Etica si morala – delimitari conceptuale si repere teoretice

Etica si morala – delimitari conceptuale si repere teoretice

Nu exista un acord general cu privire la utilizarea termenilor de etica si morala. In general, cei doi termeni sunt interschimbabili si sunt utilizati alternativ, spre exemplu, se vorbeste despre valori etice sau morale, etic sau ne-etic, moral sau imoral.

Nici manualele si nici limbajul obisnuit nu expun un model clar, consistent de utilizare a acestor termeni si chiar daca, intr-un anumit context, unul dintre acesti termeni este folosit mai frecvent, aceast lucru nu reflecta vreo diferenta de substanta[1].

Daca analizam ce inseamna astazi sa fi numit etic ori lipsit de etica sau moral ori imoral, observam ca ne confruntam mai degraba cu efecte ale conotatiilor moderne ale acestor termeni, decat cu diferente esentiale de semnificatie. Obisnuim sa asociem imoralitatea cu conceptul de pacat, iar folosirea sintagmei de lipsit de etica pare a fi preferata in cultura moderna datorita faptului ca se refera mai degraba la a face ceva gresit, decat la a face ceva rau.

Analiza etimologica a termenilor “etica” si “morala” ar putea oferi o explicatie a faptului ca nu a fost formulata nici o modalitate sistematica de a distinge intre acestia[2]. Etimologic, termenul etica provine de la grecescul ethos, un termen polisemantic care insemna, printre altele, si „obicei” sau „datina” si „obisnuinta”, iar termenul morala provine de la latinescul mos, moris, care insemna acelasi lucru ca si ethos pentru greci[3]. Potrivit lui Alasdair MacIntyre, termenul moralis a fost inventat de filosoful roman Cicero pentru a traduce in De Fato cuvantul grecesc ethikos. Ambii termeni insemnau, intr-un sens foarte larg, “care tine de caracter”, “caracterul nefiind altceva decat inclinatiile unui om de a se comporta sistematic intr-un anume fel mai degraba decat intr-altul, de a trai un anume fel de viata”[4].

Desi, la origine, intelesul celor doi termeni este aproximativ acelasi, „pe parcursul evolutiei lor etimologice, semnificatiile lor se disociaza, se specializeaza si se fixeaza. Astfel incat, azi intelegem prin morala un fenomen real, care tine de viata reala – practico-spirituala – a colectivitatilor umane si a indivizilor, in timp ce etica desemneaza teoria sau stiinta ce investigheaza acest fenomen real, acest «obiect»”[5].

In ciuda faptului ca, in limbajul cotidian, nu se face intotdeauna distinctie intre etic si moral, trebuie sa distingem teoria, adica etica, de obiectul ei, morala. De fapt, etica este o ramura a filosofiei care se ocupa cu analiza fenomenului moral si care mai este cunoscuta si sub denumirea de filosofie morala, iar morala, „este un fenomen real, colectiv si individual, care cuprinde atat normele (principiile) ce reglementeaza relatiile umane si tipurile umane de activitati, cat si toate manifestarile (subiective si obiective) care sunt realizate, in diverse grade si modalitati, sub semnul acestor norme sau comandamente, manifestari supuse aprecierii colective si individuale”[6].

In sens larg, etica se ocupa cu modul in care ar trebui sa ne traim vietile, incercand sa afle raspunsuri cu valoare universal valabila la intrebari referitoare la ce este corect sau incorect, drept sau nedrept, bine sau rau, responsabil sau iresponsabil. Ea se preocupa atat de caracter, cat si de conduita. Astfel, ea adreseaza intrebari referitoare la virtuti si vicii, la fel cum interogheaza cu privire la principiile fundamentale si normele pe care le-am putea utiliza pentru a ne ghida si evalua comportamentul[7].

Scurt istoric al eticii filosofice occidentale

Filosofia moralei a fost preocupata o perioada indelungata de gasirea raspunsurilor la intrebari privind modul de viata al individului, astfel incat cele mai multe doctrine etice au un caracter „legalist”, fiind construite pe ideea de datorie. Acest lucru poate parea oarecum surprinzator daca ne gindim ca, in antichitate, etica era centrata pe studiul caracterului si pe ceea ce inseamna sa duci o viata buna.

