Inmultirea vegetativa - particularitatile inmultirii vegetative - butasirea

1. Particularitatile inmultirii vegetative

La plante, fiecare portiune de organ vegetativ, avand un grad ridicat de independenta fiziologica, poate sa refaca intregul organism si sa re­genereze o noua planta. Inmultirea vegetativa, asexuata, a plantelor se bazeaza tocmai pe aceasta capacitate de regenerare sau restitutie.

In mod natural, plantele lemnoase se regenereaza vegetativ din mu­guri adventivi, formati pe tulpini sau radacini, din care iau nastere las­tari si, respectiv drajoni. Artificial, speciile de arbori si arbusti pot fi inmultite vegetativ prin butasi, marcote si altoaie.

Butasul reprezinta o portiune oarecare de tulpina, radacina si chiar frunza, care, separata de planta mama si pusa in conditii favorabile, se inradacineaza si dezvolta un nou organism. Daca, in primele faze de inradacinare si crestere, por­tiunea de tulpina ramane nedetasata de planta mama, poarta denumirea de marcota. Cand butasul de tulpina se grefeaza pe o alta planta si concreste cu tesuturile gazdei se numeste altoi.

Regenerarea vegetativa prezinta numeroase si importante avantaje, care sporesc tot mai mult sfera ei de aplicabilitate practica in silvicul­tura. In primul rand, regenerarea vegetativa nu este legata de formarea unor organe speciale de reproducere, ca inmultirea generativa. Ea poate fi aplicata in orice etapa de dezvoltare a plantei mama. In al doilea rand, la baza inmultirii vegetative sta si capacitatea de transmitere a insusiri­lor morfologice si a caracterelor stadiale pe care le are planta mama. Din punct de vedere ontogenetic, prin restitutie nu se obtine o noua genera­tie de plante, ci exemplare care preiau si continua dezvoltarea organelor vegetative din care s-au regenerat. Ca urmare, descendentele regenerate vegetativ mostenesc mai fidel insusirile individuale ale arborilor de la care provin. De aceea, in silvicultura, metoda reproducerii vegetative este frecvent aplicata pentru pastrarea unor caractere valoroase ale arbo­rilor sau pentru inmultirea unor exemplare cu insusiri deosebite, obtinute pe cale naturala sau ca rezultat al unor mutatii provocate artificial. Se stie, de altfel, ca, la infiintarea plantajelor de clone, pentru productia de seminte ameliorate, se recurge la inmultirea vegetativa prin altoire.

De asemenea, majoritatea formelor decorative ale speciilor lemnoase nu pot fi transmise descendentilor decat prin restitutie. Culturile de rasinoase din samanta, destinate producerii puietilor decorativi de talie mare. prezinta multe dezavantaje de ordin economic si tehnic. Pe langa faptul ca ele sunt deseori compromise de factorii climatici nefavorabili, iar cres­terea puietilor din semanaturi inceata, reproducerea rasinoaselor din samanta nu asigura transmiterea fidela a insusirilor ornamentale ale plan­telor mama. Asa. de exemplu, unele varietati si forme de Thuja (f. fastigiala, piramidalis, gigantea, warena, globosa), fructifica rar iar altele au tendinta de a se salbatici in cazul inmultirii generative. Picea pungens var. glauca si Abies concolor pierd culoarea caracteristica a acelor prin inmultirea din samanta. De aceea, se multiplica numai pe cale vegetativa, prin altoire. La fel, caracterele ornamentale ale speciilor de Biota se per­petueaza usor prin butasire.

La inmultirea vegetativa se recurge, de asemenea, in cazul unor specii care nu produc seminte (plopi euramericani) sau fructifica rar iar repro­ducerea generativa este dificila. Asa, de exemplu, plopii autohtoni si sal­ciile se inmultesc mult mai usor din butasi de tulpina, decat din seminte. Un alt avantaj al inmultirii vegetative consta in faptul ca se obtin, aproape fara exceptie, culturi cu cresteri rapide si puieti vigurosi.

Cu toate aceste multiple avantaje, inmultirea vegetativa nu poate fi aplicata, deocamdata, cu usurinta decat la putine specii destinate lucra­rilor obisnuite de impadurire. La cele mai multe specii lemnoase, inrada­cinarea butasilor nu este posibila decat in spatii adapostite, fapt care duce la scumpirea materialului de plantat. Pe de alta parte, inmultirea vege­tativa aplicata pe scara de productie prezinta unele neajunsuri. Asa, de exemplu, clonele de plopi euramericani, regenerate repetat prin butasire, pierd vigoarea de crestere. De asemenea, prin folosirea materialului de plantat multiplicat de la aceeasi clona, se ajunge la culturi forestiere care, datorita uniformitatii excesive, sunt mult mai expuse la atacuri de dauna­tori decat culturile obtinute din material heterozigot provenit din seminte.

