Ingrijirea culturilor - daunatorii culturilor din pepiniere

1. Daunatorii culturilor din pepiniere

Culturile forestiere din pepiniere sunt permanent expuse unor agenti daunatori, a caror actiune provoaca adeseori pagube insemnate daca nu se iau la timp o serie de masuri preventive si curative. Daunele pot fi cu atat mai mari, cu cat culturile sunt mai tinere si speciile cultivate mai sensibile. Se stie ca nu toate speciile forestiere sunt dotate cu ace­easi rezistenta la actiunea factorilor daunatori. De aceea, pentru unele din ele, materialul de plantat este crescut, tot timpul sau cel putin o perioada de inceput, in spatii adapostite.

In conditiile climatice din tara noastra, culturile forestiere din campul pepinierei pot suferi pagube provocate de factori biotici (reprezentati prin agenti entomologiei, criptogamici, bacteriologici si de buruieni) si factori abiotici (temperatura scazuta, arsita, seceta, crusta solului etc.).

Buruienile alcatuiesc cel mai de temut factor daunator din pepinie­rele silvice. Prin actiunea lor complexa, sunt in stare sa produca pagube deosebit de importante culturilor forestiere. Ele consuma neproductiv mari cantitati de apa si substante nutritive usor asimilabile. Concureaza culturile in utilizarea luminii solare, provocand etiolarea sau impiedicand total cresterea puietilor. Instalate in numar mare, buruienile impiedica incalzirea solului si consuma o buna parte din bioxidul de carbon, influentand negativ desfasurarea normala a proceselor de fotosinteza la plan­tele cultivate. In acelasi timp, buruienile sunt purtatorii si propagatorii unor boli si daunatori entomologiei.

Buruienile sunt periculoase nu numai prin pagubele pe care le pro­voaca, ci si prin capacitatea lor mare de instalare pe cale generativa si vegetativa. Ele produc cantitati mari de seminte rezistente la vicisitudi­nile mediului mai multi ani. Palamida, de exemplu, raspandeste anual 90 milioane seminte la hectar. Multe buruieni se inmultesc in acelasi timp si prin organe vegetative. Astfel, pirul poate dezvolta peste 250 mili­oane lastari la hectar, din mugurii aflati pe radacini. Asa se explica de ce buruienile reusesc sa se mentina multa vreme pe terenul invadat, in ciuda masurilor sistematice de combatere.

Distruse pe terenul de cultura, buruienile se raspandesc si se mentin pe locurile invecinate necultivate, pe caile de comunicatie sau in afara pepinierelor, de unde revin si se reinstaleaza cu usurinta.

Lupta eficienta impotriva buruienilor trebuie sa fie bazata pe cunoas­terea surselor de imburuienire si, mai ales, pe cunoasterea particularita­tilor biologice pe care le are fiecare specie in parte.

Temperaturile negative, sub forma de geruri sau ingheturi, provoaca adeseori pagube importante prin degerare. In iernile lipsite de zapada, gerurile excesive ingheata solul si vatama semanaturile de toamna, daca nu sunt protejate. Efectul negativ al temperaturilor scazute de peste iarna si mai ales alternanta dintre inghetul si dezghetul solului se manifesta indirect prin aparitia fenomenului de desosare. Ingheturile timpurii, de toamna, degera varfurile lujerilor care n-au ajuns sa se lignifice suficient. Tot atat de periculoase sunt si ingheturile tarzii, cand surprind plantulele din semanaturi de toamna sau de primavara timpurie, abia rasarite.

Seceta, caracterizata prin lipsa sau insuficienta apei in sol si atmosfe­ra, este daunatoare deoarece provoaca perturbari importante in desfasu­rarea proceselor fiziologice, care, prelungite in timp, determina moartea plantelor.

Seceta atmosferica se manifesta prin temperatura ridicata si prin umiditatea relativa a aerului scazuta (10-20%). Ea determina o transpi­ratie exagerata care duce inevitabil la ofilirea si chiar la uscarea plantelor, cand se depaseste capacitatea de absorbtie a apei din sol. Pagube insem­nate sunt provocate de vanturile fierbinti si uscate, care cauzeaza moartea frunzelor inferioare, dezvoltate intr-o atmosfera relativ mai umeda, fara mijloace de aparare impotriva transpiratiei.