Socrate, Platon si Aristotel sunt considerati cei mai importanti reprezentanti ai eticii grecesti. Socrate, adeptul unei filosofii orale, nu a scris nici o lucrare, principale sale idei etice gasindu-se in  dialogurile din tinerete ale lui Platon, cum ar fi Euthyphron si Laches. In operele sale urmatoare, Platon se indeparteaza de discursul socratic, dezvoltand o serie de idei, in special legate de ceea ce a ajuns sa fie cunoscuta mai tarziu drept „teoria formelor”. Aristotel va respinge teoria formelor a lui Platon, iar viziunea sa proprie asupra eticii este exprimata in lucrarile Etica nicomahica si Etica eudemica[8].

Etica greceasca din toate perioadele se inscrie in jurul a doua concepte centrale: eudaimonia si arete, traduse in mod traditional drept „fericirea” si „virtutea”. Grecii atribuiau termenul de eudaimonia unei persoane, un individ putand fi considerat eudaimon, deoarece era bogat, sanatos, puternic, avea copii etc., daca asemenea lucruri pot induce un sentiment de multumire sau de placere[9]. Asa cum sustinea Aristotel „numim fericit pe acela care e activ in conformitate cu virtutea desavarsita si e in acelasi timp bine inzestrat cu bunuri exterioare, si aceasta nu numai un timp scurt, ci o viata intreaga, plina”[10]. Relatia dintre „virtute” si arete este mai complicata, pe lista acestor aretai (forma de plural) figurand si calitati ce nu intra in categoria „virtutilor”, precum spiritul sau capacitatea de a filosofa cu succes[11].

Principala intrebare a filosofiei grecesti, formulata pentru prima oara de Socrate, a fost: Cum ar trebui sa traiasca un individ pentru a atinge eudaimonia?

Daca aceasta intrebare ar fi presupus doar evidentierea acelor lucruri care fac viata placuta, raspunsul ar fi fost, fara indoiala, unul hedonist. Dintre toate personalitatile filosofiei grecesti, doar Epicur a identificat eudaimonia cu placerea

Esenta pozitiei lui Socrate este ca o viata buna este o viata morala. Deoarece cuvintele acestuia nu le gasim decat in dialogurile platonice putem considera ca aceasta este si atitudinea lui Platon. Aristotel pare insa sa adopte o pozitie diferita, subliniind importanta intelectului. Pentru el, viata in concordanta cu arete este viata intelectului[12].

Daca suntem de acord ca o viata traita cu succes este o viata morala, iar actiunile bune si corecte sunt cele care conteaza pentru noi, cum putem stii care sunt acestea? Raspunsul la aceasta intrebare a constituit o preocupare majora pentru filosofii greci. Cu exceptia hedonistilor, pentru care orice nelamurire putea fi solutionata prin referire la un singur criteriu, contributia la obtinerea placerii, toti filosofii au recunoscut dificultatea acestei intrebari. Socrate pretinde ca nu poate descrie aceasta arete, pe care o apreciaza atat de mult, si ca nici nu este capabil sa gaseasca pe cineva care sa o cunoasca. Platon considera aceasta cunoastere accesibila doar unui numar restrans de persoane, celor care au capacitati rationale supradezvoltate si isi pot reactiva amintirile legate de „formele” sau „ideile” pe care le-au cunoscut inainte de nastere[13].

Aristotel descrie tipurile de comportament corect, localizand virtutea ca fiind un „mijloc in doua rele, cel al exagerarii si cel al lipsei”[14]. Pentru el o „fapta apartinand domeniului moral nu este o fapta a dreptatii si cumpatarii chiar cand ea insesi are o insusire anumita, ci abia in cazul cand fatuitorul in faptuirea sa indeplineste anumite conditii, cand el faptuieste mai intai cu stiinta, al doilea cu intentie, si anume o intentie indreptata numai spre faptuirea morala, si cand, al treilea, faptuieste statornic si fara sovaire”[15].

