Afacerile in perspectiva microeconomica - interesul rational

AFACERILE IN PERSPECTIVA MICROECONOMICA - INTERESUL RATIONAL

Raspunsul la intrebarea "Ce raspunderi morale trebuie sa isi asume un om de afaceri?" depinde, in mod decisiv, de modul in care se defineste conceptul de "afacere". Dar nu este foarte clar pentru toata lumea ce inseamna afacerile? Unele aspecte sunt intr-adevar limpezi si cvasiunanim acceptate; altele sunt insa obiect de disputa, iar divergentele in ceea ce priveste conceptul de business au consecinte directe si foarte importante asupra modului in care sunt formulate raspunderile morale ale oamenilor de afaceri.

Ce nu este o afacere

Trebuie spus de la bun inceput ca termenul romanesc de afacere, de sorginte franceza, este o traducere destul de imperfecta si aproximativa a termenului englezesc business, care la noi a patruns doar in forma alterata de "bisnita", ceea ce este simptomatic pentru modul in care s-a manifestat la noi, sub regimul comunist, cu viguroase prelungiri si in prezent, spiritul intreprinzator capitalist. In romaneste, cuvantul "afacere" acopera o gama foarte variata de activitati sociale de interes public, fie ca e vorba de afaceri juridice, afaceri interne sau externe, afaceri mediatice etc., iar, din punct de vedere economic, "afacere" inseamna mai degraba tranzactie comerciala. In acest sens, se poate spune ca "am facut o afacere" atunci cand am cumparat sau am vandut ceva la un pret avantajos ori ca un intreprinzator "face afaceri" cu statul sau cu primaria. Termenul anglo-american de business s-ar traduce mult mai bine in romaneste prin "intreprindere comerciala privata"; in acest sens, "afacere" nu mai inseamna tranzactie comerciala, ci o unitate economica, aflata in proprietate privata (individuala sau colectiva, pe baza de actionariat), care produce anumite bunuri sau presteaza anumite servicii oferite  pe piata libera. A "face afaceri" presupune "a avea o afacere". In cele ce urmeaza, vom folosi termenul "afacere" numai in sensul anglo-american de business.

Atat in folclorul oamenilor de afaceri, cat si in constiinta - mai mult sau mai putin critica - a publicului s-au impamantenit, de-a lungul timpului, o serie de clisee sau de stereotipuri despre business. Robert C. Solomon prezinta analitic unele dintre "metaforele" neinspirate si inadecvate care stau la baza unor pseudoargumente pro sau contra moralitatii oamenilor de afaceri.

Mediul de afaceri ca masinarie eficienta de fabricat bani

Desi este mai putin sangeroasa si mai putin violenta, metafora masinariei poate fi si mai dezumanizanta decat metafora junglei si cea a campului de lupta. In aceasta viziune, tot ceea ce este omenesc dispare si se transforma in ceva rece, impersonal si mecanic. Gandurile, sentimentele, intuitiile si relatiile interumane sunt inlocuite de cauze si efecte. Corporatiile nu se mai identifica cu oamenii si personalitatile care intra in alcatuirea lor, ci sunt privite ca niste sisteme functionale, in care oamenii sunt simple componente ce pot fi oricand inlocuite si in care personalitatea umana serveste, in cel mai bun caz, drept lubrifiant al masinariei, sau, in cel mai rau caz, drept impediment si sursa de ineficienta. Intregul mediu de afaceri inceteaza a mai fi legat de aspiratii umane si este redus la mecanismele pietii.

Nascuta acum aproape trei secole, sub influenta teoriei newtoniene, viziunea mecanicista clasica a fost de mult abandonata in fizica. Ea supravietuieste inca in reprezentarile unora despre lumea afacerilor. Limbajul este simptomatic in acest sens. Restructurarea unei companii se numeste "reproiectare" . Salariatii si managerii sunt "resurse umane". Se doreste ca o companie sa "mearga uns" ca un motor de automobil, iar idealul este eficienta sau randamentul, o notiune imprumutata direct din fizica newtoniana. Angajatii sunt piese intr-o masinarie uriasa, care, la randul ei, nu este decat un subansamblu in cadrul unor masinarii si mai gigantice, economia nationala sau cea globala, iar eficienta acestor sisteme poate fi masurata prin cifrele naucitoare pe care le dau publicitatii lunar diferite departamente sau oficii guvernamentale. Corporatiile devin masini de facut bani, iar managementul se face cu cifre. Produsul vizat este profitul contabil, iar satisfacerea consumatorilor un mijloc printre altele de a face bani; iar daca mecanismul nu (mai) are randamentul scontat, el trebuie sa fie "reproiectat".

Cei care vad afacerile in aceasta maniera mecanicista sunt obsedati de ideea unui control cat mai deplin asupra sistemului. Dar tocmai excesul de control genereaza cele mai dificile probleme. "Controlul este antiteza increderii, iar increderea sta chiar la baza oricarei relatii umane de cooperare.

Controlul este totodata si antiteza creativitatii. El sufoca inovatia deoarece muta accentul de pe ceea ce individul ar putea sa faca pe ceea ce el trebuie sa faca. Controlul este si antiteza autonomiei. Oamenii nu pot gandi ei insisi atata timp cat altcineva gandeste pentru ei. Iar controlul nu se impaca prea bine cu participarea. De ce sa te implici daca rezultatul este mecanic predeterminat? Ne place metafora masinariei deoarece ne ofera iluzia controlului, dar lumea afacerilor este calauzita de creativitatea umana si de atentia acordata nevoilor si dorintelor celorlalti" .

Afacerile in perspectiva microeconomica

Un model de expunere radicala si consecventa a dimensiunilor etice ale afacerilor din perspectiva restransa ne ofera Elaine Sternberg, in mult comentata si, cel mai adesea, criticata ei lucrare Just Business. Business Ethics in Action (1994). Sternberg urmareste sa dezvolte punctul de vedere enuntat ceva mai devreme de catre Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie. Potrivit acestuia, managerii nu sunt responsabili decat fata de actionari, singura lor obligatie morala fiind aceea de a realiza un profit maxim (pe cai legale, fireste). Daca actionarii doresc sa cheltuiasca o parte din profitul lor in scopuri sociale sau filantropice, este treaba lor. Un manager nu are insa dreptul moral de a fi "generos" fata de diferite grupuri sociale pe banii actionarilor; tot ceea ce el are de facut este sa gestioneze afacerea pe care o conduce astfel incat proprietarii ei sa realizeze profituri maxime.

Maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor

In sfarsit, elementul central si, totodata, cel mai des criticat al definitiei afacerilor propuse de catre Sternberg este maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor. "Este esential ca obiectivul sa fie maximizarea valorii proprietarilor, nu doar sporirea, promovarea, asigurarea sau sustinerea acesteia.

Obiective mai putin stringente decat maximizarea nu reusesc sa diferentieze afacerile de alte activitati. Daca nu ar exista cerinta de maximizare a valorii proprietarilor, orice activitate sau asociatie care ar spori valoarea proprietarilor prin vanzari ocazionale ar trebui sa fie considerata drept afacere. Amatorii (engl. hobbyists) care vand din cand in cand produsele lor ar conduce niste afaceri, la fel ca si familiile care isi vand locuintele. Dar fireste, nu este cazul.

Doar maximizarea ofera un criteriu suficient de clar si de bine conturat al activitatii de afaceri. Tot felul de lucruri pot sa creeze ori sa conserve sau chiar sa sporeasca valoarea proprietarilor; daca scopul afacerilor ar fi numai acela de a pastra ori de a spori valoarea proprietarilor, nu ar exista nici un criteriu rational de alegere a unei alternative fata de altele. Atunci cand, dimpotriva, scopul este maximizarea valorii, alegerea este clara: politica, proiectul sau cursul de actiune de urmarit sunt acelea care promit sa produca, in timp, cele mai mari beneficii". Fireste ca toate estimarile privind cursul viitor al actiunilor intreprinse, pe baza deciziilor luate acum, sunt probabiliste si nu pot oferi certitudini. Acest fapt nu schimba cu nimic lucrurile, de vreme ce criteriul de rationalitate a deciziilor este maximizarea profiturilor. Toate aceste premise, pe care Elaine Sternberg le enunta cu multa claritate, de pe pozitiile unei persoane cu multa experienta si de mare succes in domeniul managerial, si nu ex cathedra, conduc discursul ei catre o la fel de clara expunere a principiilor interesului rational, ca unic mod de concepere a obligatiilor etice ale intreprinzatorilor

Interesul rational

Acestea sunt premisele teoretice pe baza carora Elaine Sternberg defineste raspunderile si obligatiile morale ale oamenilor de afaceri exclusiv din perspectiva egoismului luminat  sau a interesului rational . Totul este de o simplitate dezarmanta, aproape geometrica. Omul de afaceri nu urmareste decat sa castige cat mai mult, pe termen lung; aceasta este "datoria" lui in calitate de businessman. Daca ar fi in interesul lui sa faca acest lucru, in limitele legii, fara sa-i pese de nimeni altcineva, totul ar fi perfect. Din pacate, orice afacere depinde in diversele ei activitati de numeroase alte grupuri de oameni, avand si acestia interesele lor. Ignorarea sau nesocotirea acestor interese ale diferitelor categorii de stakeholders ar putea fi, uneori, profitabila pe termen scurt, insa pe termen lung s-ar dovedi dezastruoasa.

Din acest motiv - si numai din acest motiv - un om de afaceri chibzuit, care isi cunoaste si isi serveste bine, eficient, propriul interes este nevoit sa ia in calcul si intereselor celor de care depinde afacerea lui. Aceasta este esenta egoismului luminat sau a interesului rational, pe care Sternberg o rezuma astfel: "Desi raspunderile lor fata de stakeholders sunt limitate, afacerile nu-si pot permite sa ignore preocuparile nici unei categorii de participanti care ar putea sa afecteze valoarea pe termen lung a proprietarilor. Afacerile pot fi afectate nu numai de reactiile proprietarilor, ci si de reactiile salariatilor si ale clientilor, furnizorilor sau creditorilor. Gusturile si preferintele lor, inclusiv preferintele morale vor influenta dorinta lor de a face afaceri cu o anumita firma, drept pentru care trebuie avute in vedere in estimarea valorii pe termen lung a proprietarilor. Este important sa fii corect atat fata de furnizori, cat si fata de actionari, si sa fii cinstit in relatiile cu salariatii sau clientii" .

Corectitudinea trebuie sa fie reciproca intre patronat si angajati, intre producatori si consumato-ri sau intre creditori si debitori. Iata de ce se confirma, cu argumente teoretice, ideea de baza a eticii in afaceri: "good ethics is good business", pe cand "bad ethics is bad business". Aparent, Sternberg propune o viziune de-a dreptul cinica despre raspunderile si datoriile morale ale oamenilor de afaceri: acestia trebuie sa tina seama si de interesele altora doar in masura in care acest "altruism interesat" - o contradictie in termeni - este de natura sa conduca la maximizarea profiturilor.

In realitate, interpretarea propusa de catre Sternberg nu este nici pe departe atat de cinica precum pare la prima vedere. In mod surprinzator, daca avem premisele de la care porneste in analiza ei, autoarea britanica afirma ca etica in afaceri nu propun un tip de moralitate diferita de cea universala; cu alte cuvinte, ar fi cu totul inacceptabila si de neconceput ideea ca valorile si normele morale valabile pentru ceilalti oameni n-ar fi semnificative pentru oamenii de afaceri, care ar avea de respectat alte valori si principii morale speciale, rezervate numai lor.

Etica in afaceri nu este decat o aplicatie a regulilor morale generale in domeniul specific al afacerilor. Respingand cu argumente ferme relativismul etic si axiologic, Sternberg afirma universalitatea valorilor si normelor morale. Si mai importanta este afirmatia ei ca normele etice au prioritate fata de scopurile intrinseci ale afacerilor, respectiv maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor. Dat fiind scopul limitat al afacerilor, principiile eticii in afaceri sunt acelea care se conformeaza valorilor de baza fara de care activitatea de business ar fi imposibila.

