Contabilizarea costurilor

In calculele de rentabilitate ale antreprenorului, costurile reprezinta suma de bani necesara pentru a procura factorii de productie. Antreprenorul urmareste sa se angajeze in acele proiecte economice de pe urma carora anticipeaza cel mai ridicat surplus de incasari fata de costuri si sa evite proiectele de pe urma carora anticipeaza un volum mai redus [p.340] de profituri, sau chiar o pierdere. Procedand astfel, el isi adapteaza eforturile la satisfacerea cat mai adecvata cu putinta a nevoilor consumatorilor. Faptul ca un proiect nu este profitabil deoarece costurile sunt mai ridicate decat incasarile este rezultatul faptului ca exista o intrebuintare mai folositoare ce poate fi data factorilor de productie necesari. Exista alte produse pentru cumpararea carora consumatorii sunt dispusi sa achite preturile acestor factori de productie. Dar consumatorii nu sunt dispusi sa achite preturile acestea cumparand marfa a carei productie nu este profitabila.

Contabilizarea preturilor este afectata de faptul ca urmatoarele doua conditii nu sunt intotdeauna prezente:

Mai intai, fiecare crestere a cantitatii de factori cheltuiti pentru producerea unui bun de consum sporeste puterea acestuia de a indeparta neplacerea.

In al doilea rand, fiecare crestere a cantitatii unui bun de consum necesita o crestere proportionala a cheltuielilor suportate pentru factorii de productie, sau chiar o crestere mai mult decat proportionala a acestora.

Daca aceste conditii ar fi deopotriva satisfacute intotdeauna si fara exceptii, atunci fiecare increment z cheltuit pentru cresterea cantitatii m a unei marfi g ar fi intrebuintat pentru satisfacerea unei nevoi privite ca fiind mai putin intensa decat cea mai putin intensa dintre nevoile deja satisfacute cu ajutorul cantitatii m dinainte disponibile. Totodata, incrementul z ar necesita intrebuintarea unor factori de productie ce se cer a fi retrasi din procesul de satisfacere a altor nevoi considerate mai presante decat acele nevoi la a caror satisfacere s-a renuntat pentru a produce unitatea marginala din m. Pe de o parte, valoarea marginala a satisfactiei dobandite de pe urma cresterii cantitatii disponibile de g ar scadea. Pe de alta parte, costurile necesare pentru producerea cantitatilor aditionale de g ar creste, in termeni de dezutilitate marginala; factorii de productie ar fi retrasi din utilizari prin intermediul carora s-ar putea satisface nevoi mai intense. Productia trebuie sa inceteze in punctul in care utilitatea marginala a incrementului inceteaza de a mai compensa cresterea in dezutilitate a costurilor.

Desigur, aceste conditii sunt prezente foarte frecvent, dar nu intotdeauna si fara exceptie. Exista numeroase bunuri, de toate ordinele, a caror structura fizica nu este omogena si care nu sunt, de aceea, perfect divizibile.

Bineinteles ca ar fi posibil, printr-un joc sofisticat de cuvinte, sa facem sa dispara devierile de la prima conditie mentionata mai sus. Am putea spune: o jumatate de autoturism nu este un autoturism. Daca unei jumatati de autoturism i se adauga un sfert de autoturism nu avem de-a face cu o crestere a “cantitatii” [p.341] disponibile; abia finalizarea procesului de productie care produce o masina ne furnizeaza o unitate si o “crestere” a cantitatii disponibile. Insa unei asemenea interpretari ii scapa esentialul. Problema cu care avem de a face este ca nu fiecarei cresteri a cheltuielilor ii corespunde o crestere proportionala a valorii obiective de utilizare -- puterea fizica pe care o poseda un lucru de a furniza un anumit serviciu. Diversele incremente ale cheltuielilor produc rezultate diferite. Exista incremente ale cheltuielilor care raman nefolositoare daca nu li se adauga noi incremente, intr-o anumita cantitate.

