Criterii de alegere a speciilor - alegerea speciilor lemnoase pentru impadurire

Alegerea speciilor lemnoase constituie una din problemele fundamentale, de cea mai mare importanta la instalarea artificiala a vegetatiei forestiere. Reusita, stabilitatea si functionalitatea culturilor forestiere instalate depind in mare masura de atentia cu care s-a facut alegerea speciilor si de modul lor de asociere. In comparatie cu regenerarea pe cale naturala, interventia artificiala cu lucrari de impadurire prezinta avantajul ca ofera posibilitati mai largi de alegere a speciilor si de reglare a compozitiei culturilor in sensul dorit. Din randul speciilor corespunzatoare specificului ecologic si potentialului silvobiologic al statiunilor se aleg acelea care sunt capabile sa indeplineasca in cele mai bune conditii scopul urmarit in comunitaaltea de viata ce o vor alcatui.

In principiu, la egerea speciilor trebuie avuta in vedere asigurarea caracterului polifunctional al culturilor forestiere. Multiplele si variatele functii atribuite biocenozelor forestiere nu se gasesc pe acelasi plan de solicitare si importanta in cazul unei culturi forestiere. De exemplu, functia economica exprimata prin cuantumul si sortimentatia productiei de lemn primeaza si se impune cu precadere cand se are in vedere infiintarea de culturi forestiere cu rol de productie. Acest aspect pierde din importanta si ramane pe un plan secundar cand se aleg specii pentru culturi forestiere cu rol principal de protectie.

Indiferent de rolul atribuit culturii forestiere, pentru asigurarea concordantei depline intre exigentele bioecologice ale speciilor si conditiile stationale concrete ale terenului de impadurit se folosesc criterii comune de alegere a speciilor. In acest scop se iau in considerare indicatiile oferite de tipul natural fundamental de padure, de tipul de statiune sau de culturile experimentale. Ca urmare, alegerea speciilor se fundamenteaza pe baza unor criterii comune, insa luarea in considerare a acestora se diferentiaza in raport cu destinatia culturilor forestiere.

Tipul natural fundamental de padure, reunind arboretele care prezinta omogenitate bioecologica si silvoproductiva, constituie de fapt expresia ansamblului de conditii stationale. In arboretele apartinand tipurilor fundamentale de padure, exemplarele speciilor componente, caracteristicile lor biometrice si indeosebi clasa de productie si starea de vegetatie, sunt un produs al conditiilor stationale exprimand specificul ecologic si potentialul productiv al biotopului. Admitand ipoteza ca arboretele apartinand tipurilor fundamentale de padure sunt optim structurate si in stare de echilibru ecologic, capacitatea de productie a speciilor constituente poate servi drept criteriu de alcatuire compozitionala a culturilor forestiere in statiunea respectiva.

Identificarea si cunoasterea tipului fundamental de padure, cu toate caracteristicile lui bioecologice si silvoproductive ofera posibilitatea alegerii celor mai indicate specii in raport cu destinatia culturilor forestiere, in deplina concordanta cu specificul ecologic al statiunii, fara ca aceasta alegere sa mai necesite cercetari prealabile ample cu privire la cadrul naturalistic in care se executa lucrari de impadurire.

Folosirea criteriului tipologic in alegerea speciilor pentru culturile forestiere este insa relativ limitata. In cuprinsul fondului forestier exista numeroase situatii atipice sub raportul structurii biocenozelor existente, din cauza transformarilor provocate in vegetatia forestiera de activitatea economica a omului si a multiplelor forme de degradare provocate de factori naturali. De exemplu, padurile naturale ocupa in prezent suprafete restranse, cea mai mare pondere revenind padurilor cultivate. Totodata, sunt frecvent intalnite arborete divers derivate si divers degradate sub raportul consistentei, ca si suprafete lipsite de vegetatie arborescenta (poieni, enclave etc.). Asemenea situatii reduc sau anuleaza posibilitatea folosirii indicatiilor oferite de tipul de padure, criteriul respectiv devenind total inoperant atunci cand trebuie impadurite suprafete din afara fondului forestier.