Avand ca model etica lui Aristotel, care este o paradigma a teoriilor centrate pe virtute, ganditorii antici au impartit principiile morale dupa cele patru virtuti cardinale: curajul, cumpatarea, intelepciunea si dreptatea. Pentru Aristotel o persoana nu trebuia sa forteze foarte mult perfectiunea pentru ca se misca in mod natural inspre atingerea acelei forme perfecte, devenirea intru perfectiune era acelasi lucru cu a creste. Oamenii trebuie sa invete sa fie virtuosi, dar este acelasi lucru cu a invata sa vorbeasca, pentru ca aceasta este natura umana[16].

Ideea de datorie este asociata ideii de drept, iar datoria difera de perfectiune. „Cand cautam perfectiunea, forta pe care o exercita asupra noastra este placuta; atunci cand suntem obligati, forta este compulsiva. Obligatia este impunerea valorii pe o materie recalcitranta, rezistenta, refractara. Obligatia este forta compulsiva a formei”[17].

In perioada crestina, conceptul de datorie a inceput sa joace in gandirea morala un rol primordial. Desi filosofii crestini au completat virtutile cardinale cu virtutile teologice: credinta, nadejdea si dragostea, ei au considerat totusi mai potrivita impartirea principiilor morale dupa cele trei categorii ale datoriei: fata de Dumnezeu, fata de ceilalti si fata de noi insine. Teologia crestina adauga teoriei primare a lui Aristotel o transformare supranaturala a scopului virtutii, din stadiul conceput de catre acesta ca fiind infloritor (eudaimonia) la cel de binecuvantare (beatitudo), care consta in unirea eterna cu Dumenzeu[18]. Pentru ganditorii crestini, oamenii sunt motivul pentru care lumea, desi buna, nu mai este asa, oamenii sunt materia rezistenta. Augustin il transforma pe Dumnezeu intr-un legiuitor care impune perfectiunea umanitatii refractare, recalcitrante, rezistente. De ce sunt oamenii asa ramane un mister, misterul caderii. Potrivit scrierilor lui Augustin, Dumnezeu i-a inzestrat pe oameni cu o constiinta, cu ajutorul careia ar putea cunoaste legea morala.

In ceea ce priveste aprecierea morala si identificarea acelor trasaturi care determina corectitudinea sau incorectitudinea unei actiuni, putem distinge mai multe opinii. Potrivit lui Augustin, pot fi considerate merituoase acele actiuni care se conformeaza legii morale a lui Dumnezeu si care sunt infaptuite pentru motivul potrivit, adica iubirea de Dumenzeu si dorinta de perfectionare, doar pentru a fi mai aproape de El[19]. Cea mai vasta si mai exacta relatare a evaluarii morale ii apartine lui Dionisie Areopagitul, care in opera intitulata Despre numele divine, sustinea ca pentru ca o actiune sa fie corecta, tot ce are legatura cu aceasta – natura, justificarea si rezultatul sau – trebuie sa fie corect, daca pana si una dintre acestea ar fi incorecta, atunci intraga actiune este incorecta[20].

Referat: Psihosociologia organizatiilor - test Referat: Atributele personale ca surse ale puterii

In perioada crestina, modelul legalist al eticii este dominant, morala datoriei  inlocuind-o pe cea a virtutii.

Filosofia antica occidentala s-a bazat pe problematica binelui suprem, incercand sa raspunda la intrebarea: ce tip de viata ofera pe termen lung cea mai mare fericire?, iar crestinismul a sustinut ca binele suprem poate fi atins numai prin mantuire, complicand insa calea catre aceasta prin accentul pus pe ascultarea poruncilor divine. Etica moderna si-a castigat un loc distinct pe masura ce conceptele de bine suprem si de vointa divina s-au dovedit incapabile sa ofere indicatii practice[21].

