sa accepte directia editoriala asumata de angajator, prin care acesta intelege sa-si atraga, pastreze si sporeasca publicul vizat. Politica editoriala a publicatiei este dictata de proprietarii si editorii principali ai institutiei de presa. Acestia au dreptul sa selecteze ce informatii vor fi date publicitatii, sa se pronunte asupra oportunitatii difuzarii anumitor materiale de presa. Este important insa ca aceasta selectie sa fie facuta cu buna credinta. Totusi, se poate intampla si ca decizia acestora sa nu fie cea mai buna.

Reporterul poate considera un subiect important, iar editorul sa-l aprecieze drept nesemnificativ sau inoportun. Intre sistemul de valori personale al jurnalistului si politica editoriala a unei institutii de presa se pot ivi contradictii si conflicte. In aceste conditii, apare in mod firesc intrebarea: cum poate fi aparata libertatea de exprimare a jurnalistului daca acesta intra in conflict de opinii cu conducerea institutiei la care lucreaza?

Jurnalistul nu poate fi fortat sa adopte o atitudine contrara propriilor sale convingeri[15]. Fiecare jurnalist este liber sa se angajeze la acele institutii de presa in care au incredere si care sunt compatibile cu conceptiile sale personale. In cazul in care politica editoriala a institutiei la care este angajat se afla in conflict cu propriile sale convingeri, jurnalistul poate invoca clauza de constiinta.

Clauza de constiinta este prezenta in orice cod deontologic modern si are rolul de ocroti jurnalistul in cazul in care, din interiorul redactiei, se exercita anumite presiuni asupra sa.

Astfel, potrivit codului deontologic adoptat de Conventia Organizatiilor de media, „jurnalistul are dreptul la clauza de constiinta. El are libertatea de a refuza orice demers jurnalistic impotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri. Aceasta libertate deriva din obligatia jurnalistului de a informa publicul cu buna-credinta”.

Clauza de constiinta este definita in literatura de specialitate ca fiind “dreptul jurnalistului de a spune nu atunci cand cineva din interiorul institutiei de presa sau din afara ei (dar cu acordul ei) il preseaza sa spuna lucruri in care nu crede sau sa taca atunci cand el stie ca trebuie sa vorbeasca”[16] sau ca “dreptul salariatului de a nu executa un ordin de serviciu daca acesta ar contraveni constiintei sale”.

Clauza de constiinta poate fi intemeiata pe ratiuni: religioase (spre exemplu, refuzul de a scrie critic la adresa cultului legal din care facea parte salariatul, refuzul de a face propaganda ateista), morale (cum ar fi refuzul de a scrie materiale din care sa rezulte o apologie a activitatii de prostitutie), politice (de pilda, refuzul de a critica ideolgia sau platforma politica a unei anumite formatiuni politice) ori de politete (de exemplu, refuzul de a utiliza expresii jignitoare la adresa unei persoane).

In unele tari, clauza de constiinta a „migrat” de la nivelul codurilor deontologice la acela al legislatiilor, permitand jurnalistului in anumite conditii sa intrerupa unilateral contractul de munca, fara a avea de suferit consecinte din punctul de vedere al drepturilor salariale sau a vechimii in munca. De asemenea, ea poate fi invocata in cazurile in care jurnalistul a fost pe nedrept penalizat sau dat afara[17].

In Franta, clauza de constiinta este reglementata in Codul muncii. Spre deosebilre de alti salariati, carora li se aplica dreptul comun in cazul in care intrerup unilateral contractul de muna, jurnalistii beneficiaza de o indemnizatie care le asigura existenta o perioada de timp, pana la gasirea unui nou loc de munca. Ei pot invoca aceasta clauza daca dovedesc ca modificarea orientarii politice sau a liniei generale a publicatiei, ca urmare a schimbarii echipei editoriale sau a patronului, este incompatibila cu conceptiile sale. Aceasta clauza este invocata cu succes in instanta atunci cand jurnalistul poate dovedi, cu probe, ca s-a intervenit in structura materialului fara acordul sau ori cand i s-a cerut sa modifice un material sau nu a fost publicat din pricina ideilor continute si nu din motive de natura stilistica ori conjunctural - redactionale[18].