In conditiile in care vegetatia forestiera nu exista sau nu mai poate indeplini rolul de indicator sintetic si rezultanta de maxima expresivitate ecologica, alegerea speciilor pentru infiintarea de culturi forestiere se fundamenteaza pe criterii de ordin stational. Cercetarea directa a mediului stational, delimitarea si cartarea la scara mare a tipurilor de statiuni, ofera pentru orice teren cu sau fara vegetatie forestiera, informatii cu valoare indicatoare de importanta fundamentala si de lunga durata pentru cultura padurilor.

Tipul de statiune forestiera, reprezinta ansamblul unitatilor stationale elementare asemanatoare ecologic si forestier echivalente, adica cu aceeasi amplitudine de variatie sub raportul specificului ecologic, aptitudinilor fitocenotice si al potentialului productiv. Ca urmare, tipurile de statiune sunt unitati ecologice conditionate fizico-geografic, care prin specificul lor sunt apte sa sustina o anumita structura a vegetatiei forestiere.

Unitatea stationala este cea mai mica si omogena suprafata din punct de vedere al factorilor si determinantilor ecologici, pe care urmeaza a se executa o anumita categorie de lucrari de impadurire, folosind acelasi sortiment de specii, care vor fi instalate prin aplicarea de tehnologii unice de lucru.

Cercetarea mediului stationai se face in asemenea unitati de spatiu geografic, identificate si delimitate in prealabil in cuprinsul terenurilor de impadurit. O unitate stationala elementara nu poate fi mai mica de 0,5 ha si de regula nu depaseste in suprafata limitele unei parcele amenajistice (u.a.).

Investigarea conditiilor stationale presupune examinarea, in primul rand, a caracterelor definitorii pentru tipul de statiune, cum ar fi zonalitatea fitoclimatica, formele de relief cu elementele lor de caracterizare (altitudine, inclinare, expozitie etc.), climatul regional si local (stationai), formatia geologica, natura si grosimea depozitelor de cuvertura, tipul genetic de sol, apa supra si subterana etc. Parte din acestea pot fi obtinute prin masuratori directe pe teren. Altele insa, sunt apreciate prin reflectarea lor in vegetatia spontana si in corelatie cu caracteristicile reliefului din cuprinsul terenului de impadurit. De exemplu, daca particularitatile climatului regional pot fi puse in evidenta prin examinarea regimului factorilor macroclimatici pe baza datelor inregistrate la statiile meteorologice sau obtinute din consultarea atlaselor climatice, pentru caracterizarea climatului local se face apel la distributia si caracterul indicator al vegetatiei spontane lemnoase si ierbacee. Aceasta, atent urmarita si corect interpretata in raport cu caracteristicile reliefului, ofera indicatii pretioase cu privire la particularitatile mezoclimatului in conditiile concrete ale terenului de impadurit. Apeland la sisteme adecvate de notare a regimului local al unor factori climatici (plus sau minus de caldura, plus sau minus de umiditate atmosferica, vantuire, adapost, stagnari de aer rece, ingheturi, acumulari sau spulberari de zapada, ceturi frecvente etc.) se pot delimita si caracteriza tipuri diferentiate de topoclimat, determinate de microrelief (topoclimat de versant din partea superioara sau inferioara, de culme sau de platou, de lunca etc.). Unele caracteristici ale topoclimatelor pot deveni factori limitativi in cazul unor specii chiar daca climatul regional le-ar fi favorabil si deci ar putea fi luate in considerare la alcatuirea compozitiilor de impadurire. De exemplu, lipsa vegetatiei forestiere, care sa protejeze culturile tinere de insolatie, uscaciune, inghet etc., poate constitui factor limitativ in alegerea unor specii delicate (brad, fag), culturile constituite din asemenea specii putand fi compromise in cazul in care nu li se asigura un adapost creat artificial. Caracter limitativ pentru brad si larice poate fi de asemenea climatul din treimea inferioara a versantilor din zona montana, unde se inregistreaza stagnari de aer, ceata frecventa si geruri puternice in timpul iernii.