Seceta solului este mai periculoasa pentru plantele cultivate. Ea apare in momentul in care rezervele de apa de peste iarna sunt epuizate, fara sa fie recuperate din precipitatiile curente. Apa din sol se pierde prin eva­porare directa si prin consumul ei de catre plantele cultivate si buruieni. Intensitatea pierderilor de apa prin evaporare directa depinde de structura solului, gradul de afanare in stratul superficial, de taria vantului, tempera­tura si umiditate atmosferica. Cantitatea de apa pierduta prin transpiratie variaza in raport cu specia, fenofaza de crestere si mersul vremii.

Arsita din timpul zilelor senine de vara determina frecvent supra­incalzirea solului in locurile puternic insorite. Temperatura in stratul superficial al solului de culoare inchisa, dogorit de soare, ajunge la 50 si chiar la 60-70°C. Pamantul astfel infierbantat produce arsura cojii la colet sau opareste pur si simplu puietii din primul an de vegetatie. Pe de alta parte, la temperaturi ce depasesc 40°C, procesele fiziologice ale plantelor sunt mult stanjenite sau chiar anulate.

Crusta, care se formeaza frecvent la suprafata solului, exercita o serie de influente negative, directe sau indirecte, asupra culturilor din pepiniere. Ea se formeaza, de regula, dupa ploi abundente sau dupa irigari excesive, cand apa cade in cantitati mai mari decat se poate infiltra. In aceasta situa­tie, stratul de pamant de la suprafata solului se innamoleste, devenind fluid, iar dupa uscare se transforma intr-o pojghita tare. Prin crusta for­mata, varful fragil al plantulelor strabate mai greu iar semanatura rasare cu intarziere. Prin contractare, pojghita de pamant intarita exercita pre­siuni puternice asupra plantulelor abia rasarite, provocand leziuni sau chiar retezarea coletului.

Pe de alta parte, crusta intrerupe porozitatea necapilara a solului si astfel contribuie la pierderea apei prin evaporare directa. Ea limiteaza, de asemenea, schimbul de gaze, activitatea microorganismelor si desfasu­rarea normala a proceselor biochimice din sol.

La formarea crustei contribuie, in egala masura, lipsa agregatelor structurale rezistente la actiunea apei si prezenta in procent ridicat a frac­tiunilor argiloase fine. Distrugerea agregatelor structurale si prafuirea pamantului sunt cauzate, in mare masura, de aplicarea intensa si des repe­tata a lucrarilor de intretinere a solului prin prasile.

Ingrijirea culturilor din campul pepinierei cuprinde ansamblul de lu­crari silvotehnice care urmaresc prevenirea si inlaturarea influentelor negative ale diversilor daunatori, cu scopul de a asigura puietilor cele mai bune conditii de viata. Efectuarea la timp si in bune conditiuni a lucrarilor de ingrijire a culturilor reprezinta garantia obtinerii recoltelor bogate si de buna calitate.

Este necesar ca lucrarile de ingrijire sa inceapa indata dupa instalarea culturilor, toamna sau primavara si sa fie aplicate sistematic pana la recol­tarea puietilor. O atentie deosebita trebuie acordata culturilor din primul an de viata, care manifesta maximum de sensibilitate la actiunea factorilor daunatori.

In majoritatea cazurilor, lucrarile de ingrijire vizeaza mentinerea solului intr-o stare lipsita de buruieni si crusta, cu un regim aerohidric si termic cat mai favorabil speciilor cultivate. Este usor de inteles ca, atunci cand terenul pentru pepiniera a fost judicios ales, semanaturile, bine si la timp executate, intr-un sol curat, rational pregatit si ameliorat, lucrarile de ingrijire a culturilor se simplifica foarte mult.

Cele mai importante lucrari tehnice de ingrijire a culturilor din pepi­niere sunt: mulcirea, combaterea buruienilor si a crustei, umbrirea puie­tilor si irigarea solului.