Etica moderna inregistreaza o indepartare graduala de dogma traditionala. Ofensiva antireligioasa a dat nastere eticii moderne laice, care insa a „imprumutat” un element esential al religiei: notiunea de obligatie infinita, de datorie absoluta. „Obligatiile superioare fata de Dumnezeu n-au fost decat transferate in sfera umana profana, ele s-au metamorfozat in datorii neconditionate fata de sine insusi, fata de ceilalti, fata de colectivitate. Primul ciclu al moralei moderne a functionat ca o religie a datoriei laice”[22]. Pozitia dominanta in filosofia moderna a fost aceea potrivit careia virtutea este secundara legilor ori regulilor, desi rolul pe care virtutea l-a avut in eticile lui Hume ori Kant nu poate fi neglijat.

In ultima jumatate de secol, principiul autonomiei moralei fata de religie nu se mai bucura de interes, etica organizandu-se in afara formei datoriei. In cuvintele lui G. Lipovesky, „democratiile au pasit pe taramul aflat dincolo de datorie; ele nu se organizeaza fara a recunoaste nici o autoritate, ci conform unei etici slabe si minimale «fara obliatie si sanctiune»; mersul istoriei moderne a dat nastere unei formatii inedite: societatile postmoraliste”[23]. In ”societatea postmoralista” este erodata increderea in comandamentele superioare, retorica datoriei austere este repudiata, fiind stimulate doar dorintele imediate de bunastare si drepturile individuale.

Oponentii modelului legalist cred ca acum ne putem dispensa de datorii sau putem le trimite acolo unde este locul lor, adica in sfera dreptului si a contractelor. Disparitia datoriei nu inseamna insa si declinul generalizat al tuturor virtutiilor. Dimpotriva, interesul pentru virtute a renascut in anii ’80.  Filosofi precum Elisabeth Anscombe sau Alasdair MacIntyre au militat pentru renuntarea in totalitate a sistemului etic bazat pe principii sau datorii si inlocuirea acestuia cu o teorie a virtutii, bazata pe conceptul de caracter. Anscombe sustine, intr-un articol considerat de majoritatea filosofilor contemporani actul renasterii eticii neoaristotelice, ca ar trebui sa ne debarasam de conceptele de obligatie morala si de datorie morala, precum si de acelea de moralmente corect sau incorect sau de „trebuie” in sens moral, acestea nefiind altceva decat „supravietuiri ale unei conceptii mai vechi despre etica ce nu mai supravietuieste ca atare si in lipsa careia ele nu pot fi decat nocive”[24].

Daca cea mai mare parte a secolului trecut a stat sub semnul neincrederii in etica, amintind aici nihilismul de sorginte nietzcheniana, relativismul moral si gandirea postmoderna, care a pus sub semnul intrebarii existenta unor principii sau valori morale universale, putem remarca, incepand cu anii ’90, o adevarata miscare de renastere a eticii. Aceasta tendinta este bine sesizata de G. Lipovetsky, care afirma: „Un nume, un ideal uneste cugetele si ninsufleteste iarasi democratiile occidentale in acest sfarsit de mileniu: etica. De vreo zece ani, efectul etic este din ce in ce mai puternic, invadand mass-media, stimuland reflectia filosofica, juridica si deontologica, dand nastere la institutii, aspiratii si practici colective inedite. Caritate mediatica, bioetica, actiuni umanitare, salvarea mediului, impunerea moralei in afaceri, in politica si in mass-media, dezbateri referitoare la avort si la hartuirea sexuala, la mesageriile erotice si la codurile de limbaj «corect», cruciadele impotriva drogurilor si lupta antitabagica, pretutindeni revitalizarea valorilor si spiritul de responsabilitate sunt invocate ca imperativul numarul unu al epocii: sfera etica a devenit oglinda privilegiata in care se descifreaza noul spirit al timpului. [] in timp ce etica isi regaseste nobletea, se afirma o noua cultura caracterizata doar de cultul eficacitatii si al reglementarilor cuminti, al reusitei si al protectiei morale: utopia nu mai poate fi decat morala, «secolul al douazecisiunulea va fi etic sau nu va fi deloc»”[25].

