Imaginea - dimensiuni conceptuale

Imaginea - dimensiuni conceptuale

1. Etimologii si continuturi semantice

Desi termenul imagine poate fi inteles imediat, el acopera un echivoc semantic profund. El provine din grecescul eikon (fr. icône) si are sensul de imagine, de reprezentare. In limba greaca, de la Homer incoace, eikon tine de un camp de experienta optica si trimite la o reprezentare data vederii, care reproduce, cu asemanare, o realitate.

In sensul sau propriu si prim, eikon-ul, ca si ansamblul familiei de cuvinte asociate se aplica reprezentarilor mentale - imaginea unui lucru, viziunea intr-un vis - si reprezentarilor materiale ale unor realitati fizice - portret, statuie. Eidolon are legatura cu irealitatea si este apropiat prin sens de phantasma, care inseamna viziune, vis, fantoma. "Aceste reprezentari trimit la forme imanente, mentale sau materiale, la morphe (statura, ordine aparenta), la skhema (mod in care exista un lucru), typos (urma sau semn lasat de o lovitura)" (Wunenburger, 2004, p. 17). . Imaginea apare clar ca o forma vizibila care se raporteaza la experienta trecuta, prezenta sau viitoare.

Termenul imago are o etimologie greu de precizat; are toate sensurile cuvantului imagine; deseori ii sunt asociate forma si figura.

Termenul imagine, ca si adjectivele asociate, serveste drept termen generic pentru un intreg ansamblu de expresii, care sunt tot atatea specii, pornind de la alte radacini lingvistice - semn, simbol, alegorie, metafora, emblema, tip, arhetip, prototip, schema, ilustratie, diagrama, figura, plan, harta etc. - sau diferitele moduri de incarnare a imaginii - vestigiu, urma, efigie, portret, pecete, amprenta etc.

Exista numeroase definitii, care descriu o aceeasi entitate (se deosebesc doar prin formulari) sau disting entitati diferite (ceea ce presupune conceptii diferite). Putem conveni ca numim imagine o reprezentare concreta (ca reproducere sau copie) a unui obiect (model, referent[1]), fie el material (o masa) sau ideal (un numar abstract).

Pentru Jean-Paul Sartre, imaginea este constiinta de ceva, iar "constiinta imaginii implica constiinta pe care o avem privind semnificatia sa" (Sartre, 1997, p. 87). Imaginea serveste deci ca semn, are o semnificatie, se afla intr-o relatie cu altceva decat cu ea insasi; este un substitut. Are un continut intelectual, indica o realitate logica, pentru ca orice imagine trebuie sa fie inteleasa.

Ȋnainte de toate, imaginea este o reprezentare imediata, o entitate compozita si median, care se manifesta atat in domeniul perceptivului, cat si in operatiile intelectuale de ideatie.

2. Imagine si mimesis

Pentru notiunea de imagine, sunt definitorii ideile de asemanare (mimesis) si cea de copie, de existenta secunda, neadevarata: activitatea cunoscuta ca mimesis are ca produs o entitate al carei statut ontologic este inferior celui al modelului sau.

In cultura Greciei antice imaginea implica mai mult decat o asemanare cu modelul, o inrudire. Legatura cu modelul este o operatie religioasa si aproape magica. Suntem aici aproape de speculatiile pitagoreice si de misterele religioase.

Incepand cu Socrate, Platon si Aristotel, mimesis era repetarea aspectului lucrurilor, cu aplicare la literatura, pictura si sculptura. La Socrate, notiunea de mimesis era inca generala; nu se precizeaza daca era vorba de o redare fidela a realitatii sau una libera cu un anumit grad de libertate. Desi se pare ca a fost primul care a formulat teoria imitatiei, afirmand ca functia proprie a picturii si a sculpturii este imitarea, Socrate a evitat sa numeasca pictura drept mimesis, preferand sa foloseasca termeni apropiati: ek-mimesis (redare) sau apo-mimesis (contrafacere).