O mare importanta in caracterizarea complexa a statiunii revine studierii solului sub aspect morfogenetic, ecopedologic si silvoproductiv. Prin analiza multilaterala si aprofundata a caracteristicilor fizico-chimice ale solului se poate stabili obiectiv fondul de insusiri pe care acesta le poseda si ie pune Ia dispozitia plantelor cultivate. Numai prin investigatii de detaliu se pot identifica factorii ecologici cu regimuri optime, respectiv factorii limitativi (prin insuficienta sau exces) care determina atat natura speciilor ce pot fi cultivate, cat si nivelul productivitatii lor.

O parte dintre caracteristicile solului, cum ar fi bogatia in humus si in substante minerale nutritive in forme accesibile, profunzimea mare a stratului fiziologic, afanarea buna, datorita conditiilor favorabile de textura, structura si activitate biologica, umiditate corespunzatoare etc., largesc gama speciilor ce pot fi alese si cultivate cu succes. Dimpotriva, superficialitatea si continutul mare in schelet a solului, textura prea grea sau prea usoara, friabilitatea sau compactitatea pronuntata, aciditatea sau bazicitatea accentuata, excesul permanent sau periodic al apei, uscaciunea pronuntata etc. limiteaza numarul de specii ce pot fi folosite.

Regimul factorilor ecologici din sol (umiditate, temperatura, aerisire etc.) prezinta importanta in alegerea speciilor pentru toate tipurile de statiuni. Este necesar sa se cunoasca daca umiditatea este favorabila, in exces sau deficitara, daca apa, in abundenta, este in miscare sau stagnanta si saraca in oxigen etc. Pentru a surprinde aceste aspecte, studiul statiunii trebuie sa fie strans legat de acela al vegetatiei, mai ales cand aceasta din urma ofera indicatii cu semnificatie ecologica.

Alegerea speciilor pentru instalarea de culturi forestiere se poate rezolva corect si relativ usor atunci cand se cunoaste, pe de o parte, complexul ecologic al statiunii si, pe de alta parte, cerintele si tolerantele plantelor lemnoase. La adoptarea asortimentului de specii nu trebuie omis faptul ca, in tinerete, culturile forestiere sunt mai adaptabile la mediul de viata si, pe masura inaintarii in varsta, pretentiile acestora cresc odata cu diminuarea capacitatii de adaptare la unele resurse deficitare ale statiunii. Ca urmare, pentru asigurarea stabilitatii si dezvoltarii normale a ecosistemelor forestiere artificiale, este necesar ca armonizarea cerintelor ecologice ale speciilor cu oferta stationala sa nu se rezume numai la faza de instalare, ci la intreaga perioada de crestere si dezvoltare, pana la inchiderea ciclului de productie.

Analiza: Modul de folosire a ingrasamintelor naturale in livada Referat: Lucrarile solului – aspecte privind utilizarea masinilor

In cazul cand cerintele bioecologice ale unor specii forestiere sau proveniente si caracteristicile conditiilor stationale sunt mai greu de armonizat, pentru introducerea lor in cultura este indicat sa se recurga la instalarea de culturi experimentale iar rezultatele obtinute sa se foloseasca drept criteriu de alegere. In acest sens, speciile de interes economic deosebit, al caror comportament este mai putin cunoscut, se cultiva pe suprafete restranse, in cele mai variate conditii stationale, adoptandu-se scheme de cultura consacrate in tehnica experimentala. Variantele stationale cu rezultate bune pot fi luate in considerare la fundamentarea extinderii in cultura a speciei experimentate.

Neajunsul principal al tehnicii experimentale consta in faptul ca particularitatile comportamentale ale speciilor testate nu pot fi interpretate si apreciate decat partial si provizoriu in culturile tinere. De aceea, cercetarea complexa si aprofundata a culturilor experimentale executate in trecut pe teritoriul tarii noastre, in fond forestier, parcuri, gradini etc., cu specii exotice sau indigene introduse in afara arealului lor natural, ofera indicatii deosebit de pretioase cu privire la posibilitatea alegerii si extinderii prin culturi a unor specii valoroase. De altfel, pe baza unor astfel de cercetari efectuate asupra unor culturi instalate cu multe decenii in urma, s-au obtinut documentatii de sinteza ample, care permit in prezent sa fie alese si folosite pe scara de productie o serie de specii exotice importante, cum ar fi salcamul, duglasul, pinul negru si strob, chiparosul de balta, stejarul rosu etc., iar din randul celor autohtone, cultivate in afara arealului natural, molidul, pinul silvestru, laricele etc.