"Este important de notat, spune Sternberg, faptul ca, desi actiunea in conformitate cu aceste principii-cheie tinde in mod natural sa promoveze valoarea pe termen lung a proprietarilor, acest lucru nu este justificarea lor etica: justetea morala a acestor principii este prioritara fata de aplica-rea lor in afaceri si independenta fata de ea. Principiile ar fi corecte din punct de vedere etic chiar daca, intr-o situatie particulara, ar stanjeni activitatea unei afaceri sau ar diminua valoarea proprietarilor. Afacerea unor asasini platiti ar fi moralmente rea chiar daca ar fi condusa astfel incat sa maximizeze valoarea pe termen lung a proprietarilor si chiar daca nu ar fi ilegala"

Este o afirmatie extrem de explicita si de importanta, din pacate ignorata de criticii lui Sternberg. Datoria omului de afaceri este maximizarea profiturilor; dupa cum ar spune Aristotel, aceasta este "virtutea" proprie si in cel mai inalt grad caracteristica a unui bun om de afaceri. Dar acesta nu este un robot, programat sa nu urmareasca nimic altceva, ci este in primul rand un om ca toti ceilalti si, in aceasta calitate, se supune valorilor si normelor morale universale, care trebuie sa aiba prioritate fata de scopul limitat al activitatii sale profesionale. Ori de cate ori interesul omului de afaceri intra in conflict cu valorile si normele morale ca atare, acestea din urma au prioritate, chiar daca respectarea lor poate fi, momentan, in detrimentul afacerii sale. Iata, asadar, cum vede Sternberg lucrurile: good ethics is good business nu inseamna ca, intrucat sporesc profiturile, principiile morale sunt bune - adica utile si lucrative. Dimpotriva, intrucat sunt intrinsec bune, principiile morale au, de regula, drept consecinta maximizarea profitului pe termen lung, iar daca, in anumite situatii particulare, respectarea lor ar avea drept consecinta o eventuala pierdere financiara, principiile morale au intotdeauna prioritate!

Valori si principii ale eticii in afaceri

Care sunt, concret, valorile si principiile morale indispensabile in afaceri? "In primul rand, maximizarea valorii pe termen lung a proprietarilor solicita o perspectiva de lunga durata. Dar aceasta solicita confidenta  care, la randul sau, necesita incredere. In plus, valoarea proprietarilor presupune cu necesitate posesie si, ca atare, solicita respectul dreptului de proprietate Prin urmare, afacerile presupun un comportament care exclude minciuna, inselatoria, furtul, crima, coercitia, violenta fizica si orice ilegalitate, demonstrand in schimb onestitate si spirit de dreptate . Luate laolalta, aceste constrangeri intrupeaza valorile a ceea ce s-ar putea numi "decenta elementara" Mai departe, intrucat e mai probabil ca afacerile sa isi atinga scopul definitoriu atunci cand incurajeaza contributiile orientate in acest sens, si nu altele, clasica dreptate distributiva este de asemenea esentiala" Dornica de maxima rigoare si precizie in definirea conceptului de afaceri, Sternberg se multumeste cu sugestiile de loc limpezi ale termenului foarte vag de "decenta elementara", in legatura cu care enunta platitudini sau idei de-a dreptul confuze. Ea isi regaseste vigoarea si claritatea atunci cand analizeaza dreptatea distributiva - concept de mare rezonanta in etica si teoria politica din ultimele decenii, lansat de John Rawls. In cea mai generala formulare, principiul dreptatii distributive afirma ca recompensele acordate in cadrul unei organizatii trebuie sa fie proportionale cu contributiile fiecarui membru al organizatiei la realizarea obiectivelor acesteia. Dreptatea distributiva arata de ce se acorda beneficii: pentru contributiile aduse la realizarea obiectivelor asociatiei. De asemenea, specifica si cum trebuie alocate beneficiile: proportional cu valoarea acelor contributii in urmarirea scopurilor unei asociatii. De exemplu, obiectivul unei orchestre simfonice este performanta muzicala; prin urmare, criteriul de recompensare a membrilor orchestrei este valoarea interpretativa a fiecaruia din ei. O universitate are drept scop transmiterea de cunostinte si formarea de competente profesionale; este firesc sa fie premiati in primul rand acei profesori care contribuie cel mai mult la atingerea acestor obiective. Scopul afacerilor fiind maximizarea valorii, e logic sa primeasca cele mai mari beneficii acei oameni care isi aduc o contributie substantiala la prosperitatea unei firme.

Document online: Functia de repartitie si densitatea de probabilitate Document online: Numerele - proba de evaluare semestriala

In practica, cele mai multe organizatii trebuie sa urmareasca simultan mai multe obiective. In zilele noastre, pana si orchestrele simfonice sau universitatile cu greu isi pot permite sa ignore aspectele de ordin financiar. Insa a oferi cele mai mari onoruri muzicale unui contabil mai degraba decat prim-solistului virtuoz sau dirijorului ar fi la fel de pervers ca si premierea personalului dintr-o organizatie comerciala dupa cat de bine fluiera sau joaca ping-pong fiecare

Dreptatea distributiva serveste atat ca principiu de alocare a beneficiilor, cat si ca principiu de selectie si promovare. E de la sine inteles ca lucratorii constiinciosi merita sa fie mai bine recompensati decat chiulangii. Insa dreptatea distributiva regleaza mai mult decat remuneratia. Ea determina cine sa fie angajat sau concediat; alegerea firmelor ofertante carora li se acorda, prin licitatie, un contract si, prin extensie, produsele, unitatile de productie si proiectele care sa fie finantate.

In fiecare caz, criteriul relevant nu tine de natura contribuitorului - identitatea si motivatia lui - ci numai de contributia lui ca atare. Nu conteaza faptul ca un furnizor potential este nepotul sefului sau un fost angajat al firmei, decat daca le afecteaza capacitatea de a livra produse si servicii de calitate, la preturi avantajoase si la timp. Dreptatea distributiva are in vedere realizarile; dispozitiile si aspiratiile sunt relevante in afaceri numai in masura in care afecteaza efectiv sau potential valoarea pe termen lung a proprietarilor. Principiul dreptatii distributive sufera adesea anumite denaturari si intelegeri eronate.

In primul rand, dreptatea distributiva se refera exclusiv la contributia fiecaruia la prosperitatea afacerii si nu are nimic de-a face cu valoarea morala a unei persoane ca atare. Daca individul A (un inginer, de exemplu) primeste un salariu mai mare decat un alt individ B (un muncitor), aceasta nu inseamna ca A este in totalitate o persoana moralmente superioara lui B, ci numai ca aportul sau in afacere este mai consistent.

In al doilea rand, ceea ce este corect sau just din perspectiva dreptatii distributive se raporteaza intotdeauna la scopul definitoriu al unei anumite organizatii si nu la un standard abstract, exterior. Dreptatea distributiva nu are nici o tangenta cu notiuni nebuloase precum "salariu corect", "pret just" sau "venituri adecvate". In plus, dreptatea distributiva specifica numai valoarea relativa ce trebuie alocata si nu pe cea absoluta. Unitatea de baza a recompenselor variaza de la o organizatie la alta si, in cadrul aceleasi organizatii, de la o perioada la alta, in functie de situatia de moment a organizatiei.