Pe de alta parte -- si aceasta reprezinta devierea de la cea de-a doua conditie -- o crestere a outputului fizic nu necesita intotdeauna o crestere proportionala a cheltuielilor, sau macar o crestere suplimentara a cheltuielilor. Se poate intampla ca sa nu creasca deloc costurile, sau ca o crestere a lor sa augmenteze outputul mai mult decat proportional. Intr-adevar, multe mijloace de productie nu sunt nici ele omogene si perfect diviziblile. Acest fenomen este cunoscut in mediile de afaceri sub denumirea de superioritate a productiei pe scara mare. Economistii se refera la legea randamentelor crescatoare sau a costurilor descrescatoare.

Consideram -- drept cazul A -- o stare de lucruri in care toti factorii de productie nu sunt perfect divizibili si in care utilizarea deplina a serviciilor productive furnizate de fiecare nou element indivizibil din fiecare factor necesita utilizarea deplina a tuturor celorlalti factori complementari. Atunci, in fiecare agregat de agenti productivi, fiecare dintre elementele asamblate -- fiecare masina, fiecare lucrator, fiecare unitate de materie prima -- poate fi pe deplin utilizat numai daca toate elemente sunt de asemenea pe deplin utilizate. In cadrul limitelor acestea, productia unei parti a outputului maxim care poate fi atins nu necesita cheltuieli mai mari decat cel mai mare output posibil. Putem spune, de asemenea, ca agregatul de dimensiuni minime produce intotdeauna aceeasi cantitate de produse; este imposibil de produs o cantitate mai mica de produse, chiar daca o parte din ele sunt inutile.

Consideram -- drept cazul B -- o stare de lucruri in care un grup de agenti productivi (p) este, pentru toate intrebuintarile practice, perfect divizibil. Pe de alta parte, agentii imperfect divizibili pot fi divizati astfel incat deplina utilizare a serviciilor furnizate de catre fiecare noua parte indivizibila dintr-un agent sa necesite deplina utilizare a urmatoarelor parti indivizibile ale celorlalti factori complementari incomplet divizibili. Atunci, augmentarea productiei unui agregat de noi factori indivizibili, de la o utilizare partiala a capacitatii lor productive la una mai completa, nu necesita decat o crestere a cantitatii de p, factorii perfect divizibili. Totusi, trebuie sa [p.342] ne ferim de eroarea dupa care aceasta implica in mod necesar o descrestere a costului mediu de productie. Este adevarat ca, in cadrul agregatului de factori imperfect divizibili, fiecare dintre ei este acum mai bine utilizat, ca de aceea costurile de productie, in masura in care provin din cooperarea acestor factori, raman neschimbate, si ca fractiunile acestora corespunzatoare unei unitati de output descresc. Pe de alta parte insa, o crestere a gradului de intrebuintare a factorilor perfect divizibili nu poate fi atinsa decat prin retragerea lor din alte intrebuintari. Valoarea acestor alte intrebuintari creste, in absenta altor modificari, odata cu scaderea numarului lor; pretul acestor factori perfect divizibili tinde sa creasca, pe masura ce tot mai multi dintre ei sunt intrebuintati pentru mai buna utilizare a capacitatii productive a agregatului factorilor ce nu pot fi divizati in continuare in chestiune. Nu trebuie sa limitam studiul problemei noastre la cazul in care cantitatea aditionala de p este retrasa de la alte intreprinderi care produc acelasi produs pe o cale mai putin eficienta, silind aceste intreprinderi sa-si reduca productia. Este evident ca in cazul acesta -- competitie intre o intreprindere mai eficienta si una mai putin eficienta, ambele producand acelasi articol din aceleasi materii prime -- costul mediu de productie scade in cadrul unitatii care se extinde. O cercetare mai larga al problemei duce la un rezultat diferit. Daca unitatile de p sunt retrase din intrebuintari in care ar fi fost utilizate pentru producerea altor articole, atunci se inregistreaza o tendinta de crestere a pretului acestor unitati. Aceasta tendinta poate fi compensata de catre tendinte accidentale care lucreaza in sens opus; uneori poate fi atat de slaba incat efectele ei sa fie neglijabile. Dar ea este intotdeauna prezenta si influenteaza potential configuratia costurilor.

