Chipul had al intolerantei. Cazul Odorheiu Secuiesc

Chipul had al intolerantei. Cazul Odorheiu Secuiesc

Intr-o Europa in care, printre valorile supreme la loc de cinste, se afla promovarea multiculturalitatii si acceptarea alteritatii, precum si libertatea circulatiei ideilor si a cetatenilor, intr-un oras din centrul Romaniei – Odorheiu Secuiesc – atat elita locala, cat si majoritatea populatiei de etnie maghiara, se comporta cu o intoleranta desueta, fata de tot ceea ce nu este maghiar, si mai ales fata de romani si romanitate, comportament ce ne aduce aminte de norme si practici din Evul Mediu.

Chipul had al intolerantei, s-a aratat in toata dimensiunea sa, in ceea ce mass-media din tara si din afara granitelor a denumit “cazul Cserehat (Dealul Stejarului)”, respectiv obtuzitatea “autoguvenarii locale” din Odorhei fata de construirea si functionarea in localitate a unui asezamant de asistenta sociala pentru copiii orfani, sub egida Congregatiei “Inimi Neprihanite” a calugaritelor greco-catolice. Cazul este prezentat pe larg in presa locala si centrala, precum si in volumul “Conflictul din Odorheiul Secuiesc”, aparut in anul 1999, sub semnatura distinsului avocat si cercetator stiintific bucurestean dr. Vasile Marcu.

Dupa 15 ani de la declansarea evenimentelor legate de acest nefericit episod, daca lucrurile ar fi intrat in normalitate, tema nu ar mai fi meritat sa fie readusa in dezbaterea publica, ramanand doar o fila intunecata a istoriei locale si a contenciosului romano-maghiar, subiect de studiu pentru cercetatorii interesati de probleme precum: intoleranta etnica, rolul mass-media in manipularea publicului, relatia majoritate-minoritate, intr-o zona in care minoritatea este “numeric majoritara”, remanenta unor prejudecati in mentalul colectiv s.a.

Dar, din pacate, lucrurile nu stau asa, “stufoasa batalie politico-juridica desfasurata de 15 ani, pentru fiecare element aflat in joc – cladire, pamant, donatie, autorizatii, dreptul de a caza copii defavorizati, dreptul de a educa etc. – nu s-a incheiat nici in ziua de astazi”. In aceste conditii, o sinteza a modului cum au inceput si s-au desfasurat evenimentele referitoare la Asezamantul ,,Sfantul Iosif” din Odorhei, este mai mult decat necesara. Acestui deziderat cauta sa-i raspunda prezenta lucrare, initiativa profesorului Ilie Sandru din Toplita – un foarte bun cunoscator al realitatilor din Arcul Intracarpatic, in istorie si contemporanietate- fiind mai mult decat salutara.

Inainte de a parcurge paginile care redau concis si sugestiv filmul desfasurarii evenimentelor legate de “cazul Cserehat” din Odorhei, se cuvine a incerca sa raspundem la cateva intrebari si sa analizam cele intamplate la Odorhei, in contextul realitatilor europene si ale celor romanesti postdecembriste.

O prima intrebare este aceea daca subiectul de care ne ocupam reprezinta un caz singular, izolat, doar al comunitatii din Odorhei, sau si a celorlale comunitati maghiare din estul Transilvaniei. Din pacate, dupa cum vom vedea, cazul nu este singular, nici in Odorhei, nici in asa zisa “secuime”, el avand atat precedente istorice, cat si contemporane. Dintre precedentele istorice, din Odorhei, amintim: condamnarea la moarte si executarea mai multor romani, de catre “tribunalul de sange” din Odorhei, in februarie-martie 1849; refuzul autoritatilor locale, de a aproba “edificarea unui internat pentru studentii (elevii-n.n.) romani, in anul 1900”, motivandu-se ca acest lucru ar contribui la “romanizarea” localitatii; intolerenta maxima, de fapt un adevarat genogid, practicat in toamna anului 1940, fata de romanii din localitate, fata de bisericile ortodoxa si greco-catolica, fata de scolile in limba romana, monumentele publice si tot ceea ce reprezenta cultura romana. In bugetul orasului Odorhei pe anul 1941, la pozitia VI, “s-au prevazut 3000 de pengo pentru demolarea cupolei bisericii ortodoxe si recladirea ei dupa un alt stil”. Neputandu-se realiza aceasta prevedere, in anul 1942, conducerea orasului a hotarat demolarea bisericii ortodoxe. Mai tarziu au renuntat si la aceasta masura si au intrebuintat sfantul lacas “ca magazie, apoi au golit-o si a devenit W.C. public”. In anul 1967, pe timpul Regiunii Autonome Maghiare, preotul paroh Ioan Popa, reclama spargerea geamurilor bisericii ortodoxe si “stricaciuni produse in cimitirul romanesc de pe dealul Cuvar”.