In al treilea rand, dreptatea distributiva se aplica in interiorul unei organizatii, nu intre organizatii diferite. Nu este prin urmare nedrept ca o afacere sa obtina profituri mai mari decat alta ori ca salariatii de la o firma sa fie mai bine platiti decat cei de la o alta companie. In sfarsit, dreptatea distributiva nu cere un tratament egal pentru toti aceia care ocupa functii similare. Dimpotriva: principiul dreptatii distributive afirma ca aceia care au contributii mai mari merita mai mult decat ceilalti. Dar aceste contributii sunt o chestiune de realizari concrete si nu de categorie administrativa.

Oameni cu aceeasi calificare obtin, de regula, rezultate inegale, in vreme ce uneori indivizi situati pe posturi inegale in schema de personal au contributii la fel de importante. "Plata egala pentru munca egala" exprima dreptatea distributiva numai daca egalitatea se stabileste pe baza contributiei individuale la maximalizarea valorii pe termen lung a proprietarilor .

In concluzie, analiza teleologica, din perspectiva interna sau restransa asupra afacerilor pe care o intreprinde Elaine Sternberg ajunge sa recomande apasat si cat se poate de explicit atentia si respectul fata de consumatori; tratamentul corect si stimularea, atat materiala, cat si morala a salariatilor; intelegerea si impartialitatea fata de furnizori; deplina corectitudine fata de creditori sau debitori; implicarea firmelor in viata publica a comunitatilor locale in care isi au sediul; o contabilitate cat se poate de corecta, respectarea legalitatii si achitarea tuturor obligatiilor fiscale fata de stat; protectia mediului si, in ultima instanta, un comportament echitabil in relatiile economice internationale cu parteneri din tarile mai putin dezvoltate din punct de vedere economic. Cu alte cuvinte, autoarea britanica sustine in fond toate cerintele opiniei publice militante fata de activitatea oamenilor de afaceri, la care fara nici o indoiala ar subscrie cele mai stangiste cercuri din lumea capitalista.

Teoria sa a starnit, totusi, critici vehemente din cateva motive. In primul rand, ceea ce i se reproseaza este faptul ca sustine toate aceste forme de responsabilitate morala a oamenilor de afaceri nu din elanuri altruiste, din respect si iubire fata de aproapele, ci din calcul interesat: e bine sa tinem cont de interesele diferitelor categorii de stakeholders nu pentru ca acestia merita consideratie si respect, ci pentru ca asa putem realiza profituri maxime. Critica este, din mai toate punctele de vedere, inconsistenta. Disputa pare mai degraba de natura principial filosofica decat practica. Utilitaristii ar spune ca nu conteaza motivatia, cata vreme consecintele sunt benefice pentru cat mai multi; insa Sternberg ar obiecta ca, in viziunea ei, afacerile nu au nimic de-a face cu fericirea unora sau altora. Kantienii ar sustine ca facerea de bine din motive interesate anuleaza orice valoare morala a unui act, prin urmare afacerile ar fi, in substanta lor, amorale sau de-a dreptul imorale. In replica, Sternberg ar obiecta ca, in viziune kantiana, nu trebuie sa tratam niciodata pe ceilalti numai ca pe niste simple mijloace puse in slujba intereselor proprii, ci intotdeauna si ca pe niste scopuri in sine; or, ea spune explicit ca valorile si normele morale universale au intotdeauna prioritate fata de interesele financiare. Dar nu aici se afla miezul problemei.

Disputa este mai curand ideologica. Intelectualii cu vederi de stanga, in marea lor majoritate universitari fara legatura directa cu lumea afacerilor, o percep (corect) pe Sternberg, ea insasi o femeie de mare succes in business, ca pe o reprezentanta apologetica a intereselor cercurilor financiare foarte potente. Ideea ca li se datoreaza respect si consideratie numai pentru ca astfel se pot obtine profituri mult mai mari si mai bine consolidate ii umple de furie. In calitate de consumatori, contribuabili si locuitori ai unei planete din ce in ce mai poluate si ai unei lumi in care contrastele sociale si economice se adancesc, leftistii (adica stangistii) se simt sfidati si exploatati de "cinismul" oamenilor de afaceri, pe care ar dori sa-i vada mai dispusi sa recunoasca faptul ca, fara implicarea diferitelor categorii de stakeholders, afacerile lor s-ar prabusi.

Sternberg nu scapa de obiectii nici din partea adeptilor liberalismului radical. Ideea de baza pe care se sprijina rationamentele sale, care o duc la sublinierea obligatiilor morale ale oamenilor de afaceri, este aceea de termen lung. Pe termen scurt, inselatoria, ilegalitatea, incorectitudinea pot fi avantajoase; numai pe termen lung aceste practici isi arata inevitabil reversul, soldandu-se cu pierderi financiare. Problema, dificil de solutionat, este cat de lung trebuie sa fie "termenul lung" avut in vedere? Dupa cum spunea ironic Friedman, pe termen lung cu totii vom fi murit deja. La limita, "termenul lung" coincide cu Judecata de Apoi; or, capacitatea noastra previzionala nu merge chiar atat de departe. Limitele acestei perspective au generat alte abordari, mai largi, in care afacerile sunt privite ca parti sau elemente ale sistemului economic global.

RESPONSABILITATEA SOCIALA

AFACERILE IN PERSPECTIVA MACROSOCIALA

Ideea de baza a specialistilor in business ethics care abordeaza afacerile dintr-o perspectiva largita este aceea ca toti membrii societatii au diferite nevoi materiale, pe care trebuie sa le satisfaca sistemul economic, prin activitati de productie, prestari de servicii, distributie, repartitie etc. Pentru ca oamenii au nevoie de hrana exista agricultura si industria alimentara; pentru ca oamenii au nevoie de imbracaminte exista industria textila; pentru ca oamenii au nevoie de locuinte exista industria de constructii etc. Afacerile nu reprezinta singurul mod posibil in care pot fi satisfacute aceste nevoi materiale. Ele s-au impus, o data cu ascensiunea capitalismului, ca fiind, cel putin pana in momentul de fata, solutia cea mai eficienta de a sustine o crestere economica rapida si constanta (desi nu lipsita de crize si perioade mai dificile), o sporire a eficientei economice, a calitatii si varietatii produselor si serviciilor, o scadere relativa sau absoluta a preturilor etc.