In fine, consideram -- drept cazul C -- o stare de lucruri in care diversi factori de productie imperfect divizibili pot fi divizati numai astfel incat, date fiind conditiile de piata, nici o dimensiune care poate fi aleasa pentru asamblarea lor in agregate de productie nu permite o combinatie in care deplina utilizare a capacitatii productive a unui factor sa faca posibila deplina utilizare a capacitatii productive a celorlalti factori imperfect divizibili. Numai cazul C prezinta importanta practica, in vreme ce A si B abia daca joaca vreun rol in realitate. Trasatura caracteristica a cazului C este o configuratie a costurilor de productie variaza discontinuu. Daca toti factorii imperfect divizibili sunt utilizati la mai putin decat deplina lor capacitate, o augmentare a productiei implica o scadere a costurilor medii de productie, cu exceptia cazului in care o crestere a preturilor suportate pentru factorii perfect divizibili contrabalanseaza acest efect. Dar indata ce deplina utilizare a capacitatii unuia dintre factorii imperfect divizibili este atinsa, [p.343] augmentarea in continuare a productiei determina o crestere abrupta brusca a costurilor. Apoi se manifesta din nou o tendinta catre descresterea costurilor medii de productie, care continua sa lucreze pana cand se atinge din nou deplina utilizare a unuia dintre factorii imperfect divizibili.

In absenta altor modificari, cu cat productia unui anumit articol sporeste, cu atat mai multi factori de productie trebuie retrasi din alte intrebuintari, in care ar fi fost intrebuintati pentru producerea altor articole. Astfel, in absenta altor modificari, costurile medii de productie cresc odata cu cresterea cantitatii produse. Dar aceasta lege cu caracter general este pusa intre paranteze de fenomenul ce face ca nu toti factorii de productie sa fie perfect divizibili si ca, in masura in care ei pot fi divizati, sa nu fie divizibili astfel incat deplina utilizare a unuia dintre ei sa se soldeze cu deplina utilizare a celorlalti factori imperfect divizibili.

Antreprenorul care-si alcatuieste planurile se confrunta intotdeauna cu intrebarea: In ce masura vor depasi preturile anticipate ale produselor costurile anticipate? Daca antreprenorul e inca liber cu privire la proiectul respectiv, deoarece nu a facut inca nici un fel de investitii inconvertibile in vederea realizarii lui, ceea ce conteaza pentru el sunt costurile medii. Dar daca poseda deja un interes specific in respectiva linie de afaceri, el priveste lucrurile din unghiul costurilor suplimentare care trebuie suportate. Cel ce poseda deja un agregat de productie care nu este pe deplin utilizat nu ia in consideratie costul mediu de productie, ci costul marginal. Fara a tine seama de suma deja cheltuita pentru investitii inconvertibile, el nu e interesat decat de a sti daca incasarile de pe urma unei cantitati aditionale de produse vor depasi costul aditional suportat in vederea producerii lor. Chiar daca intreaga suma investita in facilitatile inconvertibile de productie trebuie lasata deoparte ca o pierdere, el continua sa produca atata vreme cat anticipeaza un surplus rezonabil [4] de incasari relativ la costurile curente.

Document online: Curba “LM” in logica Macromodelului economic Referat: Aspecte teoretice privind intocmirea si prezentarea situatiilor financiare

Cu referire la erorile populare, este necesar sa subliniem ca daca nu sunt prezente conditiile necesare pentru aparitia preturilor de monopol, antreprenorul nu este in masura sa-si sporeasca venitul net prin reducerea productiei sub nivelul corespunzator cererii consumatorilor. Dar de aceasta problema ne vom ocupa mai jos, in sectiunea 6.