Iata si cateva dintre precedentele contemporane, din Odorhei: amenintarea cu moarte a preotului Nicolae Calugarul si spargerea gemurilor de la casa parohiala si biserica ortodoxa, in 22 decembrie 1989; omorarea, maltratarea si apoi spanzurarea, in centrul orasului a sefului securitatii din localitate, Dumitru Coman, in 22 decembrie 1989; scoaterea fortata a sectiilor romane din scolile si liceele din oras, in ianuarie 1990, si adoptarea comunicatului din aprilie 1990 al Primariei municipiului Odorhei, de expresie fascistoida, in care se spune in mod transant ca: “Prezenta claselor romanesti in Odorheiu Secuiesc dauneaza procesului instructiv-educativ in limba materna (maghiara)”; profanarea Mausoleului eroilor romani din primul si al doilea razboi mondial s.a.(a se vedea lucrarea “Romanii din Covasna si Harghita. Istorie. Biserica. Scoala. Cultura”, de Ioan Lacatusu, Vasile Lechintan si Violeta Patrunjel, Editura Grai Romanesc, Miercurea-Ciuc, 2003).

Si iarasi, din pacate, aceste acte de intoleranta fata de romani, nu caracterizeaza doar comunitatea maghiara din Odorhei, ci majoritatea comunitatilor maghiare din fostele scaune secuiesti. Precedentele istorice sunt prea numeroase pentru a fi abordate in acest cadru. Sa mentionam doar ca ele s-au produs cu o anumita ciclicitate, rabufnind in momente precum: revolutia de la 1948/1849, anii care au urmat dualismului austro-ungar (1867) si marcarii euforice a mileniului de stapanire maghiara a Transilvaniei (sfarsitul secolului al XIX-lea), perioada 1916-1918 (dupa retragerea armatei romane din Transilvania si pana la Marea Unire de la 1 decembrie 1918), anii ocupatiei horthyste (1940-1944), perioada care a urmat instalarii administratiei sovietice in Transilvania de Nord si pana la adoptarea Tratatului de pace de la Paris (noiembrie 1944 – februarie 1947), in timpul Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968) si dupa decembrie 1989.

Dupa cum se poate observa, intr-un secol si jumatate (1848-2005), perioadele faste pentru romani au fost putine, respectiv: 1850-1867, august- septembrie 1916, 1918-1940, septembrie-noiembrie 1944, 1968-1989. De mentionat ca in toate aceste perioade, romanilor nu li se poate reprosa savarsirea unor fapte de intoleranta fata de maghari. Dupa 1 decembrie 1918, maghiarii au resimtit din plin, in plan simbolic, trecerea de la statutul de “natiune dominanta” la cel de “minoritate conlocuitoare”, argumentand ca, “umilintele” suportate sub anii de stapanire romaneasca, reprezinta cauza “rabufnirilor” de intoleranta fata de romani.

Dintre numeroasele acte si fapte de intoleranta, savarsite in ultimii ani, de comunitatea maghiara din Harghita si Covasna, fata de romanii din zona, amintim: obligarea unui mare numar de intelectuali romani sa paraseasca zona, dupa decembrie 1989, separarea pe criterii etnice a scolilor si institutiilor culturale; proteste fata de infiintarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei, a Muzeului Carpatilor Rasariteni si fata de amplasarea in Sf.Gheorghe, a unei cazarmii de jandarmi; conditionarea angajarii in functiile din institutii si societati publice, de cunoasterea limbii maghiare; discursuri si comportamente discriminatorii fata de bisericile, scolile si asociatiile civice si culturale romanesti s.a.

Oricat de puternice si cat de prezente ar fi, la nivelul mentalului colectiv al comunitatii maghiare din Transilvania, in general, si a celei din “secuime”, in special, frustari precum “sindromul Trianon”, sau comportamente nostalgice dupa Ungaria Mare, nimic nu justifica savarsirea unor acte de o asemenea intoleranta, ca cele intreprinse impotriva romanilor, aflati in inferioritate numerica, in aceasta parte de tara.. In fond, acest mod de asumare a istoriei, aduce in prim plan, acceptarea principiului reciprocitatii in relatiile majoritate-minoritate. Nu poti, la nesfarsit sa te comporti intolerant, cu aroganta si lipsa de respect fata de istoria si cultura populatiei majoritare, si sa astepti de la aceasta respect, intelegere si sprijin in solutionarea propriilor probleme identitare.