In masura in care se doreste imbogatirea florei lemnoase din fondul nostru forestier cu noi specii exotice, alegerea lor trebuie facuta cu mult discernamant. In principiu, trebuie avut in vedere faptul ca adaptabilitatea speciilor la noi conditii de mediu este conditionata, in primul rand, de particularitatile climatului. Ca urmare, pentru a asigura sanse sporite de adaptare, se vor lua in considerare, cu prioritate, speciile forestiere din regiunile de pe glob cu climate asemanatoare celor din tara noastra, folosind datele si hartile fitoclimatice. In mod special, pentru culturi forestiere de productie, se vor lua in considerare din arealul natural al speciei exotice care ar prezenta interes pentru tara noastra, provenientele care dovedesc mai multa plasticitate in tara de origine si, deci, capacitate mai ridicata de adaptare in noi conditii stationale. Chiar daca sunt satisfacute conditiile mentionate mai sus, pentru extinderea in cultura la scara de productie trebuie sa se recurga mai intai la verificarea acestor specii prin culturi experimentale, pentru a surprinde particularitatile lor comportamentale in diferite conditii stationale si de vegetatie din fondul nostru .forestier.

La alegerea speciilor pentru infiintarea de culturi forestiere, se apeleaza de regula la toate cele trei criterii prezentate in detaliu mai sus, asortimentul de specii fiind stabilit prin corelarea informatiilor obtinute pentru fiecare criteriu, in masura in care padurea naturala este putin modificata, principala sursa de informatii in acest sens o prezinta criteriul tipologic, in cazul padurilor naturale intens afectate de factorii perturbatori de mediu si antropic! precum si pentru padurile artificiale, criteriul stational castiga in importanta, vegetatia spontana lemnoasa si ierbacee capatand un rol secundar. La aceste criterii se apeleaza aproape in exclusivitate in cazul lucrarilor de impadurire din afara fondului si mai cu seama din afara zonei forestiere. De asemenea, criteriul stationai corelat cu cel experimental stau la baza fundamentarii pe principii ecologice a utilizarii speciilor exotice si la extinderea culturilor speciilor valoroase indigene in afara arealului lor natural.

Gospodarirea intensiva, orientata spre folosirea optima a fondului forestier, se sprijina justificat pe cunoasterea directa sau indirecta a unitatilor de spatiu geografic in care se instaleaza si se dezvolta culturile forestiere. In scopuri practice, tipurile de statiuni, ca unitati geografice limitate prin omogenitatea anumitor caractere determinante pentru vegetatia lemnoasa, sunt constituite in unitati de cultura forestiera. Cunoscand specificul ecologic si potentialul productiv al fiecarui teren de impadurit, se pot stabili cu usurinta speciile capabile sa valorifice la maximum valentele mediului stationai si sa raspunda pe deplin la cerintele economice.

Cercetarile ample intreprinse la nivelul fondului nostru forestier in acest domeniu, s-au finalizat in lucrari de sinteza precum si in norme tehnice generale, care ofera posibilitatea stabilirii asortimentului de specii cel mai indicat in lucrari de regenerare, plecand de la cunoasterea conditiilor stationale si de vegetatie ale terenurilor de impadurit. Intrucat ansamblul conditiilor fizico-geografice si vegetatia forestiera (cu toate modificarile suferite de aceasta) constituie un indicator pretios al conditiilor ecologice, la stabilirea asortimentului de specii s-a tinut seama de marile unitati de relief si etaje de vegetatie, in cadrul carora s-au diferentiat ansambluri de statiuni-vegetatie, reprezentate prin grupe de statiuni si tipuri de padure ecologic echivalente, denumite conventional grupe ecologice.