Faptul ca un factor de productie nu este perfect divizibil nu inseamna ca el poate fi construit si intrebuintat numai la o anumita dimensiune. Desigur, lucrul acesta este si el posibil in anumite cazuri. Insa de regula [p.344] dimensiunea acestor factori este variabila. Daca una dintre diversele dimensiuni posibile pentru un asemenea factor -- e.g., o masina -- se distinge prin aceea ca pentru ea costurile de productie si manevrare sunt mai mici pe unitatea de servicii productive decat costurile corespunzatoare altor dimensiuni, atunci lucrurile raman in esenta neschimbate. In aceste conditii superioritatea unitatii productive mai mari nu consta in faptul ca intrebuinteaza o masina la deplina ei capacitate, in vreme ce unitatea productiva mai mica nu utilizeaza decat o parte din capacitatea unei masini de aceleasi dimensiuni. Mai curand, ea consta in faptul ca unitatea productiva mai mare intrebuinteaza o masina care functioneaza pe baza unei mai bune utilizari a factorilor de productie necesari pentru constructia si punerea ei in functiune decat masina mai mica, intrebuintata in unitatea productiva mai mica.

Rolul jucat in toate ramurile productive de faptul ca numerosi factori de productie nu sunt perfect divizibili este foarte mare. El are o importanta deosebita in desfasurarea proceselor industriale. Insa trebuie sa ne ferim de numeroasele interpretari gresite care se dau semnificatiei sale.

Una din aceste greseli consta in doctrina conform careia in industriile de procesare prevaleaza legea randamentelor crescatoare, in vreme ce in agricultura si in minerit prevaleaza legea randamentelor descrescatoare. Erorile implicate in aceasta afirmatie au fost aratate mai sus. [5] In masura in care exista vreo deosebire intre conditiile din agricultura si acelea din industriile de procesare in privinta aceasta, este vorba de deosebiri provenite din diferentele de date specifice. Imobilitatea solului si faptul ca prestarea diverselor operatiuni agricole e dependenta de sezon ii pun pe fermieri in imposibilitatea de a beneficia de capacitatea multor factori mobili de productie, in masura in care acest lucru e facut de cele mai multe ori posibil de conditiile din ramurile industriale. Dimensiunea optima a unei unitati productive in productia agricola este, de regula, mult mai redusa decat in industriile de procesare. Este evident si nu sunt necesare nici un fel de explicatii suplimentare pentru a arata de ce concentrarea activitatilor agricole nu poate fi impinsa nici pe departe pana la gradul atins in industriile de procesare.

Pe de alta parte, inegala distributie a resurselor naturale pe suprafata pamantului -- unul din cei doi factori care determina productivitatea superioara a diviziunii muncii -- pune o limita si in calea concentrarii in industriile de procesare. Tendinta catre o specializare progresiva si catre concentrarea proceselor industriale integrate in numai cateva unitati productive este contracarata de dispersia geografica a resurselor naturale. Faptul ca productia de materii prime si cea de produse alimentare nu pot fi centralizate si ii forteaza pe oameni sa se disperseze peste diferitele parti ale suprafetei [p.345] terestre le impune de asemenea industriilor de procesare un anumit grad de descentralizare. El face necesara luarea in consideratie a problemelor de transport, ca un factor particular al costurilor de productie. Costurile de transport trebuie cantarite prin comparatie cu economiile ce pot fi anticipate de pe urma specializarii mai pronuntate. In vreme ce in anumite ramuri ale industriilor de procesare cea mai pronuntata concentrare este metoda cea mai adecvata de reducere a costurilor, in alte ramuri este mai avantajos un anumit grad de descentralizare. In domeniul serviciilor dezavantajele concentrarii sunt atat de mari incat ele domina aproape cu totul avantajele acesteia.