2. Butasirea

Procedeul de inmultire vegetativa din butasi poarta denumirea de butasire. Butasii reprezinta fragmente din organe vegetative detasate de planta mama, care, in conditii favorabile de umiditate, temperatura si aerisire, formeaza radacini si tulpini proprii, regenerand astfel plante noi, independente. Tulpina, radacina si la unele specii chiar frunzele, servesc ca material de baza, pentru confectionarea butasilor. In raport cu organul vegetativ din care provin, butasii pot fi de tulpina, radacina sau frunza. In silvicultura, se folosesc mai mult butasi confectionati din lujeri sau lastari (butasi de tulpina), care se recolteaza fie in perioada repausului vegetativ (butasi de iarna sau lignificati), fie in sezonul de vegetatie (bu­tasi de vara sau nelignificati). Butasii de radacina se utilizeaza rar in silvicultura iar cei de frunza, deocamdata, numai in floricultura.

La butasi, indiferent de organul vegetativ din care provin, activitatea de restitutie incepe totdeauna cu formarea radacinilor. Intensitatea cu care se manifesta capacitatea de inradacinare a butasilor depinde de natura lor, de specie, varsta si stadialitatea plantei mama sau a organului vege­tativ de la care provin, conditiile de vegetatie si tehnica aplicata la butasire.

La unele specii lemnoase forestiere, inradacinarea butasilor de tulpina lignificati este usoara, la altele mai grea sau practic imposibila. La noi, folosind aceasta categorie de butasi, se multiplica usor pe scara de pro­ductie, direct in campul de cultura al pepinierei, plopii euramericani si indigeni (cu exceptia plopului tremurator), salciile (cu exceptia celei capresti), platanul etc. In randul plantelor lemnoase exista specii arbores­cente si mai ales arbustive, ai caror butasi de tulpina lignificati se inrada­cineaza usor numai in spatii adapostite (sere, rasadnite).

Cu butasi de tulpina nelignificati pot fi inmultite, dupa o tehnologie specifica, cele mai multe specii de Angiospermae si Gymnospermae. Inra­dacinarea acestei categorii de butasi trebuie sa fie asigurata insa, aproape totdeauna, in spatii adapostite.

Butasii de radacina se folosesc mai rar si numai pentru speciile lem­noase care drajoneaza usor (plop alb, salcioara. cununita. liliac, maces etc.).

Procesul de restitutie la butasii de tulpina sau de radacina este supus fenomenului de polaritate, potrivit caruia planta, in totalitatea ei, ca si fragmente din ea, formeaza radacini la capatul inferior din punct de vedere morfologic si tulpini la capatul opus. Polaritatea este determinata de sen­sul descendent al circulatiei substantelor plastice si hormonale in organele plantei si de acumulare a lor in partea inferioara, unde se favorizeaza inradacinarea. Atata timp cat o ramura ramane nedetasata de planta mama, nu formeaza radacini, dar, daca printr-o simpla incizie inelara se intre­rupe curentul descendent, substantele se acumuleaza in dreptul sectiunii si. in conditii favorabile, stimuleaza inradacinarea.

Analiza: Modul de folosire a ingrasamintelor naturale in livada Referat: Lucrarile solului – aspecte privind utilizarea masinilor

De asemenea, prin cercetari efectuate asupra procesului de butasire, s-a demonstrat ca inradacinarea este puternic stimulata de auxina, hor­monul de crestere al plantei. Ca urmare, speciile care elaboreaza in mod natural suficienta auxina, ofera butasi cu capacitate ridicata de inradacinare. Totodata, s-a dovedit ca, in general, tratarea artificiala a butasilor cu biostimulatori naturali sau sintetici inlesneste inmultirea prin butasire a plantelor lemnoase, aproape fara exceptie. Biostimulatorii cei mai activi in procesul de inradacinare a butasilor sunt acizii beta-indolil-acetic, beta-indolil-butiric, beta-indolil-propionic, alfa-naftil-acetic, tri-iod-benzoic etc. Sub forma de solutie apoasa sau praf (in. amestec cu talc) ori alifie (in amestec cu lanolina), aceste substante, de crestere, se folosesc in concen­tratii foarte mici (0,005—0,01 °/o) la tratarea butasilor, timp de 5—10 ore.