La constituirea grupelor ecologice s-au avut in vedere conditiile de clima, de relief, substrat, ape supra si subterane, conditii care trebuie sa prezinte un grad ridicat de omogenitate si ca urmare sa permita aplicarea acelorasi masuri de regenerare sau impadurire. Asigurarea omogenitatii conditiilor stationale si a tipurilor naturale de padure la nivelul grupelor ecologice a dat posibilitatea stabilirii celui mai indicat asortiment de specii in raport cu potentialul productiv natural a! tipurilor fundamentale de padure si diversificarea tehnologiilor de impadurire in functie de particularitatile fitoclimatice ale terenurilor de impadurit. Prin constituirea grupelor ecologice s-a realizat totodata zonarea asortimentului de specii indicate in regenerarea padurilor, redat prin compozitiile de regenerare. La stabilirea compozitiilor de regenerare s-a tinut seama de tendintele de succesiune naturala a speciilor forestiere, ca si de usurinta sau dificultatea regenerarii naturale a speciilor principale.

Data fiind variabilitatea conditiilor stationale si de vegetatie, la nivelul fondului forestier au fost constituite 117 grupe ecologice, din care 38 in regiunea montana si premontana, 38 in regiunea de dealuri, 21 in regiunea de campie, 11 pe dune si 9 in Lunca si Delta Dunarii si in luncile raurilor interioare. Fiecare grupa ecologica cuprinde, de regula, mai multe tipuri de statiuni si de padure, respectandu-se principiul ca un tip de padure sa apara numai intr-o singura grupa ecologica. Conceptia care a stat la baza elaborarii compozitiilor de regenerare si ponderea acordata unor specii la nivelul grupelor ecologice, a constat in conservarea pe cat posibil a ecosistemelor naturale sau cvasinaturale, precum si crearea unor ecosisteme artificiale cu functii complexe, cat mai stabile. In acest scop s-au avut in vedere:

mentinerea si extinderea speciilor autohtone de valoare economica ridicata si repede crescatoare, in statiuni de bonitate superioara si mijlocie;

folosirea speciilor principale cu precadere in arealul lor natural, extinderea lor in afara arealului fiind acceptata numai in statiuni in care experimental s-a confirmat eficienta culturii acestora;

compatibilitatea silvobiologica a speciilor in crearea de culturi amestecate;

intensificarea functiilor protective, indeosebi hidrologice si antierozionale, chiar si in cazul infiintarii de culturi cu rol principal de productie;

asigurarea stabilitatii culturilor forestiere si cresterii capacitatii lor de rezistenta la actiunea destabilizatoare a factorilor de mediu, constand, spre exemplu, in fortificarea molidului impotriva doboraturilor de vant, prin introducerea alaturi de el a laricelui, pinului cembra etc. si a unor foioase (fag, paltin, scorus etc.);

prevederea in compozitii, acolo unde este cazul, intr-o proportie mai mare a speciilor de ajutor sau arbustive, pentru evitarea inierbarii solului si grabirea elagajului natural al speciilor principale etc.

Pentru fiecare grupa ecologica au fost concepute si precizate cate doua pana la patru variante de compozitii de regenerare (v.tabel) in ordinea prezentarii lor, primele doua compozitii corespund situatiilor in care se pune accentul pe regenerarea naturala si pe mentinerea sau reconstituirea artificiala a tipului natural fundamental de padure. Varianta a treia de compozitie este indicata in cazul terenurilor lipsite de vegetatie lemnoasa sau ocupate de arborete slab productive, bracuite sau provizorii, care nu se regenereaza satisfacator pe cale naturala si unde interventia artificiala urmareste schimbarea compozitiei tipului fundamental de padure prin introducerea altor specii valoroase. Ultima varianta compozitionala este conceputa pentru lucrari de refacere a arboretelor slab productive, situate frecvent in regiunea de campie, fiind de regula cu consistenta scazuta si regenerate repetat din lastari_; lipsite de semintis natural din cauza solului intelenit, tasat si compact.

Compozitii tel si compozitii de regenerare pe grupe ecologice