Apoi mai intervine si un factor istoric. In trecut, bunurile de capital au fost imobilizate in locuri in care contemporanii nostri nu le-ar fi instalat. Este irelevant daca aceasta imobilizare a fost sau nu procedura cea mai economica la care puteau apela generatiile care au determinat-o. Oricum ar fi, generatia actuala are de a face cu un fait accompli. Ea trebuie sa-si adapteze deciziile la acest fapt si trebuie sa-l ia in calcul cand se preocupa de problema situarii industriilor de procesare. [6]

In fine, exista factori institutionali. Exista bariere vamale si bariere in calea migrarii. Exista diferente intre modurile de organizare politica si metodele de guvernare din diferite tari. Intinse teritorii sunt astfel administrate incat practic nici nu se pune problema de a le alege drept locatii pentru vreo investitie de capital, indiferent cat de favorabile ar putea fi conditiile fizice pe care le ofera.

Contabilizarea antreprenoriala a costurilor trebuie sa tina seama de toti acesti factori geografici, istorici si institutionali. Dar chiar daca facem abstractie de acestia, exista factori pur tehnici care limiteaza dimensiunea optima a unitatilor productive si a firmelor. Unitatea productiva sau firma de dimensiuni mai mari ar putea presupune reglementari interne si proceduri pe care o firma mai mica le-ar putea evita. In multe cazuri, costurile determinate de asemenea reglementari si proceduri pot fi mai mult decat compensate de reducerea costurilor prin mai buna utilizare a capacitatii unora dintre factorii imperfect divizibili intrebuintati. In alte cazuri lucrurile pot sta altfel.

In regim capitalist, operatiunile aritmetice necesare pentru contabilizarea costurilor si pentru confruntarea costurilor cu incasarile pot fi cu usurinta efectuate, deoarece exista metode de calcul economic la indemana. Totusi, contabilizarea costurilor si calcularea semnificatiei economice a proiectelor de afaceri in chestiune nu este doar o problema matematica, susceptibila de a fi rezolvata in mod satisfacator de oricine este familiarizat cu [p.346] regulile elementare ale aritmeticii. Problema de capatai este determinarea echivalentelor monetare ale elementelor care intervin in calcul. Este o eroare sa se presupuna, asa cum fac numerosi economisti, ca aceste echivalente sunt marimi date, unic determinate de configuratia conditiilor economice. Ele sunt anticipari speculative ale unor conditii viitoare incerte si, ca atare, depind de intelegerea de catre antreprenor a viitoarei configuratii a pietei. Si termenul de costuri fixe este in aceasta privinta intrucatva inducator in eroare.

Fiecare actiune urmareste satisfacerea cea mai adecvata cu putinta a unor nevoi viitoare. Pentru a realiza aceste obiective, ea trebuie sa dea factorilor de productie disponibili utilizarea cea mai adecvata cu putinta. Pe de alta parte, procesele istorice care au dat nastere actualei configuratii a factorilor disponibili sunt irelevante. Pentru deciziile privitoare la actiunea viitoare ceea ce conteaza si le influenteaza este exclusiv rezultatul acestui proces istoric, cantitatea si calitatea factorilor disponibili astazi. Acesti factori nu sunt estimati decat din perspectiva capacitatii lor de a furniza servicii productive pentru indepartarea de neplaceri viitoare. Suma de bani cheltuita in trecut pentru producerea si achizitionarea lor este irelevanta.