In ultimul deceniu al secolului al XX-lea, etica revine in prim plan, iar dezbaterile pe teme de etica aplicata cunosc o amploare fara precedent. Cele mai actuale probleme cu care se confrunta lumea, economice, politice, legate de globalizare, de securitatea globala sau de protectia mediului inconjurator, nu pot fi rezolvate fara a face recurs la morala. Cu toate acestea, este des criticata lipsa de relevanta a teoriilor etice pentru discutiile de etica aplicata. „Etica traditionala aluneca, adesea, intr-un delir al generalizarii”, spune A. Plesu. „Ea isi construieste normativitatea pe genul proxim al individualitatii umane, trecand, totalitarist, peste tot ce e diferenta specifica. Or, in plan moral, ca si in patologia medicala, nu exista boli, ci bolnavi. A recomanda unor pacienti diferiti acelasi medicament, in acelasi dozaj, prognosticand acelasi tip de vindecare, in aceeasi unitate de timp, e un gest terapeutic rudimentar chiar daca boala diagnosticata e, teoretic, aceeasi si, chiar daca uneori, procedeul da rezultate. [] A vindeca e a avansa printr-o neobosita diferentiere. La fel in etica, norma trebuie sa gaseasca tonul potrivit si «pogoramintele» necesare pentru a vorbi dramei individuale si nu unei umanitati abstracte, guvernabila prin «statute» impersonale.[26]”

Mai ales reprezentantii curentului narativist (A. MacIntyre, P. Ricoeur) au sustinut ca situatiile morale in care ne aflam difera intotdeauna una de alta si nu pot fi reduse la simplitatea schematica a unei legi universale. Lumea morala este de o diversitate infinita si nu poate fi captata in totalitate prin apel la principii sau legi universale. Impotriva acestor critici s-a argumentat ca nu trebuie facuta confuzie intre universalitate si generalitate. Un principiu etic poate fi universal si, totodata, foarte specific. Etica nu trebuie sa fie formata numai din principii generale, ci si principiile specifice sunt foarte utile. „Insa daca principiile generale ar lipsi in totalitate, ne va fi foarte greu sa intelegem cum s-a putut face educatia noastra morala pe baze experientei generatiilor trecute, nu vom putea explica felul in care am reusi noi insine sa transmitem propria experienta morala generatiilor viitoare si am face ininteligibil progresul moral”[27].

Meta-etica, etica normativa si etica aplicata

Etica este alcatuita din trei domenii diferite, dar strans legate intre ele: meta-etica, etica normativa si etica aplicata.

Meta-etica, numita si etica analitica ori critica, se ocupa cu studiul caracteristicilor sau naturii eticii, incercand sa stabileasca ce este ea, ce reguli de argumentare i se aplica, in ce mod pot fi considerate adevarate sau false judecatile etice. De asemenea, analizeaza intelesul unor termeni abstracti, precum bine, drept sau corect si incearca sa stabileasca care sunt cele mai bune valori morale. Meta-etica „nu consta din teorii sau cercetari de natura empirica ori istorica, nici nu presupune a face sau a apara judecati normative sau de valoare. Ea nu incearca sa raspunda la vreo intrebare particulara despre ceea ce e bun, corect sau obligatoriu. Ea pune si incearca sa raspunda unor intrebari de natura logica, epistemologica sau semantica, cum ar fi: Care e intelesul si utilizarea expresiilor  «corect» sau «bine»? Cum pot fi formulate sau justificate judecatile etice sau valorice? Pot fi ele justificate in vreun fel? Care e natura moralitatii? Care e distinctia dintre moral si non-moral? Care e intelesul lui «liber» sau «responsabil»?”[28].

Teoriile meta-etice se pot clasifica in cognitiviste si non-cognitiviste. Cognitivismul sustine ca judecatile normative pot fi adevarate sau false, adica ca au intotdeauna valoare de adevar si exprima o cunostinta. Dimpotriva, non-cognitivismul, afirma ca judecatile normative nu sunt nici adevarate, nici false si nu exprima nici o cunostinta.

