Radacinile ideii de stabilizare

Calculul economic nu presupune stabilitate monetara, in sensul in care este intrebuintat acest termen de promotorii miscarii de stabilizare. Faptul ca rigiditatea puterii de cumparare a unitatii monetare este inimaginabila si irealizabila nu stanjeneste metodele calculului economic. Ceea ce presupune calculul economic este un [p.224] sistem economic a carui functionare sa nu fie sabotata prin interventii guvernamentale. Eforturile de expansiune a cantitatii de moneda aflata in circulatie, fie pentru a spori capacitatea de a cheltui a guvernului, fie pentru a determina reducerea temporara a ratei dobanzii, dezintegreaza toate procesele monetare si distorsioneaza calculul economic. Primul obiectiv al politicii monetare trebuie sa fie de a impiedica guvernele sa practice inflatia si sa creeze conditii care incurajeaza expansiunea creditelor de catre banci. Insa acest program este foarte diferit de programul confuz si contradictoriu al stabilizarii puterii de cumparare.

In vederea calculului economic nu este necesara decat evitarea fluctuatiilor mari si abrupte in oferta monetara. Aurul si, pana la mijlocul secolului al XIX-lea, argintul au slujit foarte bine drept mijloace ale calculului economic. Modificarile survenite in relatia dintre oferta si cererea de metale pretiose si schimbarile in puterea de cumparare rezultate din acestea se desfasurau atat de incet, incat calculele economice ale antreprenorilor puteau sa nu tina seama de ele, fara sa aiba prea mult de suferit. In sfera calculului economic precizia este de neatins, chiar lasand deoparte inconvenientele rezultate din neacordarea atentiei cuvenite modificarilor monetare. [6] Omul de afaceri care planifica nu poate sa nu intrebuinteze date referitoare la un viitor necunoscut; el lucreaza cu preturi viitoare si costuri de productie viitoare. Contabilitatea si evidenta situatiilor, in tentativa lor de a stabili rezultatul actiunilor trecute, sunt in aceeasi situatie, in masura in care se bazeaza pe estimarea echipamentelor fixe, a inventarelor si a creantelor. In ciuda tuturor acestor incertitudini, calculul economic isi poate indeplini sarcina. Aceste incertitudini nu provin din deficientele sistemului de calcul al rentabilitatii, ci fac parte din esenta actiunii, carte se confrunta intotdeauna cu un viitor incert.

Ideea de a face puterea de cumparare mai stabila nu provine din incercari de ameliorare a calculului economic. Izvorul ei este dorinta de a edifica o sfera ferita de fluxul necontenit al treburilor omenesti, un taram neafectat de istorie. Donatiile destinate sa alimenteze in perpetuitate un corp ecleziastic, o institutie caritabila, sau o familie, au fost multa vreme constituite din pamanturi sau din varsaminte de produse [p.225] agricole in natura. Ulterior, acestora li s-au adaugat anuitati stabilite in bani. Donatorii si beneficiarii anticipau ca o anuitate, constand intr-o anumita cantitate de metale pretioase, nu va fi afectata de modificarile conditiilor economice. Insa aceste sperante s-au dovedit iluzorii. Generatiile ulterioare au constatat ca planurile inaintasilor nu se realizeaza. Stimulati de aceasta experienta, ei au inceput sa cerceteze cum s-ar putea atinge obiectivele urmarite. Astfel, ei s-au lansat in tentative de masurare si eliminare a modificarilor puterii de cumparare.

Problema a capatat o importanta mult mai mare cand guvernele si-au initiat politicile de imprumuturi pe termen lung, nerambursabile si perpetue. Statul, aceasta noua zeitate din zorii epocii statolatriei, aceasta institutie eterna si supraomeneasca situata deasupra imperfectiunilor pamantesti, i-a oferit cetateanului o sansa de a-si pune in siguranta averea si de a se bucura de un venit stabil, in ciuda tuturor vicisitudinilor. El a deschis o cale de eliberare a individului de necesitatea de a-si risca si dobandi din nou in fiecare zi averea si venitul, pe piata capitalista. Cel ce-si investeste fondurile in obligatiuni emise de guvern si de subdiviziunile acestuia nu mai este supus legilor implacabile ale pietei si suveranitatii consumatorilor. El nu mai este supus necesitatii de a-si investi fondurile astfel incat acestea sa serveasca cel mai bine dorintele si nevoile consumatorilor. El este in siguranta, pazit de pericolele pietei competitive, in care pierderile penalizeaza ineficienta; eternul stat l-a luat sub aripa sa protectoare si-i garanteaza intrebuintarea netulburata a fondurilor sale. De acum inainte, venitul sau nu mai provine din procesul de satisfacere a dorintei consumatorilor in maniera cea mai adecvata cu putinta, ci din impozitele prelevate de aparatul de stat, de constrangere si coercitie. El nu mai este un servitor al concetatenilor sai, supus suveranitatii acestora, ci un partener al guvernului, care stapaneste si extrage tribut de la populatie. Dobanda pe care o ofera statul este mai mica decat cea oferita de piata, insa diferenta este din plin compensata de solvabilitatea indiscutabila a debitorului, i.e. a statului, al carui venit nu depinde de satisfacerea publicului, ci de insistenta manifestata in prelevarea impozitelor.