Am aratat deja ca antreprenorul care, in momentul in care trebuie sa ia o noua decizie, a cheltuit bani pentru realizarea unui anumit proiect, este intr-o situatie deosebita de aceea a unei persoane care porneste de la zero. El este proprietarul unui complex de factori de productie inconvertibili, pe care ii poate intrebuinta pentru anumite scopuri. Deciziile sale privind actiunile viitoare vor fi influentate de acest fapt. Dar el nu estimeaza acest complex prin raportare la ceea ce a cheltuit in trecut pentru achizitionarea lui. El il estimeaza exclusiv din punctul de vedere al utilitatii sale pentru actiuni viitoare. Faptul ca a cheltuit mai mult sau mai putin pentru achizitionarea lui este lipsit de semnificatie. Acesta nu este decat un factor luat in calcul pentru determinarea volumului pierderilor sau profiturilor trecute ale antreprenorului si a situatiei actuale a avutiei sale. Este un element constitutiv al procesului istoric care a produs actuala configuratie a factorilor de productie si, ca atare, prezinta importanta pentru actiunile viitoare. Dar el nu conteaza din perspectiva planificarii actiunilor viitoare si a calculelor de rentabilitate care privesc asemenea actiuni. Faptul ca intrarile care figureaza in evidentele firmei difera de preturile actuale ale unor astfel de factori de productie inconvertibili este irelevant.

De buna seama, asemenea pierderi si profituri deja consumate pot motiva firma sa opereze altfel decat ar fi facut-o daca nu ar fi fost afectata de ele. Pierderile din trecut pot face ca pozitia unei firme sa devina precara, indeosebi daca atrag dupa ele datorii si o impovareaza cu plati ale dobanzilor si ratelor corespunzatoare sumei principale. Totusi, nu este corect sa ne referim la asemenea plati numindu-le o parte a costurilor fixe. [p.347] Ele nu au nici un fel de legatura cu operatiunile curente. Ele nu sunt cauzate de procesul de productie, ci de metodele la care a recurs in trecut antreprenorul, pentru procurarea capitalului si a bunurilor de capital necesare. Ele sunt doar accidentale din perspectiva preocuparilor curente. Dar ele ii pot impune firmei in chestiune un curs al afacerilor pe care nu l-ar fi adoptat daca ar fi fost mai puternica din punct de vedere financiar. Nevoia urgenta de bani lichizi pentru onorarea platilor scadente nu afecteaza contabilizarea costurilor, ci estimarea de catre firma a lichiditatilor de care dispune imediat, prin contrast cu banii lichizi care nu pot fi incasati decat la o data ulterioara. Ea poate stimula o firma sa-si vanda o parte din inventar la un moment nepotrivit si sa-si intrebuinteze echipamentul de productie durabil intr-o maniera care neglijeaza in mod necugetat conservarea acestui echipament in vederea utilizarii ulterioare.

Pentru problemele contabilizarii costurilor este irelevant daca o firma detine in proprietate capitalul investit in intreprinderea sa, sau daca ea a imprumutat o parte mai mica sau mai mare din el si este obligata sa respecte termenii unui contract de imprumut, care fixeaza rigid rata dobanzii si datele scadentei pentru dobanda si suma principala. Costurile de productie nu includ decat dobanda pe capitalul care inca exista si este intrebuintat in cadru intreprinderii. Ele nu includ dobanda pe capitalul irosit in trecut prin investitii gresite sau prin gestionarea ineficienta a operatiunilor curente de afaceri. Sarcina care ii revine omului de afaceri este intotdeauna de a utiliza stocul bunurilor de capital disponibile in prezent in maniera cea mai adecvata pentru satisfacerea nevoilor viitoare. In urmarirea acestui obiectiv el nu trebuie sa se lase abatut de erori trecute si de esecuri ale caror consecinte nu pot fi sterse. O unitate productiva construita in trecut poate ca nu ar fi fost construita daca ar fi fost anticipata corect situatia actuala. Lamentarea acestei imprejurari istorice este inutila. Lucrul esential este de a stabili daca unitatea productiva mai poate furniza vreun serviciu si, in caz afirmativ, cum poate fi ea utilizata in modul cel mai adecvat. Este cu siguranta trist, din punctul de vedere al antreprenorului individual, ca nu a evitat erorile. Pierderile suferite ii afecteaza situatia financiara. Ele nu afecteaza costurile care trebuiesc luate in calcul la alcatuirea planurilor de actiune pentru viitor.