Teoriile cognitiviste pot fi naturaliste sau non-naturaliste. Potrivit naturalismul meta-etic, reprezentat de Bentham, Mill sau Spencer, conceptele etice fundamentale, precum bun, trebuie, datorie, pot fi definite cu ajutorul unor termeni care nu apartin eticii. Spre exemplu, J. S. Mill sustine ca bun este „ceea ce produce placere”. Conform teoriilor non-naturaliste, cum este intuitionismul meta-etic, aceste concepte etice fundamentale nu pot fi definite decat prin referire la anumite proprietati morale sui-generis.

Cele mai cunoscute teorii non-cognitiviste sunt emotivismul si prescriptivismul universal. Emotivismul meta-etic are doi importanti reprezentanti: filosoful englez Alfred Ayer si filosoful american Charles Stevenson. Potrivit lui Ayer, cuvintele morale nu se refera la ceva, adica nu se refera nici la o proprietate naturala, asa cum sustineau naturalistii, nici la una non-naturala, asa cum afirmau intuitionistii. Aceste concepte nu au niciun inteles cognitiv. Pentru emotivisti judecatile morale manifesta atitudini, exprima o stare afectiva a vorbitorului in legatura cu obiectul avut in vedere si raspandesc aceasta stare publicului, influentandu-i astfel conduita[29]. Conform lui Stevenson, termenii valorici au atat o componenta descriptiva, cat si una emotionala, iar specificul judecatilor morale consta in faptul ca ele induc atitudini tocmai datorita intelesului lor emotional[30].

Emotivismul, aparut ca o reactie la criticile aduse meta-eticilor naturaliste si inuitioniste, a demonstrat ca judecatile morale nu sunt pur descriptive, ci au si o componenta evaluativa. Neajunsul major al emotivismului a constat insa in irationalismul sau, el sustinand teza ca dimensiunea emotionala a limbajului nu se subordoneaza regulilor logicii. Ca o reactie la derapajele irationaliste ale emotivismului s-a nascut o noua teorie meta-etica, prescriptivismul universal al lui Richard Hare. Hare este de acord cu emotivistii ca limbajul normativ exprima atitudinii, dar crede ca acesta nu poate fi redus doar la dimensiunea sa emotionala. Influentat de teoria actelor de vorbire a lui J. Austin, Hare arata ca propozitiile morale performeaza actul ilocutionar de a prescrie o actiune. El sustine ca propozitiile morale au atat un inteles descriptiv, cat si unul prescriptiv, evaluativ.

Etica normativa este acea ramura a eticii preocupata de elaborarea unor teorii generale, reguli si principii care sa ghideze comportamentul moral. Aceste reguli si principii teoretice furnizeaza temeiuri pentru deciziile morale pe care trebuie sa le luam in cazuri particulare.

Etica normativa incearca sa gaseasca un raspuns la intrebarea fundamentala a moralei: „Ce trebuie sa fac?”. Teoriile etice normative implica cel putin doua componente diferite. In primul rand, fiecare ofera o perspectiva legata de ceea ce este bun sau de valoare, adica despre ceea ce am dori sa prevaleze in actiunile noastre: fericirea tuturor fiintelor, libertatea umana, solidaritatea sociala etc. Aceasta prima componenta a unei teorii morale este descrisa ca fiind o teorie a valorii sau a binelui. Cea de-a doua componenta este o perspectiva asupra a ceea ce ar trebui sa faca agentii morali pentru a raspunde proprietatilor de valoare si este descrisa ca o teorie a corectitudinii. In functie de punctul de vedere exprimat in aceasta problema, teoriile se impart in teleologice si neteleologice sau, altfel spus consencintialiste si nonconsecintialiste[31]. Sustinatorii teoriilor neteleologice, cunoscute si sub numele de teorii deontologice[32], considera ca exista actiuni gresite prin ele insele si care nu pot fi acceptate ca mijloace de realizare a unui scop, fie el admirabil sau obligatoriu din punct de vedere moral. Teoriile teleologice sau consecintialiste resping ideea ca ar exista actiuni corecte sau gresite prin ele insele si considera ca aprecierea actiunilor se face prin prisma consecintelor acestora[33].

