ANALIZA COMUNICARII PROXEMICE IN SPATIUL PUBLIC. CONTEXTE CULTURALE DIFERITE.

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje,care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate,creand intelesuri.

Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat limbajele neverbale si au constatat ca proportia in care folosim limbajul verbal si limbajele neverbale este, in comunicarea orala, urmatoarea 7% cuvinte, 38% paralimbaj (in principal intonatia si inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (in principal expresia fetei, gesturile si postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.[2]

De cite ori comunicam, noi trimitem in exterior mesaje si prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci cand nu scriem sau vorbim, noi totusi comunicam ceva, uneori neintentionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a inlocui cuvintele sau, mai important, pentru a intari mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, cand vorbim, comunicam de asemenea prin

expresia fetei- un zambet, o incruntare;

gesturi- miscarea miinilor si a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;

pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;

orientarea- daca stam cu fata sau cu spatele catre interlocutor;

proximitatea- distanta la care stam fata de interlocutor, in picioare sau asezati;

contactul vizual- daca privim interlocutorul sau nu, cat si intervalul de timp in care il privim;

contactul corporal- o bataie usoara pe spate, prinderea umerilor;

miscari ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a incuraja interlocutorul sa continue;

aspectul exterior- infatisarea fizica sau alegerea vestimentatiei;

aspectele nonverbale ale vorbirii- variatii ale inaltimii sunetelor, taria lor si rapiditatea vorbirii, calitatea si tonul vocii (denumite uneori "paralimbaj");

aspectele non-verbale ale scrisului-         scrisul de mana, asezare, organizare, acuratete si aspectul vizual general;

Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicarii este uneori denumit "metacomunicare" (cuvantul grecesc "meta" inseamna "dincolo" sau "in plus"). "Metacomunicarea" este deci ceva in plus fata de comunicare si trebuie sa fim totdeauna constienti de existenta sa. Trebuie sa subliniem ca metacomunicarea, care insoteste orice mesaj, este foarte importanta.[3]

Alti autori (R. Birdwhistell, A.A. Pease, M. Dinu) vorbesc despre limbajul tacerii, limbajul spatiului si limbajul corpului (ultimul inglobind majoritatea indicilor amintiti inainte).

Limbajul tacerii

Tacerea, departe de a fi lipsa de comunicare, este incarcata cu profunde semnificatii comunicative.

Cand suntem stingheriti nestiind raspunsul la o intrebare, noi comunicam implicit ceva. Aceasta tacere e deosebita de tacerea omului plictisit sau de tacerea meditativului, de tacerea impusa prin "reducerea la tacere" sau de tacerea prevezatoare.

Tacerea se leaga de ascultare si de receptionarea corecta a mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creand interlocutorului posibilittea de a-si exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi ramas ascunse. Incurajand raspunsurile, tacerea se dovede a fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obtine un profit intelectual si social maxim din fiecare interactiune comunicationala, tinand seama si de ponderea pe care o are tacerea in acest tip de interactiuni.

Astfel, studiile privind activitatile pe care le desfasoara de-a lungul unei zile membrii "gulerelor albe" (mediile intelectuale) americane arata ca sapte minute din zece acestia sunt angajati intr-o forma de comunicare (N. Stanton, 1995). Activitatile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:

9% scris

39% transmit

30% vorbit

16% citit

61% receptioneaza

45% asculta

Acesta proportie poate fi diferita la alte segmente de populatie a caror ocupatie implica intr-o masura mai mica scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultarii se mentine prioritara si in aceste cazuri, ascultarea, cel putin sub aspect cantitativ, aflandu-se in fruntea manifestarilor noastre comunicationale. Ea reprezinta o veriga extrem de importanta a lantului comunicational, fiind o conditie esentiala a receptarii corecte a mesajului. Daca mesajul nu este receptionat corect, el nu reprezinta decat un simplu zgomot de fond.

Exista pericolul ca, fie individul sa se gandesca la altceva in timpul ascultarii, fie sa se gandeasca la propriul sau raspuns, neglijand ascultarea eficienta.

Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune intelegerea, interpretarea si integrarea informatiei primite in modele de cunoastere proprii.

GESTURILE

Exprimarea verbala este facilitata indeosebi de gestica si de miscare. Interzicerea acestora de catre profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele marcate de "a", "a", cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc). Constatam ca mai ales gesturile sustin psihologic comunicarea verbala. Intrebarea este ce identitate au gesturile, ce ne obliga sa gesticulam, care sunt gesturile cel mai des folosite, cum se clasifica ele? Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvantul, clasificandu-le in gesturi substitutive, completive si de insotire a discursului verbal (dupa Mihai Dinu). O alta clasificare mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman si W. Friesen, potrivit carora gesturile sunt de urmatoarele feluri:

1. gesturi mimice sau corporale (expresori) - insotesc o traire organica cu tenta afectiva (tresarire, roseata, crispare de durere); au valoare comunicativa marcand exprimarea (ne balbaim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturala (tristetea, durerea, dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot in lume (incruntarea, dispretul, surasul, semnul V pentru victorie sau O pentru

triumf). Faciliteaza relatia profesor-elev; adult-copil, deoarece comunic a starile sufletesti ale emitatorului. Ele sunt mai mult indicii decat semnale.