Este important sa insistam asupra acestui aspect, deoarece el a fost distorsionat de interpretarile curente si de justificarile date anumitor masuri. Nu putem “reduce costurile” prin reducereapoverii datoriilor unor firme si corporatii. O politica de stergere a datoriilor sau a dobanzilor contractate odata cu acestea, total sau partial, nu reduce costurile. Ea transfera avutie de la creditori catre debitori; ea translateaza incidenta pierderilor suportate in trecut de la un grup de oameni catre un alt grup, e.g., de la posesorii de actiuni comune catre aceia de actiuni si obligatiuni preferentiale. Argumentul acesta al reducerii costurilor este adesea avansat [p.348] in favoarea devaluarii monedei. El nu este mai putin gresit in acest caz decat toate celelalte argumente avansate in acelasi scop.

Sub denumirea curenta de costuri fixe sunt incluse si costurile suportate prin exploatarea factorilor de productie deja disponibili, care fie sunt intru totul inconvertibili, fie nu pot fi adaptati pentru urmarirea altor scopuri productive decat prin suportarea unei pierderi considerabile. Acesti factori se caracterizeaza printr-o durabilitate mai pronuntata decat ceilalti factori de productie necesari. Dar ei nu sunt permanenti. Ei se uzeaza in procesul de productie. Cu fiecare unitate de produs fabricata se consuma o parte din puterea productiva a masinii. Acest grad de uzura poate fi determinat cu precizie apeland la tehnologie si poate fi estimat corespunzator in termeni monetari.

Pe de alta parte, calculele antreprenoriale de rentabilitate nu trebuie sa tina seama numai de acest echivalent monetar al uzurii suferite de masina. Omul de afaceri nu se preocupa numai de durata vietii tehnologice a masinii. El trebuie sa ia in calcul si configuratia viitoare a pietei. Desi o masina poate fi inca perfect utilizabila din punct de vedere tehnologic, conditiile de piata pot sa o faca sa devina invechita si lipsita de orice valoare. Daca cererea pentru produsele ei scade sau dispare complet, sau daca apar mijloace mai eficiente de a le furniza consumatorilor aceste produse, masina se transforma in simplu fier vechi din punct de vedere economic. In planificarea strategiei firmei sale antreprenorul trebuie sa acorde intreaga atentie viitoarei configuratii anticipate a pietei. Volumul costurilor “fixe” care intervin in calculele sale depinde de intelegerea de catre el a evenimentelor viitoare. El nu poate fi determinat recurgand pur si simplu la rationamente tehnologice.

Tehnologul poate determina punctul optim pentru utilizarea unui agregat de productie. Dar acest optim tehnologic poate fi diferit de marimile pe care le face sa intervina in calculul sau economic antreprenorul, pe baza judecatii sale specifice privitoare la viitoarele conditii de piata. Sa presupunem ca o fabrica este inzestrata cu masini care pot fi intrebuintate pe lungimea unei perioade de zece ani. In fiecare an se pun deoparte 10% din costul sau initial pentru amortizare. In al treilea an conditiile de piata pun o dilema in fata antreprenorului. El isi poate dubla outputul pe anul in curs si il poate vinde la un pret care (in plus fata de acoperirea cresterii costurilor variabile) depaseste cota de amortizare pentru anul in curs si valoarea prezenta a ultimei cote de amortizare. Dar aceasta dublare a productiei tripleaza uzura echipamentului, iar incasarile suplimentare provenite din vanzarea cantitatii duble de produse nu sunt suficient de mari pentru a acoperi si valoarea prezenta a cotei de amortizare din anul al noualea. Daca antreprenorul ar fi sa considere cota anuala de amortizare drept un element rigid, [p.349] menit a fi introdus in calculele sale, el ar trebui sa conchida ca dublarea productiei nu este profitabila, deoarece incasarile aditionale sunt inferioare costului aditional. El s-ar abtine de la extinderea productiei dincolo de optimul tehnologic. Dar antreprenorul calculeaza in alt fel, chiar daca in evidenta sa contabila el poate pune deoparte aceeasi cota de amortizare in fiecare an. Raspunsul la intrebarea daca antreprenorul va prefera sau nu o fractiune din valoarea prezenta a cotei de amortizare din anul al noualea serviciilor tehnologice pe care i le-ar putea furniza masinile in anul al noualea depinde de opinia lui cu privire la starea viitoare a pietei.

