Viata sociala

Viata sociala fiind eminamente o viata colectiva presupune existenta unei mari diversitati de raporturi, interactiuni intre agentii vietii sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi. Rolul dreptului de organizator al vietii sociale, in principalul rol relativ, de disciplinator al conduitei oamenilor,   in interactiunea lor cotidiana, este, mai intai, in plan abstract si teoretic, evidentiat de trasaturile mecanismului reglementarii juridice, mecanism conturat prin existenta normelor juridice, parte componenta (subsistem) a sistemului normativ social.

Analizand nexusul raporturilor umane, aspectele sociologice ale mecanismului de reglementare juridica nu pot scapa analizei. Studiul raporturilor juridice subliniaza tocmai aceste aspecte sociologice, raporturile de drept fiind, inainte de toate raporturi sociale, in care oamenii intra in vederea indestularii trebuintelor lor variate, raporturi de cooperare si coexistenta.

Pentru ca un raport juridic sa poata aparea si sa se desfasoare este nevoie de existenta unor premise. Indeobste se considera ca aceste premise sunt: norma juridica, subiectele de drept si faptele juridice. Primele doua premise sunt premise generale sau abstracte, in timp ce faptul juridic este premisa speciala sau concreta.

Normele de drept definesc domeniul comportarii pasibile sau datorate, in cadrul unor raporturi sociale asupra carora statul are interesul sa actioneze intr-un anumit fel. Ele reprezinta premisa fundamentala a nasterii unui raport juridic. Intr-adevar, fara norma de drept nu putem vorbi de raport juridic, norma de drept definind capacitatea subiectelor de drept si stabilind, de asemenea, categoriile de fapte juridice ca si efectele lor. Norma juridica isi gaseste in raportul de drept principalul sau mijloc de realizare. Pentru acest motiv, de multe ori, raportul juridic este caracterizat ca o norma juridica in actiune, principalul, dar nu si unicul mijloc de realizare a dreptului. Influenta dreptului asupra relatiilor sociale nu poate fi redusa la o singura modalitate - crearea si desfasurarea raporturilor de drept. Ea este mult mai complexa, in prezent existand pareri in sensul existentei unor norme juridice ce se realizeaza si in afara producerii unor raporturi juridice (se au in vedere, in special, normele cu caracter si continut prohibitiv).

In aceste ipostaze s-ar prezenta mecanismul complex al influentei dreptului asupra comportamentului uman, trebuie sa se recunoasca faptul ca forma esentiala a acestei influente o constituie crearea si desfasurarea unor raporturi juridice.

Raporturile juridice constituie modalitatea cea mai frecventa prin care energia normelor de drept se intrupeaza in viata sociala. Realizarea dreptului prin intermediul raporturilor juridice implica o manifestare explicita a vointei unor subiecte determinate in scopul valorificarii prerogativelor legale. Pentru acest motiv se considera ca realizarea normelor de drept prin intermediul raporturilor juridice, reprezinta latura dinamica a reglementarilor juridice. Caracterul tipic, general, impersonal, irefragabil si injonctiv al normei de drept se particularizeaza, se individualizeaza, capata forma concreta in cadrul raporturilor juridice.

Relatia juridica presupune o serie de idei rationale cum ar fi persoana (subiecte) ; obligatie ; act juridic ; fapt juridic ; etc.

Raportul juridic presupune contactul intre subiecte a caror actiune (reglata de norma juridica) are o limita dreptul si obligatia corelativa. Pentru acest motiv, in analiza conceptului raportului juridic va trebui sa distingem, acceptiunea sa de fond - raportul juridic, privit ca o forma de realizare a dreptului - de acceptiunea sa in intelesul dat de tehnica juridica - raportul juridic apare ca o constructie a gandirii teoretice.

In urma tuturor acestor consideratii vom defini raportul juridic ca acea legatura sociala, reglementata de norma juridica, continand un sistem de interactiune reciproca intre participanti determinati, legatura ce este susceptibila a fi aparata pe calea coercitiunii statale.

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie in mod individual, ca persoane fizice, fie organizati in diverse grupuri, ca subiecte colective de drept. Pentru a fi subiect de drept, persoana fizica trebuie sa aiba capacitate juridica, aceasta desemnand aptitudinea generala si abstracta a persoanei de a avea drepturi si obligatii in cadrul raportului juridic. Capacitatea juridica este reglementata de normele juridice in cadrul fiecarei ramuri de drept, distingand astfel o capacitate civila - ceea ce intereseaza tema lucrarii noastre, o capacitate penala, administrativa, etc. Capacitatea juridica este generala, cand nu vizeaza un anumit domeniu, si speciala cand se refera la un anumit domeniu, ramura, institutie. De regula, capacitatea juridica speciala o au organizatiile, deoarece ele sunt create pentru un anumit scop, ea fiind tocmai competenta institutiei.

In general, capacitatea juridica este unica, insa, asa cum vom vedea, in mod particular, dreptul civil cunoaste doua aspecte : capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu.