In prezent, legislatia romana nu reglementeaza introducerea acestei clauze in contractul individual de munca, dar nici nu interzice acest lucru in mod expres. Astfel, potrivit art. 20 din Codul Muncii, intre parti pot fi negociate si cuprinse in contractul individual de munca si clauze specifice. Astfel de clauze specifice sunt considerate clauza cu privire la formarea profesionala, clauza de neconcurenta, clauza de mobilitate si clauza de confidentialitate, dar aceasta enumerare nu este limitativa.

Prin urmare, inserarea clauzei de constiinta in contractele individuale de munca prin acordul partilor este posibila, iar nimic nu se opune consacrarii acestei clauze si in contractele colective de munca. Ca urmare a inserarii clauzei de constiinta in contractul individual de munca, prin acordul de vointa al partilor, neexecutarea unui ordin legal de serviciu il apara pe salariat de raspunderea disciplinara. Daca salariatul nu reuseste insa sa dovedeasca ca neexecutarea se datoreaza obiectiei sale de constiinta atunci va trebui fie sa execute acest ordin, fie sa suporte sanctiunea disciplinara.

3.     Acceptarea cadourilor din partea diferitor persoane

Exista un consens in privinta lipsei de etica a coruptiei economice: jurnalistii nu trebuie sa accepte bani sau alte lucruri de valoare de la persoanele despre care scriu.

Un redactor de la Washington Post explica: “in general, ziaristii sunt de acord cu convingerea conform careia coruperea financiara este probabil cea mai pacatoasa, ca reporterii sau redactorii nu trebuie sa primeasca bani sau alte valori de la persoane sau organizatii care reprezinta subiect de stire. La unele dintre ziare, printre care si al nostru, acceptarea mitei (…) este motiv de concediere.”[19]

Jurnalistul nu poate primi din partea surselor nici un fel de cadouri, atentii, favoruri sau avantaje[20]. In momentul in care accepta favoruri de la oamenii despre care scriu sau beneficiaza de pe urma articolelor lor, jurnalistii sunt compromisi.

Avantajele incorecte obtinute de un jurnalist nu trebuie sa fie neaparat sub o forma materiala, palpabila, ci pot fi si sub forma unor favoruri sau avantaje de genul obtinerii unei audiente peste rand, facilitarea obtinerii unui credit, etc.

Unele organizatii profesionale ale jurnalistilor, precum The Society of Business Writers (Societatea Redactorilor Economici) sau Society of Professional Journalists (Societatea Jurnalistilor Profesionisi)[21], dar si unele corporatii de presa au adoptat coduri etice prin care interzic excursiile sponsorizate si cadourile pretinse a fi „gratuite”. Un membru al unei astfel de organizatii nu are voie sa accepte nici un tratament special sau cadou care depaseste o valoare simbolica. Unele ziare nu permit reporterilor sa accepte nici un cadou, in timp ce altele sunt constiente ca reporterii lor primesc deseori mici cadouri de la sursele de relatii publice, dar se ingrijoreaza numai cand apar mai multe articole dintr-o singura sursa in publicatia lor sau cand cadourile sunt atat de mari incat ar putea fi compromitatoare[22].

Este interesanta aici hotararea dispusa de un judecator insarcinat cu legile administrative al Comitetului National al Relatiilor de Munca (National Labor Relation Board) din SUA intr-un caz care implica publicatia Capital Times, in care se arata ca darurile pentru reporterii de stiri reprezinta o parte a veniturilor acestora si nu pot fi interzise de ziar. Directorul editorial al publicatiei a atacat decizia, motivand ca fiecare publicatie are dreptul sa-si stabileasca propriul cod etic pentru a preveni practica gratuitatilor. Un redactor specializat pe moda primeste deseori cosmetice, esantioane de la producatori, insa toate pe raspunderea celui care le ofera. Ea va raporta aceste cadouri si nu va ezita sa indice eventualele defecte ale produselor primite[23].

Pentru a evita orice conflict de interese, institutia de presa ar trebui sa suporte orice cheltuiala de deplasare, bilete la meciuri pentru reporterii sportivi, bilete la concerte sau spectacole pentru cei care semneaza cronicile de teatru sau film.