Esential este faptul ca nu societatea exista pentru ca oamenii de afaceri sa profite de pe urma ei, ci, dimpotriva, afacerile exista pentru a satisface nevoile sociale.

Privind lucrurile din perspectiva unei singure intreprinderi comerciale, se poate trai cu iluzia ca exista o piata, un capital disponibil, o suma de furnizori si competitori, din care un ins sau un grup cu initiativa poate scoate niste profituri mai mult sau mai putin frumusele; totul e sa procedeze asa cum trebuie. O anumita firma sau companie poate spune: existam si functionam datorita initiativei detinatorilor de capital, actionarii nostri, datorita competentei managerilor nostri si datorita harniciei si abnegatiei salariatilor nostri; suntem in business pentru ca ne straduim sa oferim produse ori servicii mai bune decat competitorii nostri, pentru ca suntem eficienti si corecti. Prin urmare, succesul nostru in afaceri este numai rezultatul muncii, al inteligentei si corectitudinii noastre, a tuturor, de la portari si soferi pana la varfurile Consiliului de administratie.

Privind relatiile economice la nivel macrosocial, se vede cu totul altceva, si anume faptul ca, fara nevoile de consum ale populatiei, n-ar exista afaceri de nici un fel. Ca o firma sau alta merge bine sau prost, in functie de management si de conjuncturi, este un lucru de inteles. Dar faptul ca exista firme in general este cu totul altceva si, la acest nivel de analiza, raportul dintre afaceri si societate se modifica radical: scopul unei firme este, intr-adevar, asa cum spune Sternberg, sa scoata un profit cat mai mare pentru proprietarii ei; scopul sau, mai bine spus, functia social-economica a firmelor ca sistem de piata concurentiala nu mai este profitul intreprinzatorilor, ci satisfacerea in cat mai bune conditii a nevoilor sociale ale consumatorilor, printre care se cer enumerate nu numai nevoile de consum, ci si nevoia unui loc de munca si a unor mijloace de trai, nevoia de a trai intr-un mediu natural nepoluat sau nevoia unor servicii publice vitale, precum educatia, sanatatea, justitia etc. O veche fabula spune ca pasarea isi inchipuie ca ar zbura cu mult mai usor daca n-ar intampina rezistenta aerului, fara sa stie ca, in vid, s-ar prabusi la pamant. Desi ar trebui sa fie ceva mai inteligenti decat pasarile, unii oameni de afaceri (din fericire nu toti) gandesc si se comporta ca si cum nevoia de a tine cont de pretentiile si de interesele puhoiului de stakeholders reprezinta un inconvenient in afaceri, pe care il accepta maraind cu gandul la faptul ca, facandu-le pe plac unora si altora, in cele din urma, tot ei vor iesi in castig. Ar trebui sa reflecteze insa mai profund asupra faptului ca, in absenta acestor antipatice grupuri de consumatori, salariati, furnizori sau simpli locuitori ai oraselor in care isi au sediul firmele lor, aceste firme nu ar mai avea obiect de activitate si s-ar prabusi la fel ca niste pasari puse sa zboare in vid.

Adeptii perspectivei largite nu incearca sa impuna oamenilor de afaceri alte datorii si obligatii morale decat acelea pe care le sustine si egoismul luminat sau interesul rational. Toata disputa se poarta asupra motivelor pe care se intemeiaza si prin care se legitimeaza aceste datorii si raspunderi morale. Pentru multi oameni gandul ca sunt tratati corect numai din calcul interesat este pur si simplu inacceptabil.

Ce este o corporatie?

Desi poate sa para cu totul banal, raspunsul precis la aceasta intrebare este cat se poate de important, caci identificarea practica si legala a corporatiilor are implicatii semnificative in solutionarea unei probleme esentiale: daca firmele incorporate - societatile anonime pe actiuni - pot avea obligatii morale; iar daca pot avea astfel de obligatii, care sunt acestea? Este evident pentru oricine ca organizatiile comerciale nu sunt identice cu indivizii; or, tot ceea ce se stie in materie de etica se refera la criteriile decizionale ale agentilor individuali, orientati de valorile si normele lor morale. Inainte de a insirui, mai mult sau mai putin revendicativ, obligatiile morale pe care unul sau altul crede ca trebuie sa si le asume corporatiile, trebuie sa vedem daca acestea pot avea astfel de obligatii.

Firma incorporata este, de departe, forma dominanta de entitate organizationala in economia de piata moderna. Chiar daca nu toate afacerile au statut de corporatie (micile firme de familie sau liber profesionistii) si chiar daca multe corporatii sunt societati  non - profit (organizatii caritabile, universitati sau cluburi sportive), afacerile care domina economia de piata si care sunt cel mai adesea tinta atacurilor si criticilor vehemente privind pretinsa lor imoralitate sunt societatile pe actiuni. Dar poate avea obligatii morale o organizatie anonima sau discutia priveste exclusiv comportamentul si deciziile indivizilor care fac parte dintr-o anumita organizatie? Ca sa putem raspunde, trebuie sa stabilim care sunt trasaturile esentiale ale unei corporatii.

Trasaturi definitorii ale unei corporatii

Iata cum definesc notiunea de corporatie Crane si Matten: "O corporatie este, definita in esenta, in termeni de statut legal si de proprietate asupra bunurilor" . Din punct de vedere legal, o corporatie are personalitate juridica, fiind considerata drept o entitate independenta fata de indivizii care lucreaza in cadrul ei, care o conduc, care investesc in ea sau care primesc din partea ei anumite produse si servicii. Din acest motiv, o corporatie se bucura de succesiune perpetua; cu alte cuvinte, este o entitate ce poate supravietui dupa disparitia oricarui investitor, salariat sau consumator individual, cu conditia sa isi gaseasca alti investitori, salariati sau consumatori. Implicatiile acestei stari de fapt sunt deosebit de semnificative in intelegerea raspunderilor ce revin corporatiilor:

In calitate de "persoane juridice", corporatiile au anumite drepturi si obligatii in societate, la fel ca si cetatenii unui stat.

Nominal, corporatiile se afla in proprietatea actionarilor, dar exista independent fata de acestia. Corporatia poseda bunurile sale, iar actionarii nu sunt raspunzatori de datoriile sau daunele provocate de corporatie (ei au raspundere limitata).