In ciuda experientelor neplacute cu datoriile publice in vremurile mai vechi, oamenii se aratau gata sa acorde neconditionat incredere statului modernizat din secolul al XIX-lea. Se admitea in general ca acest nou stat isi va onora cu scrupulozitate datoriile contractate voluntar. Capitalistii si antreprenorii erau pe deplin constienti de faptul ca in societatea de piata singurul mijloc de pastrare a avutiei dobandite[p.226] este de a o redobandi din nou in fiecare zi, prin competitie cu toti ceilalti, i.e., cu firmele deja existente precum si cu noii veniti care “opereaza pe un siret de pantof”. Antreprenorul imbatranit, obosit si nedispus sa-si mai riste avutia castigata din greu in noi tentative de satisfacere a dorintelor consumatorilor, precum si mostenitorul profiturilor realizate de altii, lenes si pe deplin constient de propria sa ineficienta, au preferat investitia in obligatiuni ale datoriei nationale, deoarece doreau sa se elibereze de sub tutela legilor pietei.

Pe de alta parte, datoria publica perpetua nerambursabila presupune stabilitatea puterii de cumparare. Desi statul si constrangerea exercitata de el pot fi eterne , dobanda platita pe datoria publica nu poate fi eterna decat daca se bazeaza pe un etalon de valoare fixa. Astfel, investitorul care de dragul securitatii ocoleste piata, activitatea antreprenoriala si investitiile in regim de libera initiativa, preferand obligatiunile guvernamentale, se confrunta din nou cu versatilitatea tuturor institutiilor umane. El descopera ca in cadrul societatii de piata nu exista loc pentru averi independente de piata. Tentativele sale de gasire a unei surse inepuizabile de venit sunt sortite esecului.

In aceasta lume nu exista stabilitate si securitate si nici un fel de stradanii umane nu sunt suficient de puternice pentru a le institui. In sistemul social al societatii de piata singurul mijloc de dobandire si pastrare a averii este deservirea cu succes a consumatorilor. Bineinteles ca statul este in masura sa extraga plati de la supusii sai si sa imprumute fonduri. Insa nici chiar cel mai lipsit de scrupule guvern nu este capabil sa sfideze pe termen lung legile care determina viata si actiunea umana. Daca guvernul intrebuinteaza sumele imprumutate pentru a investi in acele domenii in care investitiile vor servi cel mai bine dorintele consumatorilor si daca reuseste in aceste activitati antreprenoriale, in regim de libera si egala rivalitate cu toti ceilalti antreprenori privati, atunci el este in aceeasi pozitie ca orice alt om de afaceri; el poate achita dobanda deoarece realizeaza surplusuri. Insa daca guvernul investeste fonduri fara succes si nu realizeaza surplusuri, sau daca consuma banii pentru cheltuieli curente, atunci capitalul imprumutat se restrange sau dispare cu totul, fara sa apara vreo alta sursa din care sa se plateasca dobanda si suma imprumutata initial. In acest caz, impozitarea populatiei este singura metoda disponibila pentru a respecta clauzele contractului de credit. Solicitand impozite pentru astfel de plati, statul ii face pe cetateni responsabili pentru banii irositi in trecut. Impozitele platite nu sunt compensate de nici un serviciu adus in prezent de catre aparatul guvernamental.[p.227] Guvernul plateste dobanda pe un capital care a fost consumat si nu mai exista. Trezoreria este impovarata cu rezultatele nefericite ale politicilor din trecut.

Se poate argumenta in mod indreptatit in favoarea datoriilor guvernamentale pe termen scurt, contractate in conditii speciale. Bineinteles, justificarea populara a imprumuturilor de razboi este absurda. Toate materialele necesare pentru a purta razboiul trebuie furnizate prin reducerea consumului civil, prin consumarea unei parti din capitalul disponibil, si prin munca mai sustinuta. Intreaga povara a razboiului cade pe generatia aflata in viata. Generatiile viitoare nu vor fi afectate decat in masura in care, datorita cheltuielilor de razboi, vor mosteni mai putin de la cei ce traiesc acum, decat ar fi mostenit daca nu s-ar fi purtat nici un razboi. Finantarea unui razboi prin imprumuturi nu deplaseaza povara asupra fiilor si nepotilor. [7] Ea este doar o metoda de distribuire a poverii intre cetateni. Daca intreaga cheltuiala ar trebui acoperita prin impozite, acestea n-ar putea fi prelevate decat de la detinatorii de fonduri lichide. Restul n-ar contribui in mod adecvat. Imprumuturile pe termen scurt ar putea fi utile pentru inlaturarea unor astfel de inegalitati, ele permitand o impunere echitabila a detinatorilor de capital fix.