La Platon, teoria mimesis-ului se impleteste cu o teorie a imaginii in genere. In Sofistul, Strainul se intreaba: "ce numim noi, in fond, imagine ?" In Republica o intrebare asemanatoare primeste urmatorul raspuns: "numesc imagini, mai intai, umbrele, apoi reflexele in apa si in obiectele cu suprafata compacta, neteda si stralucitoare, si tot ce-i astfel" (510 a) (apud Muresan, 2000, p. 76). Filosoful folosesste cuvantul eikon. El are legatura cu teoria Formelor (Ideilor), fiindca obiectele sensibile sunt imaginile acestor modele eterne. La sfarsitul lui Timaios, lumea sensibila este o imagine a Zeului inteligibil, adica a locului Ideilor: "Acum, in sfarsit, putem spune ca discursul nostru despre univers a ajuns la capatul lui. Universul, primind in sine vietuitoarele muritoare si nemuritoare si cuprinzand tot ceea ce este vizibil si tot ceea ce este o copie a vietuitoarelor inteligibile, a devenit, el insusi, o vietate vizibila - un zeu perceptibil [ . ]" (Platon, 1983, p. 215).

Imaginea indica o participare la model, dar ea nu egaleaza modelul. "Ea nu este creata de model, ci provine din el, prin propagarea Formei care patrunde si organizeaza materia" (Besançon, 1996, p. 35).

La Aristotel, spre deosebire de Platon, mimesis nu mai inseamna o copiere fidela, "mecanica", a aspectelor superficiale, exterioare, ale realitatii, ci sesizarea esentei, adica a realitatii posibile. Diferenta dintre istoric si poet consta in faptul ca "unul infatiseaza fapte aievea intamplate, iar celalalt fapte ce s-ar putea intampla; "poezia infatiseaza mai mult universalul, cata vreme istoria mai degraba particularul" (1451 b 5) (Aristotel, 1998, p. 76). Imitatia se poate realiza in trei modalitati diferite: "De vreme ce poetul e un imitator, ca pictorul sau orice alt artist, imitatia lui trebuie sa redea, neaparat, lucrurile intr-unul din aceste trei chipuri: fie cum au fost sau sunt, fie cum se spune sau par a fi, fie cum ar trebui sa fie" (1460 b 10) (Ibidem, p. 102). Prima si ultima modalitate sunt supuse unei evidente legitati constrangatoare, ce ghideaza mimesis-ul. Existenta reala, prezenta sau trecuta, ori cea ideala, impun repere stricte, nelasand loc la ceea ce astazi am numi viziune sau interpretare personala.

Distingand intre adevar, posibil, imposibil si verosimil, Aristotel propune un criteriu de evaluare a imaginilor, aflat in legatura cu actul comunicarii, respectiv cu momentul perceperii lor. Imaginea vizuala in sine este fie adevarata, fie falsa, dar pentru cel ce o priveste ea va aparea ca fiind mai mult sau mai putin verosimila: "nu trebuie uitat ca o imposibilitate lesne de crezut e preferabila unui fapt anevoie de crezut, chiar imposibil. Oameni cum sunt cei pictati de Zeuxis se poate sa nu existe: cu atat mai bine, insa, ca-s mai frumosi, pentru ca modelul trebuie depasit" (1461 b 12) (Ibidem, p. 105). Aristotel afirma demnitatea artei mimetice si a artistului angajat in imitatie. Pentru Platon, arta este imitatie, dar are o realitate care este separata, prin mai multe niveluri de Idee, care este realitatea adevarata, fiind imitatia unei imitatii.

Prin modalitatile prezentate mai sus, Aristotel a transformat notiunea de mimesis dintr-o copie mai mult sau mai putin fidela a realitatii, intr-un raport in care artistul se bucura de libertate si de initiativa. "Platon considera arta inferioara pentru ca era mimetica. Aristotel ii justifica mimetismul. Platon a intuit ca veritabila aspiratie a artei era de a reprezenta divinul printr-o imagine. Aristotel pune, dimpotriva, aceasta imagine pe acelasi plan cu toate realitatile existente in lume, pentru ca ele sunt produse in mod fundamental, in acelasi fel" (Besançon, 1996, p. 49). Ȋn viziunea lui Aristotel artistul, dar si opera de arta, nu imita divinul, ci actiunea divina.