„Practica mituirii jurnalistilor in interese de afaceri ii priveaza pe cetateni de informatia credibila de care au nevoie pentru a lua decizii personale sau la nivel colectiv. […] Este o practica uzuala ca oamenii de PR sa ii plateasca pe jurnalisti, pe redactori ori pe editorii de presa pentru a publica informatii pozitive despre o anumita companie si despre produsele acesteia ori, pur si simplu, pentru a oferi drept informatii de interes public materiale oferite de-a gata de departamentele de PR. In timp, acest lucru a devenit atat de firesc pentru jurnalisti incat ei nici nu mai constientizeaza imoralitatea comportamentului lor”[24].

Anumite organizatii transforma uneori comunicarea cu jurnalistii in adevarate tentative de corupere. Vinovati sunt si jurnalistii care le cedeaza.

Spre exemplu, in urma scandalului din august 2007, reputatia producatorul de iaurt Danone a avut puternic de suferit. La scurta vreme dupa aparitia in presa a relatarilor privind scandalul dioxinei, compania a inceput o campanie publicitara avand in prim-plan o cunoscuta vedeta de televiziune, care consuma iaurt si vizita fabrica pentru a intelege cum de produsele lactate ale companiei au o data de expirare atat de indepartata. In acelasi timp, Danone a initiat si o serie de intalniri cu ziaristii, invitati sa viziteze o fabrica, pentru a constata in mod direct tehnologia inalta de care dispune.

Compania Danone a fost acuzata ca transforma strategia de criza intr-o campanie de mituire a gazetarilor. Asa cum au povestit jurnalistii care au participat la aceste intalniri, cei de la Danone le-au oferit pe langa o geanta frigorifica plina cu diverse produse specifice si telefoane mobile (Nokia 6070) si cate o cartela pre-pay Orange, cu un credit initial de patru euro[25].

Acest caz nu este singular. La un spectacol organizat in 2007 cu ocazia relansarii postului Romantica, canalul TV a oferit televizoare spectatorilor, intre care se aflau si jurnalisti. In aceeasi perioada, ziaristilor care au participat la o conferinta de presa organizata pe tema relansarii li s-au oferit telefoane mobile in valoare de peste 200 de euro bucata. Jurnalistii de la Evenimentul zilei au refuzat cele patru telefoane oferite de organizatorii conferintei, dar multi altii l-au acceptat[26].

Cadourile pentru jurnalisti (de la agende si pixuri, pana la excursii in strainatate sau chiar plicuri cu bani) nu sunt in exclusivitate apanajul departamentelor de relatii publice, politicienii sau oamenii de afaceri recurgand deseori la astfel de gesturi in speranta ca jurnalistii vor avea o atitudine binevoitoare fata de ei.

Principala intrebare care se naste este legata de efectul pe care il poate avea aceptarea unui cadou asupra jurnalistilor si asupra modului in care reflecta ei realitatea. Chiar daca organizatia care face cadoul nu il conditioneaza neaparat de o anumita atitudine in reflectarea jurnalistica a evenimentului, ziaristul poate fi influentat chiar in subconstient de faptul ca activitatea de documentare i-a adus unele foloase. De asemenea, poate fi pusa in discutie si credibilitatea gazetarului in fata publicului care afla conditiile in care acesta a colaborat cu sursa.

Ce se intampla insa daca un jurnalist scrie un articol sugerat de o firma de relatii publice si permite acelei firme sa-i plateasca cheltuielile de documentare? Problema etica in aceste cazuri nu tine doar de acceptarea unor astfel de avantaje din partea jurnalistilor, ci si de determinarea acestui comportament incorect de catre relationisti. „Unui specialist in relatii publice ii este permis sa sugereze un subiect unei publicatii, iar daca ideea este acceptata si cineva este insarcinat cu redactarea, specialistul poate sa faca aranjamentele necesare pentru transport si cazare si poate sa se asigure ca toate cheltuielile implicate de efortul de colectare a informatiei pentru subiectul respectiv vor fi acoperite. Aproape toate publicatiile permit astfel de aranjamente pentru cheltuielile de transport si cazare, dar multe vor sa plateasca ele cazarea si transportul”[27].

