Conceptul de dezvoltare durabila a padurilor

Conceptul de dezvoltare durabila a padurilor

Analizand prin prisma gestiunii silvice conceptul de dezvoltare durabila este un altfel spus al principiului continuitatii definit acum doua secole de catre Hartig: „administratiile silvice trebuie sa reglementeze taierile de paduri in asa fel incat generatiile viitoare sa poata avea de pe urma lor cel putin tot atatea avantaje ca si generatia actuala.

In Declaratia Principiilor Forestiere, sintagma Gestionare, conservare si dezvoltare durabila este vehiculat nedisociat, fiecare din aceste notiuni avand propria semnificatie. Liantul, punte de legatura intre cele trei concepte, este strategia – concretizata intr-un summum de masuri prin care se urmareste atingerea unui tel sau pentru a asigura continuitatea unei linii directoare.

Relatia gestionare-conservare-dezvoltare se pastreaza nealterata chiar daca se deplaseaza cursorul de la nivel micro la cel macro, din punct de vedere al contextului economic, al ramurii de activitate sau al marimii suprafetei de aplicare.

Telurile impuse constituie puncte de referinta care trebuie atinse chiar daca privim padurile unui masiv forestier, ocol silvic sau ale unei tari, bineinteles respectand particularitatile fiecarei unitati de operare.

Principiile gestionarii durabile se desprind si din prima definitie data conceptului in cadrul Conferintei de la Helsinki[1]: „gestionarea durabila consta in administrarea si utilizarea padurilor si terenurilor impadurite de o maniera si la o asemenea intensitate incat sa li se mentina diversitatea biologica, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea si capacitatea de a satisface in prezent si in viitor functiile ecologice, economice si sociale pertinente, la nivel local, national si mondial, necauzand prejudicii altor ecosisteme.” In aceasta acceptiune, gestiunea forestiera durabila inglobeaza toate principiile amenajamentului, conservand patrimoniul forestier si asigurand o productie constanta de-a lungul timpului.

In cadrul strategiilor forestiere s-au prevazut stabilirea unor criterii de gestionare durabila care sa se aplice in vederea obtinerii efectului scontat, dar, in acelasi timp, si a unei serii de indicatori care sa releve durabilitatea gestionarii. Acesti indicatori se pot scinda in doua mari categorii:[2]

• Indicatori cantitativi: procentul de impadurire, suprafata de padure/locuitor, volumul de lemn pe picior, posibilitatea, accesibilitatea, cantitatea de lemn lansata pe piata, cantitatea de produse accesorii oferita industriei, cifre de afaceri, capacitate de primire a publicului etc.
• Indicatori calitativi: sanatatea si vitalitatea ecosistemelor forestiere, calitatea factorilor ameliorati prin ecoprotectia padurii, ponderea tratamentelor intensive, originea si provenienta arboretelor, incidenta factorilor daunatori, fertilitatea solului forestier, indicatorii biodiversitatii (prezenta padurilor seculare virgine, naturale si seminaturale, proportia arboretelor amestecate, volumul de lemn mort in padure, ponderea regenerarii naturale, proportia speciilor indigene si a celor exotice introduse, specii rare sau pe cale de disparitie), conservarea resurselor genetice forestiere etc.

Analizand cu atentie cele doua categorii de indicatori ai gestionarii durabile, putem sesiza diferentierea celor doua concepte de conservare (ce-si gaseste expresia mai ales prin indicatorii calitativi) si dezvoltare (exprimat prin intermediul indicatorilor cantitativi), concepte nuantate prin principiul evolutiei durabile.

In contextul gestiunii durabile a padurilor, la ora actuala, silvicultura europeana se bucura de un proces de ecologizare si socializare, orientarea generala fiind de la technical activity spre public relations, popularizarea silviculturii avand drept scop formarea unei constiinte forestiere, a unei noi morale individuale si colective, bazate pe cunoasterea raportului om-natura. Aceasta defineste un nou statut al omului – ecocetatenia.