Managerii si directorii au raspunderea "fiduciara" de a proteja investitiile actionarilor. Aceasta inseamna ca se asteapta din partea managementului sa pastreze investitiile actionarilor in siguranta si sa actioneze spre a le satisface cat mai bine interesele.

Toate aceste premise creeaza un cadru legal in care corporatiile sunt vizate de problema responsabilitatii, dar nu inseamna ca ele ar avea numaidecat niste obligatii morale. O persoana se simte responsabila pentru actiunile sale si incearca sentimente de mandrie sau rusine pentru faptele sale bune sau rele, ceea ce nu se poate spune despre niste entitati artificiale, neinsufletite, cum sunt corporatiile. Iata de ce este necesar sa privim mai indeaproape natura specifica a responsabilitatii corporatiilor.

Pot corporatiile sa aiba responsabilitati sociale?

In 1970, imediat dupa prima afirmare viguroasa a eticii afacerilor in Statele Unite, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru economie, Milton Friedman publica un articol mult dezbatut si astazi, intrucat este considerat un text clasic al celor care contesta rolul social al corporatiilor. Sub titlul provocator "Responsabilitatea sociala a afacerilor este aceea de a spori profiturile", Friedman respinge categoric ideea de responsabilitate sociala a corporatiilor, in virtutea urmatoarelor trei argumente:

Numai fiintele umane sunt moralmente responsabile de actiunile lor. Corporatiile nu sunt fiinte umane si, prin urmare, nu pot sa isi asume cu adevarat raspunderea morala pentru ceea ce fac. Intrucat organizatiile sunt alcatuite din indivizi umani, numai acestia sunt, fiecare in parte, responsabili pentru actiunile lor in cadrul corporatiilor.

Unica responsabilitate a managerilor este aceea de a actiona in interesul actionarilor. Atata timp cat o corporatie se supune cadrului legal pe care societatea l-a instituit pentru afaceri, singura responsabilitate a managerilor unei corporatii este aceea de a realiza un profit, deoarece acesta este scopul pentru care a fost creata organizatia comerciala si pentru care au fost angajati managerii. A actiona in vederea oricarui alt scop inseamna abandonul raspunderii lor si un adevarat "furt" din buzunarele actionarilor.

Problemele sociale sunt de competenta statului si nu ii privesc pe managerii corporatiilor. In conceptia lui Friedman, managerii nu trebuie si nici nu pot sa decida ce anume serveste cel mai bine interesele societatii. Aceasta este treaba guvernului. Managerii corporatiilor nu sunt nici pregatiti sa fixeze si sa urmareasca teluri sociale si, spre deosebire de politicieni, nici nu sunt alesi in mod democratic sa se ocupe de asa ceva .

Toate aceste contra-argumente ale lui Friedman merita atentie. Sa analizam mai intai ideea lui ca o companie nu poate fi moralmente responsabila pentru actiunile sale, de vreme ce deciziile apartin unor indivizi.

Rolul managementului

Freeman sustine ca aceasta perspectiva largita asupra responsabilitatii corporatiilor fata de multiple grupuri de participanti atribuie managerilor un rol nou. In loc de a mai fi niste simpli agenti ai actionarilor, managerii trebuie sa tina seama de drepturile si interesele tuturor categoriilor legitime de partici-panti. In vreme ce ei continua sa aiba o responsabilitate fiduciara fata de interesele actionarilor, managerii din zilele noastre trebuie sa gaseasca un echilibru intre acestea si interesele concurente ale altor grupuri de participanti ca sa asigure supravietuirea pe termen lung a companiei, mai degraba decat maximizarea profitului si promovarea intereselor unui singur grup. Drept urmare, de vreme ce compania este obligata sa respecte drepturile tuturor participantilor, rezulta de la sine ca, intr-o anumita masura, acestia trebuie sa poata participa la adoptarea acelor decizii manageriale care le afecteaza in mod substantial bunastarea si drepturile. Intr-o forma ceva mai dezvoltata, Freeman sustine democratia participativa, caracterizata prin faptul ca fiecare corporatie este condusa de un consiliu al participantilor, ce acorda fiecarei categorii de stakeholders posibilitatea sa influenteze si sa controleze deciziile companiei. El mai propune si ideea unui model sau a unui cod obligatoriu de guvernare corporatista, care codifica si reglementeaza diferitele drepturi ale grupurilor de participanti. Un astfel de model pare sa fie mai dezvoltat in Europa decat in America, unde a luat nastere teoria participativa a firmei.

Gandirea participativa in context european

Dupa cum am mai aratat, pozitia dominanta a actionarilor in modelul de management al firmei nu a fost niciodata in Europa atat de accentuata ca in traditia anglo-americana. Din acest motiv, in context european nu s-a simtit atat de pregnant nevoia unei deplasari de accent dinspre actionari catre un cerc mai larg de stakeholders. In plus, data fiind influenta si chiar proprietatea statului, care joaca inca un rol considerabil in tarile europene, unul dintre "actionarii" majoritari reprezinta automat o mare varietate de "participanti"; in consecinta, drepturile acelor grupuri sociale care nu au relatii contractuale cu firmele sunt bine reprezentate si aparate prin reglementari statale atat in tari occidentale bine dezvoltate, precum Franta, Germania sau Italia, cat si in tarile din Est, unde marile unitati economice aflate in proprietate de stat continua sa fie conduse avandu-se in vedere tot felul de interese sociale, adesea in pofida criteriilor de eficienta strict economica.

Intr-un anumit sens, se poate spune ca, desi terminologia teoriei participative este relativ recenta in Europa, principiile sale generale au fost aplicate de multa vreme. Crane si Matten ofera doua exemple in acest sens:  viziunea lui Freeman asupra unei democratii participative suna ca o schita a modelului german de relatii industriale, unde in consiliile de administratie ale marilor societati pe actiuni o treime din membri (in unele ramuri chiar o jumatate din voturi) reprezinta salariatii. Drept urmare, exista o legislatie care codifica un spectru larg de drepturi ale diferitelor categorii de participanti, interesati de activitatea firmelor.