Cresterea si formarea radacinilor la butasi (cu exceptia celor neligni­ficati) are loc pe seama substantelor nutritive de rezerva pe care le contin. Cu cat continutul substantelor de rezerva din butasi este mai mare, cu atat radacinile pornesc mai usor si cresc mai mult.

Inradacinarea butasilor este conditionata in egala masura de varsta si stabilitatea plantelor-mama sau organelor vegetative de la care provin. Inradacinarea are loc cu atat mai repede si mai usor, cu cat exemplarul mama sau organul vegetativ, din care se recolteaza butasul, este mai tanar calendaristic si stadial. Odata cu inaintarea in varsta a plantei-mama, se reduce capacitatea de inradacinare a butasilor. De aceea, se recomanda ca butasii sa fie recoltati si confectionati din lujeri sau radacini cat mai tinere din punct de vedere calendaristic si stadial. In acest scop, adeseori se infiinteaza in pepiniere, din seminte, culturi speciale de plante-mama.

Pe de alta parte, inradacinarea butasilor are loc numai in conditii favorabile de umiditate, temperatura si aerisire. Pentru multe specii fores­tiere si pentru unele categorii de butasi, conditiile favorabile desfasurarii procesului de inradacinare nu pot fi asigurate decat in spatii adapostite. In raport cu felul butasilor si modul lor de inradacinare, in practica se adopta tehnologii diferite de butasire.

Butasirea cu butasi de tulpina lignificati. La aceasta categorie de butasi, radacinile pornesc si se formeaza din calus dar mai ales din rudi­mente radicelare.

Calusul reprezinta un tesut nou ce se formeaza pe seama substantelor de rezerva pentru cicatrizarea sectiunilor. La inceput apare ca un tesut parenchimatic, nediferentiat din care se separa pe urma, elemente de conducere, un cambiu propriu si muguri de crestere. Din acesti muguri se formeaza radacini adventive. Lastarii se formeaza din muguri axilari si, foarte rar, din calus.

La speciile ai caror butasi lignificati se inradacineaza usor, cele mai multe radacini pornesc din asa-numitele rudimente radicelare (inceputuri sau primordii de radacini), care se formeaza pe lujeri cu putin timp inainte de lignificarea lor.

Rudimentele radicelare sunt grupe de celule meristematice, localizate in punctele de contact dintre razele medulare si cambiul generator. Ele se gasesc neuniform distribuite pe lungimea lujerilor. Cele mai multe si mai active sunt concentrate spre baza lujerilor. Spre varf sunt mult rarite si, adeseori, lipsesc. Distributia lor inegala se remarca si pe lungimea internodurilor. Mai aglomerate se gasesc in regiunea mugurilor axilari, in partea superioara a internodului.

La multe specii foioase, capacitatea de inradacinare a butasilor ligni­ficati fiind strans legata de formarea anticipata a rudimentelor radicelare, stimularea procesului de calusare nu este necesara, deoarece s-ar consuma substante de rezerva in detrimentul cresterii radacinilor. Butasii de tulpina lignificati se confectioneaza din lujeri sau lastari, in varsta de un an, recoltati de la plante-mama tinere stadial si cu insusiri fenotipice superioare.

Caracteristicile calitative principale ale butasilor lignificati sunt lun­gimea si grosimea. Cu cat valorile acestor dimensiuni sunt mai mari, cu atat continutul in substante nutritive de rezerva este mai bogat si butasii se inradacineaza mai viguros. Cu toate acestea, lungimea nu poate depasi anumite limite, deoarece, prin plantare, capatul inferior al butasilor prea lungi ar ajunge in straturile de sol mai reci si mai putin aerisite, nepriel­nice procesului de inradacinare. De aceea, pentru butasiri in camp, se folosesc butasi lignificati cu lungimea de 20-30 cm, in raport cu textura si gradul de afanare a solului. Cand butasii se inrada­cineaza in conditii deosebit de favorabile, ce sunt asigurate in sere sau rasadnite, lungimea lor poate fi mult mai mica (de 5-12 cm). Grosimea butasilor lignificati depinde de specie si de diametrul care-l realizeaza lujerii la varsta de un an. Se aleg totusi butasi cu grosimi de minimum 5 mm pentru butasiri in spatii adapostite si de minimum 10 mm pentru culturi in camp.

La speciile foioase, butasii lignificati se confectioneaza din partile mijlocii si de baza ale lujerilor, care cuprind cele mai multe rudimente radicelare.