Analiza: Stadiul actual privind implementarea unui sistem de management al calitatii conform cu standardele iso 9001:2008 Referat: Procedura de depunere a ofertei de proiect

2. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbaldintre interlocurori (regulatori), care dirijeaza, controleaza si intretin comunicarea verbala; exemple: apropierea de partener, pozitia de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvantului, ridicarea in picioare, cresterea / incetinirea debitului verbal etc. Se apeleaza la ele atunci cand:

se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc.

apar doar in prezenta partenerului cu care se comunica. Daca partenerul nu este de fata (convorbire telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic. Au functie expresiva si fatica deoarece releveaza atitudinea participantilor fata de interactiune.

3. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala (ilustratori):

sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se dobandesc prin invatare

indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe, inainte/inapoi); forma (dreptunghi, spirala, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie, lui); modul de actiune (incet/repede)

au rolul de a accentua/intari/explica cuvantul, indeplinind functia de insotire si completare a comunicarii verbale.

4. gesturi cu semnificatie speciala (embleme) - inlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea de substituit al cuvantului (exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la tampla - pentru nebunie; palma pe obraz si tampla - pentru somn; degetul la buze - pentru liniste etc.)

5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori ticuri:

au rol de descarcare si de echilibrare psihica

sunt de doua feluri:

- manipulari de obiecte in scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului, aranjarea in timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv

- automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul unghiilor, suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund unor nevoi intime)

sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) in momente de concentrare, de tensiune psihica, de singuratate etc.

sunt o "supapa" pentru detensionare

pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare.

Concluzie: cele cinci categorii de gesturi au functii specifice:

fie dezvaluie subiectul care comunica (expresorii) - ticuri, expresii cu incarcatura culturala;

fie structureaza comunicarea (regulatorii) - in functie de privire, pozitie, debit putem sa

comunicam cursiv, normal;

fie determina/intaresc continutul transmis (ilustratorii si embleme le) - intarind cuvantul cu un semn (clipim complice, miscam capul, ducem degetul la buze pentru liniste);

fie faciliteaza racordarea si adaptarea partenerilor la situatia de comunicare (prin adaptori) - ajutandu-ne sa ne echilibram emotional, sa ne detensionam, pentru a nu altera comunicarea.

Daca vizam comunicarea didactica, atunci putem apela la o alta clasificare a gesturilor/miscarilor profesorului in procesul educational, facuta in anul 1977, de catre B.M. Grant si G.D. Hennings, care evidentiaza doua mari categorii de miscari, respectiv:

A - miscari personale sau de autoreg lare - proprii fiecarui profesor si concretizate in gesturi sau ticuri specifice de natura personala: aranjarea cravatei, fixarea ochelarilor, aranjarea parului, inchiderea/deschiderea hainei s.a.m.d.;

B - miscari de instruire - care au statutul de parti componente ale actului de predare, comunicand semnificatii esentiale.

Pentru exemplificare, redau mai jos cateva miscari de instruire ale profesorului:

indicarea tablei si fixarea privirii spre un anumit elev;

indreptarea intentionata a privirii asupra clasei;

baterea palmelor, pocnirea degetelor;

aruncarea privirii spre o priza si inmanarea prelungitorului unui elev, in mod ostentativ;

miscarea capului in sens afirmativ/negativ, in timp ce un elev raspunde;

ridicarea sprancenelor, strangerea buzelor, etc.

La randul lor, si elevii recurg la nonverbal (NV) in reactia lor la clasa. Aceste miscari de instruire ale elevilor au valoare de feed-back pentru profesor, dar numai in conditiile in care profesorul le interpreteaza corect. In cele ce urmeaza, exemplific cu o suita de miscari de instruire ce au frecventa deosebita in comportamentul elevilor la clasa:

ridicarea mainii;

balansarea capului (fata -spate) in timpul predarii;

incretirea fruntii in timp ce profesorul explica;

privirea repros indreptata spre un coleg;

privirea spre fereastra; agitatie in banca.Pentru a ne da seama cat de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa incercam sa vorbim cu mainile la spate. Cateva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strangerea pumnilor - denota ostilitate si manie, sau, depinzand de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise - sinceritate, acceptare; mana la gura - surpriza si acoperirea gurii cu mana - ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit in palma semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Mainile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau incercare de autocontrol. Atentie insa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus in jos spunem "da", in timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stanga.