Autonomia locala, drepturile si libertatile tuturor cetatenilor tarii, nu au nimic comun cu folosirea acestora, pentru perpetuarea si adancirea ranilor istoriei comune, pentru realizarea unor obiective separatiste si pentru inaltarea unor ziduri, intre romani si maghiari. De regula, un asemenea tip de reactie a unor comunitati locale, a avut loc si in alte parti din tara, sau in alte tari, atunci cand a fost vorba de amplasarea unor obiective care reprezentau un pericol real pentru viata si securitatea cetatenilor localitatilor respective (posibilitatea unor accidente nucleare, raspandirea unor substante toxice, sau a unor boli infectioase s.a.).

Pe drept cuvant se pune intrebarea: la Odorhei, in cazul Asezamantului “Sfantul Iosif”, ne aflam intr-una din asemenea situatii? Categoric, nu. Cauza reala o reprezina, scoaterea de la naftalina a uzatei lozinci, o adevarata sperietoare pentru cetatenii zonei, a “pericolului romanizarii localitatii”, respectiv a “modificarii compozitiei etnice a orasului”. Pentru a se elimina “componenta romaneasca” a proiectului din Dealul Stejarului, s-a pus in miscare un adevarat arsenal de mecanisme si modalitati specifice pentru intretinerea unui asemenea conflic interetnic, din care mentionam: manipularea prin mass-media, pozarea liderilor in postura de “salvatori ai natiunii”, autovictimizarea, solicitarea sprijinului din partea “tarii mama”, internationalizarea problemei prin culpabilizarea Romaniei, implicarea partidului-uniune UDMR si a bisericilor “istorice” maghiare s.a. Cazul in speta, va face parte din programul electoral, din anul 1996, a primarului Szasz Jeno, dupa cum, doar peste 4 ani, problema “Casei cu arcade” din Sf.Gheorghe, va contribui hotarator la obtinerea unui nou mandat de catre Albert Almos, un primar care a facut atat de putin, pentru propasirea orasului pe care il conduce de peste 10 ani.

Dupa un deceniu de intoleranta etnica, si dupa cativa ani de cand asezamanul functioneaza, asigurand adapost si educatie la peste 100 de copii de diferite etnii si confesiuni, nimic din proorocirile catastrofice vehiculate de liderii locali, nu s-au abatut asupra populatiei orasului. Tocmai aceasta evolutie fireasca, in consens cu scopul si obiectivele generoase ale asezamantului, pune in evidenta, odata in plus, daca mai era nevoie, cauzele reale ale unui conflict intretinut artificial. In mod normal, cei care au pricinuit atata rau, deopotriva romanilor si maghiarilor, ar trebui sa-si ceara crestineste iertare, mai intai de la maica Ionela si celelalte monahii ale asezamantului care au suferit atatea umilinte, agresiuni si nedreptati, si sa renunte la absurda lor actiune in justitie.

Acum, cand statul de drept se consolideaza, si cand independenta justitiei devine o realitate palpabila, consideram ca ingerintele politice, sau de alta natura, nu vor mai fi posibile si hotararile instantelor judecatoresti vor deveni, odata pentru totdeauna definitive. Dumnezeu nu va permite perpetuarea unei nedreptati fata de cei care actioneaza in numele si pentru slava SA.

In final, se cuvine sa adresam smeritele nostre cuvinte de gratitudine fata de martirajul maicii Ionela- calita in inchisorile comuniste si intarita de credinta in Dumnezeu- si a surorilor sale, pentru stoicismul cu care au indurat toate incercarile si pentru increderea in triumful cauzei pentru care se jerfesc. Aceleasi cuvinte sincere de multumire, le adresam tuturor celor- stiuti si nestiuti- care in toti acesti ani, au fost alaturi de maicutele de la asezamantul “Sfantul Iosif” si copiii lor napastuti de soarta. Numarul lor este foarte mare. De la oamenii simplii din Odorhei, la ziaristii de la “Adevarul Harghitei (in mod deosebit Gheorghe Chiper si Mihai Groza), la respectabilul si demnul ministru Constantin Noica si alti parlamentari, demnitari, functionari guvernamentali (in mod deosebit, vrednicul prieten al romanilor din zona, Eugen Popescu) si functionari publici din Miercurea-Ciuc, Tg. Mures si Bucuresti, la magistrati, ziaristi din mass-media centrala, romani din diaspora si pana la conducerea Asociatiei umanitare elvetiene ,,Basel Hilft” si a Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj.

Dumnezeu sa le rasplateasca inzecit pentru jertfa inteleapta, iar pe cei aflati de partea cealata a baricadei, sa-i ierte si sa-i lumineze.

In loc de prefata, la lucrarea „O victima a extremismului maghiar: Asezamantul „Sfantul Iosif” din Odorheiu Secuiesc”, de Ilie Sandru, Editura Eurocarpatica, din Sf. Gheorghe, 2006.