Sectionarea butasilor lignificati se face, la ambele capete, perpendicular pe ax, pentru a reduce cat mai mult suprafata de calusare. La capatul superior al butasului, sectiunea se executa cu l-2 cm deasupra unui mu­gure axilar, din care va porni lastarul. Sectiunea de la baza butasului se executa cu 2-3 cm sub punctul de insertie a mugurelul axilar, pentru a cuprinde in intregime zona de aglomerare a rudimentelor radicelare.

La unele specii arbustive, butasii lignificati se confectioneaza cu calcai sau carlig. Cei cu calcai pastreaza la baza lor o bucata din lemnul lujerilor de 2 ani. Butasii cu carlig pastreaza la baza un fragment din ramura purtatoare.

In toate cazurile, la sectionarea butasilor se folosesc unelte taietoare foarte bine ascutite, care sa evite zdrelirea sau strivirea tesuturilor.

Lujerii folositi la confectionarea butasilor se recolteaza toamna, dupa caderea frunzelor, sau primavara pana la intrarea in vegetatie, de prefe­rinta nu mult inainte de butasire. Pana la plantare si mai ales peste iarna, butasii, legati in manunchiuri, se pastreaza in beciuri sau depozite speciale, ia temperatura de 4-5°C, ingropati in nisip umed. Peste iarna, cand este cazul, se recomanda pastrarea lujerilor iar confectionarea butasilor din ei sa se faca primavara, cu putin timp inainte de plantare.

In camp, plantarea butasilor se executa toamna sau primavara, tot­deauna intr-un sol bine mobilizat si afinat pe adancimea de cel putin 40 cm. Prin plantare, butasii se ingroapa complet in pamant cu l-2 cm sub nivelul solului, obisnuit, in pozitia verticala. Butasii mai lungi pot fi asezati oblic, pentru ca baza lor sa nu ajunga in straturile de sol mai reci si mai slab aerisite. La plantare este foarte important sa se asigure con­tactul strans intre pamant si toata suprafata butasului.

Plantarea butasilor se executa manual cu plantatorul sau la sant, asa cum se procedeaza la repicaj. In soluri foarte bine afinate, se poate recurge la plantarea butasilor prin infigerea lor directa in pamant, daca procedeul nu provoaca zdrelirea cojii si ruperea mugurilor. In ultima vreme, se folosesc, la butasirea in camp, masini speciale de plantat butasi.

Distanta de plantare a butasilor in camp, depinde de marimea puietilor de obtinut si de mijloacele folosite la intretinerea solului. In pepiniere nemecanizate, distanta intre randuri se ia de 25-40 cm si intre butasi pe rand de 10-20 cm. La specii repede crescatoare (plopi euramericani), dis­tanta dintre randuri ajunge la 1,0-1,4 m si intre butasi pe rand de 0,4-0,7 m. In pepiniere mecanizate, se recurge frecvent la scheme de cultura in randuri grupate.

In rasadnite sau in cutii plasate in sere, pe un suport alcatuit din litiera de foioase, se asterne un strat de pamant vegetal amestecat cu nisip in proportii de 2:1, gros de circa 20 cm, in care se executa butasirea. In acest caz, distanta de plantare este redusa, de numai 5-6 cm intre butasi.

Butasirea cu butasi de tulpina nelignificati. Procedeul de inmultire vegetativa din butasi de vara nelignificati prezinta avantajul ca poate fi extins si aplicat la aproape toate speciile foioase si rasinoase, mai ales daca se folosesc substante stimulatoare de crestere, care intensifica si grabesc formarea radacinilor. Desi destul de costisitor si greu de practicat, procedeul se aplica totusi pe scara larga, mai cu seama la inmultirea spe­ciilor de arbori si arbusti ornamentali, inmultirea rasinoaselor pentru producerea formelor decorative se practica numai pe cale vegetativa, prin butasire sau altoire.

Butasii de tulpina nelignificati se confectioneaza in a doua jumatate a verii din lujeri care n-au ajuns sa parcurga un intreg sezon de vegetatie si sa formeze rudimente radicelare. La acesti butasi, activitatea de restitutie incepe prin formarea calusului in care se dezvolta mugurii adventivi, singurii generatori de radacini.

Pentru confectionarea butasilor de vara, lujerii pot fi recoltati numai dupa ce tesuturile lor sunt suficient de dezvoltate, fara sa fi ajuns la lignificare. Perioada optima de recoltare este, in general, scurta. Ca urmare, este important si necesar sa se cunoasca, pentru fiecare specie si regiune climatica, momentul cand starea lujerilor permite recoltarea lor. Practic, lujerii pot fi recoltati cand ei sunt inca destul de elastici si la indoire nu se rup. Butasii rezultati din lujerii recoltati prea devreme, putrezesc in conditii de umiditate si caldura, fara sa formeze radacini.