Opinia publica, guvernele si legislatorii, precum si legislatia fiscala, privesc o unitate de afaceri ca pe o sursa permanenta de venituri. Ei cred ca antreprenorul care face rabaturile necesare pentru mentinerea capitalului prin cotele anuale de amortizare va fi intotdeauna in masura sa culeaga un venit rezonabil de pe urma capitalului investit in bunurile sale durabile de productie. In realitate conditiile sunt diferite. Un agregat de productie de felul unei intreprinderi si al echipamentelor din inzestrarea sa este un factor de productie a carui utilitate depinde de fluctuatiile conditiilor de piata si de priceperea cu care il intrebuinteaza antreprenorul in conformitate cu schimbarea conditiilor.

In sfera calculului economic nu exista nimic sigur, in sensul in care acest termen este intrebuintat cu referire la faptele tehnologice. Elementele esentiale ale calculului economic sunt anticipatii speculative ale conditiilor viitoare. Uzantele negustoresti, cutumele si legile comerciale au stabilit reguli precise pentru contabilizare si reviziile contabile. Exista acuratete in tinerea evidentelor contabile. Dar ele nu sunt precise decat in raport cu aceste reguli. Valorile inscrise in evidentele contabile nu reflecta cu precizie starea reala de lucruri. Valoarea de piata a unui agregat de bunuri de productie durabile poate fi diferita de cifrele nominale pe care le indica evidentele contabile. Drept dovada, la bursa ele sunt estimate fara nici un fel de referire la aceste cifre.

Contabilizarea costurilor nu este asadar un proces aritmetic care sa poata fi constatat si examinat de catre un observator neutru. Ea nu opereaza cu marimi unic determinate, care sa poata fi identificate in mod obiectiv. Elementele sale esentiale sunt rezultatele unei intelegeri specifice a conditiilor viitoare, care este in mod necesar intotdeauna colorata de opiniile antreprenorului cu privire la configuratia viitoare a pietei.

Tentativele de stabilire a conturilor de costuri pe o baza “impartiala” sunt sortite esecului. Calcularea costurilor este un instrument mental al actiunii, decizia deliberata de a intrebuinta cat mai adecvat mijloacele disponibile, in vederea ameliorarii conditiilor viitoare. Este un fenomen necesarmente volitional, nu unul factual. In mainile unui observator neutru el isi modifica in intregime caracterul. [p.350] Observatorul nu priveste inainte in viitor. El priveste in urma, catre trecutul mort si regulile rigide care sunt inutile pentru viata si actiunea efective. El nu anticipeaza schimbarile. El se lasa involuntar ghidat de prejudecata ca economia in regim de rotatie uniforma este starea normala si cea mai dezirabila a treburilor omenesti. Profiturile nu incap in schema lui. El nutreste idei confuze despre o rata “echitabila” a profitului si despre un venit “just” pe capitalul investit. Dar asemenea lucruri sunt inexistente. In cadrul economiei in regim de rotatie uniforma nu exista profituri. Intr-o economie aflata in schimbare profiturile nu sunt determinate cu ajutorul nici unui set de reguli prin raportare la care sa poata fi clasificate drept juste sau injuste. Profiturile nu sunt niciodata normale. Acolo unde exista normalitate, i.e., in absenta schimbarilor, nu pot aparea nici un fel de profituri.