EXPRESIA FETEI

Comunicarea prin expresia fetei include mimica (incruntarea, ridicarea sprancenelor, incretirea nasului, tuguierea buzelor etc.) zambetul (prin caracteristici si momentul folosirii) si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii etc.). Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. In modnormal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens in timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca intr-o conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important decat

ceea ce exprima cuvintele.

1. Mimica este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea incruntata semnifica preocupare, manie, frustrare; sprancenele ridicate cu ochii deschisi - mirare, surpriza; nas incretit - neplacere; narile marite - manie sau, in alt context, excitare senzuala; buze stranse - nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.

2. Zambetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului zambetului variaza insa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strans corelata cu presupunerile specifice care se fac in legatura cu relatiile inerumane in cadrul acelei culturi.

3. Privirea Se presupune ca ochii sunt "oglinda sufletului". Modul in care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, incredere si prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un inteles. Privind pe cineva confirmam ca ii recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva inseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate insemna onestitate si intimitate,

dar in anumite situatii comunica amenintare. In general, o privire insistenta si continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor in sus exprima increderea de a ne aminti ceva; in jos - tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea intr-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii inseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, in general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate. Dupa Mark Knopp, functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt in numar de patru:

a) cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant in realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.

b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; intr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea privirii.

c) indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea , ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip anume.

d) compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, intr-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramanem departe unul de altul. In paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra in contradictie cu cea dintai. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Intr-o convorbire oficiala se vizeaza, in cea mai mare parte a timpului, un loc situat in mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva intre ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa il aduca mai jos, intr-o regiune situata intre barbie si zona coapselor.

Spatiul personal, "bula de aer" ce-l inconjoara pe om, s-a bucurat de cea mai mare atentie din partea cercetatorilor.

SpatiuL poate fi inpartit in patru zone distincte, fiecare zona fiind impartita la randul ei in doua subzone: un apropiata si alta indepartata. Deosebim astfel:

Zona intima, ce se intinde de la suprafata corpului pana la o distanta de 46 cm. Este zona cea mai importanta pentru om si cea mai aparata. Doar celor apropiati emotional (indragostiti, parinti, copii, sotul, sotia) le este permis accesul in ea.

Zona personala e cuprinsa intre 46 cm si 1,22 m. Distanta personala ne protejeaza fata de atingerea celorlalti si asigura comunicarea verbala optima. Interlocutorii isi pot strange mana, act care se face de regula pe un "teren neutru" incheietura mainii aflandu-se la limita zonei intime a interlocutorilor.

Zona sociala desemneaza spatiul personal pe care-l mentinem atunci cind intram in relatii oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, in relatiile de serviciu, relatii fata de necunoscuti (fata de vanzator, fata de factorul postal, de noul angajat), relatii din care elemenrul de intimitate este inlaturat total. Distanta prin care evitam contactul corporal este mentinuta prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon intre interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghiseul, scaunul amplasat la cativa metri distanta.

Zona publica, peste 3,60 m, e distanta corespunzatoare atunci cand ne adresam unui grup mare de oameni, in care comunicarea si-a pierdut aproape in totalitate caracterul interpersonal. Este totodata distanta care se mentine (in salile de tribunal) intre politicieni si ziaristi la conferintele de presa, intre comandant si trupa.

Situatiile de aglomeratie din autobuz, lift, la cinema, cand zonele intime ne sunt

invadate de necunoscuti, ne creaza iritate si stanjeneala. Oamenii adopta in astfel de situatii un comportament impersonal, vorbind sau miscandu-se cat mai putin cu putinta. Allan Pease (1993) aminteste citeva reguli pe care oamenii le aplica in astfel de situatii, reguli care prevad:

Nu ai voie sa vorbesti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care ii cunosti.

Trebuie sa eviti ca privirea ta sa se intalneasca cu privirile altora.

Sa pastrezi o expesie de "jucator de pocher", fara sa afisezi vreo emotie.

Daca ai o carte sau un ziar, sa creezi impresia ca esti cufundat in citirea lor.

Cu cat aglomeratia e mai mare, cu atat iti poti permite mai putine miscari ale trupului.

In lift sa urmaresti cifrele care indica etajele.[4]

Modalitatea non-verbala a comunicarii este frecvent intrebuintata in procesele de

insruire, invatamant, arta dramatica, si in medicina.

Exista corelatii intre mesajul verbal si cel non-verbal transmis de individ. Cand intre cele doua mesaje exista dicordanta, oamenii au tendinta sa se bizuie pe mesajul non-verbal intrucat este, de regula, mai sincer, mai putin supus controlului constient.

Cecetarile efectuate in domeniul comunicarii au evidentiat existenta unei legaturi directe intre nivelul de pregatire, statusul social si disponibilitatile de vorbire ale unei persoane si numarul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj. Cu cat o persoana este mai instruita si se afla mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atat reuseste.