Teoriile etice care au exercitat cea mai puternica influenta in istoria filosofiei moralei sunt kantianismul si utilitarismul.

Morala kantiana dezvolta notele specifice ale unei gandiri deontologice, fara sa faca abstractie de implicarile interioare care fac posibila fericirea. Criticand hedonismul, pentru care placerea este determinata sensibil, si eudemonismul, pentru ca depinde de o vointa eteronoma, Immanuel Kant sustine ca actiunile valoroase moral sunt cele care rezulta dintr-o vointa autonoma.

Kant si-a construit teoria etica in jurul intrebarii fundamentale „Ce trebuie sa fac?”, incercand sa descopere maximele fundamentale de actiune pe care trebuie sa le adoptam. Imperativul categoric este piatra de temelie a eticii sale, fiind formulat astfel: „actioneaza totdeauna conform unei asemenea maxime care sa poata deveni, in acelasi timp, lege universala”[34]. Pentru Kant moralitatea consta in raportarea tuturor actiunilor noastre la o legislatie care face posibil un imperiu al scopurilor. „Aceasta legislatie trebuie sa fie aflata in orice fiinta rationala si sa izvorasca din vointa ei, al carei principiu este urmatorul: nici o actiune sa nu fie savarsita altfel decat in conformitate cu acea maxima care poate sa fie instituita ca lege universala, incat vointa sa se poata considera, in acelasi timp, ea insasi, prin maxima ei, ca legiuitoare universala”[35].

Filosoful german isi dezvolta conceptia pe cateva structuri paralele, pe care le considera echivalente, imperativul categoric fiind formulat intr-o multitudine de variante. Varianta amintita mai sus este cunoscuta ca Formula Legii Universale si este considerata cea mai „stricta” formulare. Formula cu cel mai mare impact cultural este cea a „scopului in sine”, care ne cere sa consideram „omenirea atat in persoana noastra, cat si in persoana altuia, intotdeauna ca scop si niciodata numai ca mijloc”[36]. Acest principiu reprezinta „o versiune extrem de articulata a cerintei respectului pentru individ”[37].

Teoria kantiana a datoriei distinge intre datoriile fata de sine si fata de altii, care la randul lor pot fi datorii perfecte si imperfecte. Datoriile perfecte sunt complete, adica nu admit nici o exceptie in favoarea inclinatiei, si sunt valabile pentru toti agentii in toate actiunile lor fata de ceilalti. Abtinerea de a face promisiune false, abtinerea de la coercitie si violenta sunt exemple ale principalelor datorii perfecte fata de altii. Obligatiilor imperfecte la lipseste corespondentul la nivelul drepturilor, fiind in mod necesar selactive si nedeterminate. Exemple de datorii imperfecte sunt: obligatia de a nu-i neglija pe ceilalti aflati in nevoie si de a-ti dezvolta propriul potential[38].

Cea mai cunoscuta critica la adresa eticii kantiene se refera la formalismul exagerat si la lipsa de substanta a imperativului categoric. Singura conditie impusa maximelor universale este ca principiile noastre fundamentale sa fie adoptate de toata lumea. Onora O’Neill crede ca teoria kantiana de universalizare se distinge de principii inrudite cum sunt prescriptivismul universal sau Regula de Aur prin doua aspecte importante: in primul rand, nu se refera la dorinte sau la preferinte, chiar daca acestea ar putea avea valoare universala si, in al doilea rand, ea reprezinta o procedura de identificare a acelor maxime care trebuie respinse in cazul in care principiile fundamentale ale unei persoane sau societati ar capata valoare universala[39].