Creditul public si semipublic pe termen lung este un element strain si distorsionant in structura unei societati de piata. Instituirea lui a fost o incercare neizbutita de a merge dincolo de limitele actiunii umane si de a creea o orbita de securitate si eternitate indepartata de perisabilitatea si instabilitatea treburilor omenesti. Ce prezumtie aroganta, de a imprumuta si da cu imprumut bani pe vecie, de a face contracte pentru eternitate, de a stipula pentru tot restul timpurilor! In privinta aceasta era prea putin important daca imprumuturile erau sau nu nerambursabile in mod formal; in practica ele au fost de regula considerate si tratate ca fiind astfel, in mod deliberat. In zilele de inflorire ale liberalismului, unele tari occidentale isi reduceau efectiv o parte din datoria pe termen lung, prin rambursare cinstita. Insa, in cea mai mare parte a timpului, peste vechile datorii se acumulau altele noi. Istoria financiara a ultimului secol se caracterizeaza printr-o crestere continua a volumului indatorarii publice. Nimeni nu crede ca statele vor tari o vesnicie povara acestor dobanzi care trebuie platite. Este limpede ca, mai devreme sau mai tarziu, toate aceste datorii vor fi lichidate intr-un fel sau altul, insa cu siguranta nu prin platirea dobanzii si a sumei initiale, conform termenilor contractului. O sumedenie [p.228] de scriitori cu pretentii trudesc deja la elaborarea paleativului moral pentru ziua socotelilor finale. [8]

Desi calculul economic in termeni monetari nu este pe masura sarcinilor care i se atribuie in aceste scheme de edificare a unei lumi irealizabile, de calm indepartat de limitarile inevitabile ale actiunii umane si de securitate eterna, acest fapt nu poate fi numit o deficienta. Nu exista nimic de felul unor valori eterne, absolute si neschimbatoare. Cautarea unui etalon pentru astfel de valori este sortita esecului. Calculul economic nu poate fi numit imperfect pentru ca nu corespunde ideilor confuze ale celor ce tanjesc dupa un venit stabil, independent de procesele productive ale oamenilor.

Note

1. Cf. Samuel Bailey, A Critical Dissertation on the Nature, Measures and Causes of Values, London, 1825. Nr. 7 in Series of Reprints of Scarce Tract in Economics and Political Science, London School of Economics, London, 1931.

2. Pentru propensiunea mintii de a privi rigiditatea si absenta schimbarii ca fiind esenta, iar schimbarea si miscarea ca fiind accidentul, cf. Bergson, La Pensée et le mouvant, pp. 85 ff.

3. Cf. Irving Fisher, The Money Illusion, New york, 1928, pp. 19-20.

4. A se vedea mai jos, pp. 411-413.

5. A se vedea mai jos, pp. 247-250.

6. Nici un calcul practic de rentabilitate nu poate fi precis. Formula subiacenta procesului de calcul poate fi exacta; insa calculul propriu zis depinde de cantitati evaluate cu aproximatie si deci este, in mod necesar, imperfect. Dupa cum am vazut mai sus (p. 39), teoria economica este o stiinta exacta referitoare la lucruri reale. Insa indata ce in secventa rationamentelor sunt introduse date reprezentate de preturi, exactitatea este lasata deoparte si teoria economica este substituita prin istorie economica.

7. Imprumuturile, in acest context, inseamna fonduri imprumutate de la cei ce au bani de dat cu imprumut. Nu ne referim aici la expansiunea creditelor, al carei principal vehicul in America zilelor noastre sunt imprumuturile de la bancile comerciale.

8. Cea mai populara din aceste doctrine este cristalizata in fraza: Datoria publica nu este o povara, pentru ca ne-o datoram noua insine. Daca lucrul acesta ar fi adevarat, atunci obliterarea in intregime a datoriei publice ar fi o operatie inofensiva, un simplu act de contabilitate. Realitatea este ca datoria publica incorporeaza creantele persoanelor care si-au incredintat in trecut banii statului, asupra tuturor producatorilor cotidieni de avutie noua. Ea impovareaza paturile producatoare, in beneficiul altor segmente ale populatiei. Eliberarea producatorilor de avutie noua de aceasta povara este posibila, prin colectarea taxelor necesare pentru efectuarea platilor exclusiv de la detinatorii de obligatiuni. Dar asta ar echivala cu repudierea declarata a contractului.