Chiar daca se poate obiecta ca in acest caz e vorba de o singura categorie de stakeholders, anume salariatii, acest exemplu este reprezentativ pentru o orientare generala mai larga a corporatiilor din Europa fata de grupurile de participanti. Crane si Matten omit sa mentioneze faptul ca acest minunat sistem german, la care se refera cu entuziasm, genereaza multiple probleme si dificultati firmelor germane, a caror competitivitate are mult de suferit din cauza franelor puse de revendicarile salariatilor, ale caror interese si puteri decizionale fac din Germania un stat-problema in cadrul UE, cu deficite bugetare mult peste normele europene si in care guvernantii au mari dificultati in a modifica o generoasa, dar o ineficienta legislatie din punct de vedere economic;  la inceputul anilor 1990, Olanda a introdus instrumentul "conventiilor" in legislatia privind protectia mediului. Urmarind sa diminueze impactul negativ al industriei asupra mediului, guvernul olandez a fixat anumite obiective in treisprezece sectoare de activitate, lasand ca responsabilitatea realizarii lor sa cada in seama auto-reglementarii firmelor din sectoarele respective. Companiile au fost tratate de catre guvern ca parteneri si nu ca factori supusi unor standarde impuse de legislatie. Firmele astfel responsabilizate au initiat un amplu si indelungat proces de negociere cu diversi parteneri sociali spre a gasi solutii, satisfacatoare pentru toti, ale problemelor pe care le aveau de rezolvat.

In ultima sectiune vom trata mai detaliat obligatiile corporatiilor fata de unele categorii de stakeholders. Aici este important sa subliniem ca exista nu numai diferite modalitati de implementare a teoriei participative, ci si mai multe forme de articulare a teoriei ca atare. Thomas Donaldson si Lee Preston disting trei forme ale teoriei participative:

Teoria participativa normativa urmareste sa argumenteze motivele pentru care corporatiile ar trebui sa tina seama de interesele diferitelor categorii de participanti;

Teoria participativa descriptiva incearca sa stabileasca daca si cum corporatiile tin seama efectiv de interesele participantilor;

Teoria participativa instrumentala isi propune sa raspunda la intrebarea daca este benefic pentru corporatii sa tina seama de interesele grupurilor de stakeholders.

Dupa cele spuse pana aici, se pare ca primele doua argumente ale lui Friedman impotriva ideii ca organizatiile comerciale ar trebui si ar putea sa isi asume responsabilitati sociale sunt intampinate de contra-argumente de luat in seama - ceea ce, in opinia mea, nu inseamna ca acestea din urma sunt cu totul probatorii, putand scoate din discutie in mod definitiv abordarea clasic-liberala care continua sa se inspire din viziunea lui Friedman. Ar trebui sa dea de gandit faptul ca, desi intelectualii cu inclinatii leftiste din Europa se flateaza cu superioritatea morala (presupusa) a gandirii lor, pur academice, despre managementul firmei, cazand in admiratia extatica a "democratiei participative" din capitalismul european, corporatiile europene nu se pot masura in proportii si dinamism cu cele americane, iar marile miscari revendicative cu motivatie economico-sociala sunt frecvente nu in SUA, ci in Europa. Iar ideea ca nevoile diferitelor grupuri sociale nu sunt satisfacute prin generozitatea interesata si capricioasa a marilor companii, asa cum se intampla in America, ci prin grija statului de a redistribui prin politici fiscale avutia sociala, ingrijindu-se de educatie, sanatate, protectia mediului etc. este umbrita de recunoasterea generala a faptului ca, datorita coruptiei si incompetentei, statul este un prost si ineficient administrator al resurselor bugetare. In pofida unor tafnoase prejudecati ale europenilor, nu exista nici un argument care sa sustina superioritatea universitatilor si unitatilor de cercetare stiintifica din UE fata de cele americane si nimeni nu poate sustine cu argumente valide ca sistemele de sanatate sau protectia mediului ar functiona mai bine in Europa decat in Statele Unite.

Cel mai semnificativ ramane faptul ca insasi discutia teoretica privind noi forme de responsabilitate sociala si de management participativ al corporatiilor a fost lansata tot de catre americani, europenilor revenindu-le satisfactia (destul de deplasata) de a constata faptul ca ceea ce America teoretizeaza este de mult moneda curenta in Europa - fara a sesiza ori fara a recunoaste faptul ca premisele presupusului "avans" practic al Europei trebuie cautate nu in dinamica economiei de piata si al societatii democratice liberale, ci in sechelele unui stangism de sorginte marxista sau ale unui populism generat de o lunga traditie de oportunism politicianist.

Ramane inca un aspect al argumentatiei lui Friedman, la care inca nu ne-am referit - problema raspunderii corporatiilor.

GLOBALIZARE SI SUSTENABILITATE

Nu vom incheia discutia asupra dimensiunilor etice intrinseci ale afacerilor inainte de a face o scurta analiza a schimbarilor rapide, adanci si, pe alocuri, dramatice pe care le sufera mediul de afaceri din lumea de astazi si cea imediat previzibila in contextul procesului de globalizare a economiei mondiale. Integrarea pietelor la scara planetara si miscarea extrem de fluida si de rapida a capitalurilor dintr-o parte in alta a globului determina schimbari de esenta ale dimensiunilor, formelor de organizare si de management ale firmelor si corporatiilor, precum si amploarea sau gravitatea efectelor activitatii acestora. Drept urmare, se contureaza, in zilele noastre, o serie de noi responsabilitati sociale si obligatii etice ale corporatiilor, nemaiintalnite vreodata, care tind a se subsuma unor noi valori morale si idealuri sociale, cum este ideea, tot mai des prezenta si tot mai bine articulata, de sustenabilitate a dezvoltarii economice.

Sustenabilitatea dezvoltarii economice globale

In paralel cu amplificarea noilor provocari ale globalizarii se naste un interes crescand fata de articularea si definirea unor noi strategii de abordare a impactului afacerilor asupra societatii. In tot mai multe cazuri, acest impact este profund si cu bataie lunga. Iata numai cateva ilustrari in acest sens:

♦ Mediul este din ce in ce mai grav poluat de productia, transportul si consumul multor produse industriale, precum automobile, frigidere, ziare etc. Emisia de gaze toxice in atmosfera s-a agravat in asemenea masura, incat ne confruntam cu amenintari cu totul noi - efectul de sera si subtierea sau strapungerea paturii de ozon din stratosfera;

♦ Sursele de energie neregenerabile, precum hidrocarburile, sau alte materii prime finite sunt in continuare exploatate intensiv;

♦ Dominatia unei culturi risipitoare in lumea occidentala - "throw-away culture" - genereaza probleme tot mai greu de controlat in ceea ce priveste depozitarea si reciclarea deseurilor, fenomenul fiind agravat de excesele industriei ambalajelor;

♦ Intregul continent european si mai ales tarile foste comuniste au fost in ultimele decenii afectate, la nivelul indivizilor, dar si al comunitatilor, de inchiderea sau "redimensionarea" multor unitati de productie;

♦ Turismul de masa duce la erodarea ambientului cultural din multe parti ale lumii, stricand armonia si echilibrul peisajului traditional.