Alte acuzatii care se aduc eticii lui Kant se refera la rigiditatea regulilor propuse, care trateaza uniform cazuri diferite, precum si la faptul ca principiile sale sunt prea abstracte pentru a ghida actiunea, deci teoria nu are o finalitate practica. O alta critica se refera la conflictele dintre obligatii pentru care nu exista in teorie nici o procedura de rezolvare si la faptul ca nu se mentioneaza nimic despre regretul exprimat la incalcarea sau neglijarea unui angajament moral[40].

Teoria utilitarista, o alta teorie dominanta, considera „utilitatea” ca fundament al moralei si sustine ca actiunile sunt bune in masura in care tind sa mareasca fericirea si rele atunci cand tind sa produca contrariul. „Utilitatea”, in sensul cel mai general al termenului, se refera la ceva folositor. Teoria lui Jeremy Bentham dezvoltata in jurul „principiului utilitatii” continua sa ramana cel mai bun argument in favoarea unei doctrine etice intemeiate pe ideea de utilitate. Principiul utilitatii se bazeaza pe constatarea ca „natura a plasat omenirea sub conducerea a doi stapani suverani, suferinta si placerea Ele ne conduc in tot ceea ce facem, in tot ce spunem, in tot ce gandim”[41]. Pentru Bentham, ca si pentru principalii sai adepti Hobbes si Hume, placerea este in ea insasi un bine, iar suferinta un rau. Aceasta versiune este cunoscuta sub numele de utilitarism hedonist. Supusa deseori parodierii, prin invocarea imaginii unei multimi necontrolate de oameni in cautare de placeri, aceasta versiune a utilitarismului sustine, de fapt, ideea empirica ca oamenii prezinta o tendinta naturala spre hedonism, tendinta de care ar trebui sa tina cont orice doctrina etica[42]. O alta versiune este utilitarismul preferential, care inlocuieste principiul lui Bentham cu ideea de „satisfacere a preferintelor”, insistand pe satisfacerea cu precadere a optiunilor prevalente. Aceasta versiune sustine faptul ca atata timp cat o persoana are preferinte care depasesc sau se opun unor simple placeri hedoniste, satisfacerea acestora reprezinta o sursa de utilitate pentru persoana respectiva. Aceasta teorie este preocupata de consecintele morale ce decurg din aceste preferinte. Se mai face distictie intre doua orientari aparte, respectiv grupul „utilitaristilor idealisti” reuniti in jurul idealului estetic, benefic sau nu fiintei umane, si „utilitaristii materialisti”, care pun accentul pe satisfacerea intereselor si mai putin a unor simple preferinte[43].

Dincolo de aplicabilitatea sa in sfera privata, doctrina utilitarista are evidente utilizari in context public. Potrivit acestei doctrine, atunci cand actiunile noastre se rasfrang asupra celor din jur, actiunea corecta este cea care maximizeaza utilitatea globala, rezultata din insumarea utilitatilor individuale apartinand persoanelor implicate in actiunea respectiva.

Principala acuzatie adusa utilitarismului si teoriilor consecintialiste, in general, se refera la faptul ca acestea justifica savarsirea unor fapte ingrozitoare, atata timp cat acestea promit consecinte dintre cele mai bune. Adeptii acestor teorii sustin ca o astfel de acuzatie e relevanta doar in circumstante extraordinare - spre exemplu daca cineva care impartaseste valori comune incurajeaza tortura, acest lucru se poate intampla doar in cazul in care exista un mare castig potential, cum ar fi salvarea unor vieti nevinovate sau prevenirea unei catastrofe - si, prin urmare, inceteaza sa mai fie asa de daunatoare[44].

Numeroase critici au fost aduse faptului ca inexistenta unei unitati de masura pentru utilitate face foarte dificila compararea utilitatilor care fac obiectul insumarii, precum si faptului ca insumarea impartiala a utilitatilor ignora modul in care este raspandita utilitatea in randul oamenilor.

Etica aplicata este ramura filosofiei morale care se ocupa cu rezolvarea problemelor etice. Ea este, practic, puntea de legatura dintre teorie si practica si presupune aplicarea raspunsurilor logice, epistemologice sau semantice oferite de metaetica, precum si a regulilor si principiilor eticii normative la cazuri practice, concrete.