Tot mai multe critici se ridica insa impotriva excursiilor cu toate cheltuielile platite pentru criticii de film la locatia filmarii, pentru redactorii care scriu despre calatorii la deschiderea unui nou hotel sau a unui parc de distractii, pentru redactorii de moda la locul unde se lanseaza o noua colectie etc., prin astfel de excursii platite considerandu-se ca este cumparat talentul jurnalistilor. Specialistii in relatii publice nu vad insa nimic rau in aceste practici, daca nu se impune nici un fel de control asupra continutului editorial al articolelor pe care le scriu jurnalistii invitati in aceste excursii. In ceea ce priveste institutiile media, cele mai stricte accepta uneori astfel de deplasari ale angajatilor lor, dar insista sa le plateasca cheltuielile de cazare si transport, altele permit aceste excursii doar daca au acordul scris al jurnalistului, iar altele sunt de acord cu aceste deplasari deoarece nu cred ca gratuitatile ii vor influenta pe jurnalisti in tratarea subiectului[28].

In cautarea unei strategii care sa impace nevoia de informatii turistice a publicului cu necesitatea ca reporterii sa accepte calatorii sponsorizate de diferite firme, Clifford Christians propune doua posibile rezolvari: fie ca editorul sau redactorul postului sa insiste ca reporterii care pleaca in excursie sa relateze cu cat mai mare acuratete, indiferent daca cele scrise de ei ii vor nemultumii pe sponsori, fie ca publicul sa fie informat ca excursia a fost sponsorizata de o companie si astfel sa isi formeze o parere corecta cu privire la acuratetea informatiilor[29].

O dezbatere aparte este angajata in jurul subiectului sponsorizarii calatoriilor pentru jurnalistii din domeniul turismului. Unele publicatii (precum New York Times, Chicago Tribune sau Boston Globe) nu accepta nici o calatorie sponsorizata si insista pe propria documentare, altele accepta aceste sponsorizari daca scopul este acoperirea unui interes legitim informativ, daca excursia este oferita tuturor reporterilor si nu se face nici un fel de tratament preferential sau nu se asteapta nici un fel de garantii de la acesti reporteri ca vor scrie ceva[30].

O alta controversa a fost generata in SUA de obiceiul ca, in campanii electorale, candidatii sa fie insotiti de jurnalisti de la toate institutiile de presa importante. Publicul a reactionat la aceste practici, aratand ca nu este dispus sa finanteze deplasarile electorale ale presei, considerand ca astfel plateste informatia de doua ori: o data atunci cand cumpara ziarul sau plateste abonamentul si o data atunci cand plateste taxe[31].

4.     Cumulul de functii

In societatea de azi este un lucru obisnuit ca o persoana sa aiba mai mult de un serviciu, dar jurnalistii trebuie sa-si aleaga cu atentie un al doilea loc de munca. Majoritatea publicatiilor le permit reporterilor angajati sa detina si alte slujbe, daca acest lucru nu genereaza conflicte de interese. In mod traditional, reporterii si fotografii pot lucra “free-lance”[32], dar nu pot vinde reportajele sau fotografiile unor publicatii concurente, cum ar fi alte ziare de acelasi tip, care impart acelasi segment de piata. Jurnalistul nu poate avea mai multe servicii, daca acest lucru ii influenteaza activitatea. Spre exemplu, este inacceptabil ca un jurnalist sa lucreze in acelasi timp si ca specialist in relatii publice pentru o firma.

5.     Afacerile personale

Jurnalistii pot avea afaceri personale? Daca da, ce fel de afaceri? Pot acestia sa scrie despre lucruri care afecteaza si interesele lor de afaceri? In prezent nu exista nici o lege ori o alta reglementare in Romania care sa stabileasca ce fel de afaceri pot avea jurnalistii. In noiembrie 2007, jurnalistul Bogdan Chirieac si-a dat demisia din functia de senior editor al ziarului Gandul si din calitatea de membru al redactiei acestui cotidian dupa ce Evenimentul Zilei a publicat o serie de articole in care a aratat ca firma jurnalistului face afaceri de milioane de euro cu statul. C. T. Popescu, directorul ziarului Gandul, a dezvaluit ca vreme de doi ani Chirieac nu a spus nimic in redactie despre interesele lui de afaceri. “Mai mult, intr-un editorial aparut in noiembrie 2005, cand era de 6 luni actionar la respectiva firma, a sustinut performanta superioara a unui echipament de comunicatii livrat de firma sa in dauna altuia. Si daca ar fi fost adevarat din punct de vedere tehnic ce sustinea Bogdan Chirieac, o minima retinere morala ar fi trebuit sa-i interzica sa scrie acel articol”[33].