Aparitia si agravarea unor probleme de acest gen au creat un larg curent de opinie in favoarea necesitatii de a regandi pe baze cu totul noi obiectivele si consecintele activitatilor de afaceri. Dupa Rio Earth Summit din 1992, un anumit concept s-a impus cu tot mai multa autoritate (desi nu este inca universal acceptat) drept nucleu al unui nou mod de evaluare nu numai a diferitelor activitati specifice de afaceri, ci a dezvoltarii industriale si sociale in general. Este vorba de conceptul de sustenabilitate.

Sustenabilitatea a devenit treptat un termen aproape comun in retorica eticii afacerilor, fiind adoptat deopotriva de corporatii, guverne, firme de consultanta, grupuri de presiune sau cercuri academice. Pe Internet se pot gasi cu usurinta declaratii de intentii ale companiilor multinationale in care se mentioneaza conceptul de sustenabilitate.

In pofida acestei utilizari foarte raspandite, cuvantul "sustenabilitate" este folosit si interpretat in modalitati diferite. Probabil ca sensul cel mai obisnuit al termenului este legat de dezvoltarea sustenabila, pe care World Commission of Environment and Development o defineste astfel: "dez-voltarea sustenabila este dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile lor necesitati". Prin urmare, ideea initiala pe care a cautat sa o exprime termenul de sustenabilitate este aceea ca generatiile in viata nu au dreptul moral sa compromita ori sa diminueze, prin goana lor dupa bunastare si confort fara limite, sansele generatiilor viitoare de a mai dispune de resursele necesare asigurarii unui trai decent si indestulat. Aceasta acceptiune initiala exprima o idee profunda si generoasa, dar insuficient de clar conturata, expusa multor contraargumente factuale, care exprima, cu destula indreptatire, rezerve fata de criteriile de evaluare a "sanselor" generatiilor viitoare.

Iata de ce, intr-o acceptiune ceva mai rezervata si mult mai realista, conceptul de sustenabilitate este astazi construit pe ideea de nedepasire a limitelor sistemului global de a functiona in continuare la parametri acceptabili - cum ar fi, de exemplu, necesitatea de a asigura ca impactul activitatilor economice asupra pamantului sau a biosferei sa nu puna in pericol viabilitatea lor pe termen lung.

Legand dezvoltarea sustenabila de potentialul generatiilor viitoare de a-si satisface, la randul lor, nevoile macar la nivelul celor prezente, sustenabilitatea pune in discutie problema echitatii intergenerationale, adica egalitatea sanselor de bunastare ale diferitelor generatii.

Avandu-si radacinile in miscarea ecologista, sustenabilitatea a fost multa vreme sinonima cu grija fata de conservarea mediului natural. In ultimul deceniu insa, conceptul de sustenabilitate a capatat o mai mare amplitudine, ingloband, deopotriva, aspecte economice si sociale. Aceasta evolutie era inevitabila, deoarece este nu numai nepractica, ci adesea chiar imposibila abordarea aspectelor ecologice fara a se lua in consideratie aspectele economice si sociale din viata unei comunitati. De exemplu, in vreme ce ecologistii s-au opus multa vreme constructiei de autostrazi, datorita efectelor negative ale acesteia asupra mediului, alte grupuri de presiune au scos in evidenta beneficiile programelor de extindere a retelei de autostrazi asupra comunitatilor locale vizate, prin decongestionarea traficului din zonele intravilane si oferta de noi locuri de munca pentru locuitorii din zonele respective. Gasirea unui compromis sau a unui echilibru rational intre aspectele ecologice, economice si sociale nu este de loc una usoara.

Cu putin timp in urma, cele doua mari companii aviatice rivale din Marea Britanie, British Airways si Virgin Atlantic (implicate acum un deceniu intr-un urias scandal de competitie neloiala) au cazut la pace si au lansat un program de utilizare in comun a tuturor facilitatilor celor doua com-panii, numit Freedom to Fly - "libertatea de a zbura", cu scopul declarat de a stimula cat mai multi calatori sa se deplaseze peste tot in perimetrul insulelor britanice cu avionul. Acestui proiect s-au opus insa numeroase comunitati locale, preocupate de zgomotul si aglomeratia cauzate de cresterea volumului de calatori pe liniile aeriene tot mai extinse; contestatarii proiectului Freedom to Fly s-au grupat sub deviza sugestiva de "Freedom to Sleep" - libertatea locuitorilor din micile asezari de a dormi in liniste. Si la noi s-au remarcat astfel de dispute in ultima vreme, de exemplu, in cazul exploatarilor aurifere de la Rosia Montana, constructia autostrazii Brasov - Oradea de catre firma Bechtel sau proiectul de constructie a "Catedralei Mantuirii Neamului" in Parcul Carol din Bucuresti. Un alt argument pentru extinderea ariei de probleme vizate de conceptul de sustenabilitate este acela ca, daca este sa extindem criteriile de echitate asupra generatiilor viitoare, este logic sa avem in vedere si prioritatile generatiilor prezente - cea mai presanta fiind eradicarea saraciei si a decalajelor economico-sociale printr-o dezvoltare economica sustinuta a zonelor defavorizate.

Iata de ce definitia cea mai potrivita a dezvoltarii sustenabile in termenii cei mai compatibili cu perspectivele dominante ale prezentului ar suna astfel: sustenabilitatea se refera la mentinerea pe termen lung a capacitatii functionale a sistemelor interconectate ale societatii contemporane, avand in vedere considerente ecologice, economice si sociale. Daca aceasta definitie poate fi suficienta pentru a determina continutul esential al conceptului de sustenabilitate, este evident ca fenomenul sustenabilitatii ca obiectiv realizabil, si nu doar ca deziderat pios, presupune definirea unor tinte mai precise. Sustenabilitatea ca obiectiv si responsabilitate a companiilor isi gaseste un continut mai strict determinat in notiunea de "triplu bilant".