La speciile foioase, butasii de vara trebuie sa aiba 5-6 cm lungime si 3-4 muguri axilari. La ambele capete, sectiunile se executa oblic, pen­tru a spori suprafata de formare a calusului. Ca si la butasii lignificati, sectiunea superioara se aplica deasupra unui mugure axiliar, in schimb, cea inferioara, la baza internodului, unde calusul se dezvolta viguros si formeaza mai multi muguri adventivi.

Frunzele din partea superioara a butasului se pastreaza pentru a com­pleta, prin asimilatie clorofiliana, deficitul substantelor nutritive iar pentru a reduce suprafata de transpiratie, se taie jumatate din limbul lor.

La rasinoase, butasii se confectioneaza numai din varful lujerilor, cu scopul de a pastra mugurele terminal, indispensabil pentru cresterea tul­pinii. Baza lujerilor se detaseaza de ramura purtatoare cu o bucata de lemn, pentru a obtine butasi cu calcai. Sectionarea butasului la baza printr-o taietura neteda reduce capacitatea de formare a calusului si a radacinilor. La rasinoase, butasul cuprinde, de fapt, in intregime ramura (lujerul) de varf, asa ca lungimea lui variaza in limite largi, ajungand pana la 15-20 cm.

Pentru perioada de inradacinare, butasii de vara, indiferent de specie, se sadesc in sere sau rasadnite, unde pretentiile lor fata de factorii ecolo­gici pot fi mai usor asigurate. Baza butasilor se introduce pe adancimea de 2-3 cm la foioase si pana la 5 cm la rasinoase, intr-un mediu de inrada­cinare special amenajat. Butasii de foioase se sadesc obisnuit intr-un strat gros de 10-15 cm, alcatuit din nisip curat sau amestecat, in proportie egala cu turba, care se aseaza pe un suport de pamant nutritiv de 15-25 cm grosime. Pentru butasii de rasinoase, mediul de inradacinare se pregateste la baza dintr-un amestec de turba si pamant de telina in proportie de 2:1, peste care se pune praf din carbune de lemn, in grosime de 3-4 cm. Deasupra se asterne nisip de textura mijlocie, in strat de 6-8 cm grosime, in care se sadesc butasii.

Distanta de sadire a butasilor este de 4-10 cm pe rand si intre randuri.

Cat timp dureaza inradacinarea butasilor, in sere sau rasadnite se pastreaza un spor de umiditate in atmosfera si in mediul-suport, pentru a preveni dezechilibrul lor fiziologic. Temperatura se mentine la 20-25°C, cat mai constanta iar la nevoie culturile se protejeaza impotriva insolatiei.

Dupa inradacinarea butasilor, puietii rezultati se repica in campul de cultura al pepinierei, unde se tin pana cand capata dimensiunile necesare plantarii.

Butasirea cu butasi de radacina. Aceasta metoda in inmultire vege­tativa se bazeaza pe capacitatea radacinilor, apartinand speciilor care drajoneaza usor, de a forma muguri adventivi si de a dezvolta din ei radacini si tulpini. Butasii au lungimi de 5-10 cm si se confectioneaza din radacini secundare, cu grosimi de l-2 cm, situate aproape de suprafata solului. In acest scop, se aleg plante-mama cat mai tinere din punct de vedere calendaristic si stadial. Dezgroparea radacinilor incepe de la colet iar cu ocazia detasarii lor de planta-mama se vopsesc capetele dinspre tulpina, pentru a sti care este partea lor morfologic superioara. Aceasta cunoastere este necesara, deoarece la radacini se manifesta, de asemenea, fenomenul polaritatii, de care trebuie sa se tina seama cand butasii se planteaza in pozitie verticala sau oblica.

Butasii se confectioneaza toamna tarziu, dupa incetarea cresterii (care la radacina dureaza mai mult decat la tulpini) sau primavara cat mai de­vreme posibil. Pentru pastrare, cand este cazul, butasii se tin la adapost, in nisip reavan. Se planteaza in pozitie verticala sau oblica, aplicand teh­nica folosita la butasii lignificati. Butasii de radacina mai scurti pot fi incorporati in sol la adancimea de 5-6 cm, in pozitie orizontala.

Inradacinarea butasilor de radacina se obtine totdeauna mai usor in rasadnite, in care caz, se introduc vertical in stratul de nisip, lasand afara, cu circa l cm, capatul superior.