Investitiile personale trebuie facute cu multa prudenta, astfel incat activitatea lor profesionala sa nu le fie influentata in nici un fel. Spre exemplu, un reporter de investigatii de la Milwaukee Journal, Stephen Castner, si-a pierdut locul de munca dupa ce a cumparat actiuni de la o companie despre care a scris. Editorul si-a motivat gestul spunand „Nu a facut nimic ilegal, nici nu am simtit ca a folosit vreo informatie partinitoare. Totusi, standardele de obiectivitate ale ziarului cer ca reporterii sa evite orice situatie care ar putea face publicul sa creada ca se afla intr-un conflict de interese”[34].

6.     Folosirea informatiilor in interes personal

Exista o practica extrem de periculoasa de a folosi informatiile dobandite pentru a obtine un castig comercial inainte de publicarea lor in presa. Spre exemplu, un reporter de la Wall Street Journal, R. Foster Whinans, a scris, impreuna cu un coleg, un articol bazat pe informatii de la surse care se ocupau cu vanzarea cumpararea de actiuni si a decis sa vanda acele informatii unui broker, prieten de-al sau. Jurnalistul a primit 31.000 de dolari pentru a transmite informatiile unor brokeri, permitandu-le sa tranzactioneze actiunile unor companii inainte ca acele informatii sa devina publice si sa afecteze astfel pretul actiunilor. Brokerii au castigat aproximativ 690.000 de dolari, insa au fost gasiti vinovati impreuna cu Whinans de incalcarea Regulamentului de Schimb al Actiunilor prin folosirea in scop personal a unor informatii confidentiale. Jurnalistul a fost condamnat la 18 luni de inchisoare, cinci ani libertate conditionata, 400 de ore in folosul comunitatii si o amenda de 500 de dolari. Pentru a preveni abuzuri ca acesta, unele ziare occidentale isi obliga angajatii care se ocupa de finante sa-si declare investitiile si tranzactiile financiare[35].

7.     Implicarea jurnalistilor in activitati politice sau sociale

Activitatea sociala a jurnalistului nu trebuie sa-i puna la indoiala independenta sau obiectivitatea, de aceea unele publicatii si posturi de televiziune impun restrictii angajatilor lor in ceea ce priveste aderarea la diverse organizatii sau implicarea in sustinerea unor cauze. Unii jurnalisti considera aceste restrictii prea severe si sustin ca daca materialele lor sunt corecte, credibilitatea lor nu va suferi din cauza acestor angajamente[36]. Multi jurnalisti considera ca oamenii care se implica in sustinerea anumitor cauze devin puternic atasati de acestea, iar acest atasament puternic va influenta neintentionat materialele lor de presa. Ingrijorarea nu se manifesta fata de o influentare deliberata, ci fata de faptul ca in momentul in care isi culeg informatiile vor trata favorabil sursele cu care sunt de acord si le vor acorda acestora mai multa credibilitate[37]. Spre exemplu, in codul deontologic al ziarului The New York Times exista o regula conform careia jurnalistii nu au voie sa fie implicati in nici o activitate care poate genera conflicte de interese, incluzand aici si marsurile ori demonstratiile. Reporterul care se ocupa de relatarile de la Curtea Suprema a SUA, Linda Greenhouse, a aflat despre existenta acestei clauze dupa ce a participat la un protest pro-avort in fata Curtii Supreme din Washington. Nici ea si nici ceilalti reporteri de la Times care au participat la acel protest nu au fost insa sanctionati de catre conducere. Reporterului i s-a permis chiar sa se ocupe in continuare de acel subiect, desi multi dintre membrii redactiei au criticat aceasta decizie[38].

Mecanisme de control

Evitarea tuturor conflictelor de interese pare greu de realizat. Pentru a nu se afla intr-un astfel de conflict, un jurnalist ar trebui sa nu se implice in nici un fel de activitate care i-ar putea compromite integritatea, cum ar fi sustinerea unui partid politic, a cauzei unei organizatii etc.

O alta modalitate de a evita conflictele de interese ar fi declararea investitiilor sau tranzactiilor financiare, pentru a nu exista suspiciuni in privinta modului in care jurnalistii isi realizeaza veniturile. Conflictul de interese poate fi evitat si in cazul in care jurnalistul se abtine sa scrie despre anumite activitati in care este implicat el sau membri apropiati ai familiei.