Privitor la subiectele colective de drept, acestea sunt organizatii (societati comerciale, ministere, parlament, asociatii, fundatii, sindicate, etc.), inclusiv statul .

In materia dreptului civil - din nou aspect de interes pentru lucrarea noastra - subiectul colectiv de drept este mai precis definit sub forma persoanei juridice care presupune o serie de conditii speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, raspundere, firma, s.a .

Trebuie mentionat insa, ca notiunea de persoana juridica, nu acopera toata participarea colectiva la construirea raporturilor juridice, existand numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice (instantele judecatoresti, diverse asociatii, etc.)

Drepturile si obligatiile subiectelor intre care se desfasoara o relatie sociala formeaza continutul raportului juridic. Aceste drepturi si obligatii sunt prevazute in norma juridica. Trebuie facuta distinctia intre dreptul obiectiv ca ansamblu de norme si dreptul subiectiv ca indrituire legata de o persoana, ca posibilitate de a actiona in temeiul dreptului obiectiv, care se poate apara apeland la justitie.

In cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferita de norma juridica titularului dreptului (persoana fizica sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv sa faca sau sa nu faca ceva, realizarea acestei posibilitati fiind garantata de forta de constrangere statala la care poate recurge titularul dreptului in caz de nevoie. Exista numeroase clasificari ale drepturilor in literatura juridica, din care noi vom retine la momentul cuvenit, in cuprinsul lucrarii noastre, pe acelea care intereseaza tema noastra.

Obligatia juridica, ca element corelativ al raportului juridic, poate fi definita ca fiind o indatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsa de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face ceva, conduita care poate fi impusa in caz de necesitate, prin forta coercitiva a statului.

Caracterizand succint obligatia juridica se poate retine ca :

a.    ea consta intr-o indatorire in antiteza cu caracteristica dreptului      subiectiv al subiectului activ ;

b.   indatorirea subiectului pasiv rezida intr-o conduita pretinsa de subiectul activ ;

c.    conduita subiectului pasiv se concretizeaza printr-o prestatie pozitiva ( dare, facere ) sau o abstentiune ( non facere ) ;

Asadar, reprezinta o caracteristica definitorie a continutului raportului juridic faptul ca drepturile si obligatiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun si se coordoneaza reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie indatorirea subiectului pasiv. Deci, drepturile si obligatiile in cadrul raportului juridic sunt corelative.

In ceea ce priveste obiectul raportului juridic, acesta se concretizeaza in conduita umana ce se realizeaza de catre subiectii raportului juridic civil ca urmare a exercitarii drepturilor si indeplinirea oblgatiilor.

Intre regulile de drept si faptele sociale exista relatii complexe. Dreptul se naste, cel putin in parte, din fapte si, totodata, se aplica acestora. Vom defini faptele juridice ca fiind acele imprejurari care potrivit normelor juridice atrag dupa sine aparitia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice si provoaca prin acestea anumite consecinte juridice.

Literatura juridica, avand in vedere criteriul volitional clasifica faptele juridice in evenimente si actiuni .

Evenimentele sunt fapte juridice ce se petrec independent de vointa oamenilor, iar actiunile umane sunt manifestari de vointa ale oamenilor care nasc, modifica sau sting raporturi juridice. Acestea din urma pot fi licite, cind se conformeaza normelor juridice sau ilicite cand le incalca.

Pentru a circumstantia notiunile abordate mai sus, la tema lucrarii noastre, vom face o scurta expunere a diviziunii dreptului in drept public si drept privat, cu accentuarea celui din urma.

Astfel, deosebirea intre dreptul public si cel privat este foarte veche, ea gasindu-se formulata chiar in dreptul roman, regasindu-se la baza distinctiei criteriul utilitatii. Dupa cum interesul normei priveste un particular sau statul, dupa cum scopul urmarit de o dispozitie legala este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla in fata unei norme de drept privat sau in fata unei norme de drept public. Dar, inca de pe pozitiile clasice ale acestei distinctii nu s-au putut ignora interdependentele existente intre cele doua domenii, apreciindu-se ca dreptul public domina tot mai mult dreptul privat. Ramurile dreptului nu se influenteaza numai reciproc, dar atarna juridiceste unele de altele, ajungindu-se ca in teoriile recente sa se atenueze diviziunea clasica public - privat, ba chiar sa nu fie recunoscuta.

Fara sa intram in amanunte ce ne departeaza de scopul si obiectul lucrarii noastre, in intreg contextul prezentat mai sus, dreptul civil este considerat acea ramura de drept ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile patrimoniale in care partile se afla pe pozitii de egalitate. De asemenea, dreptul civil include si norme juridice care reglementeaza relatiile sociale nepatrimoniale in care se manifesta individualitatea persoanei, cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civila, etc. Spre deosebire de relatiile de drept constitutional si administrativ, unde cel putin una din parti se manifesta ca titular al puterii, in raporturile juridice de drept civil partile apar ca subiecte egale. Pe de alta parte, dreptul civil este considerat dreptul comun fata de dreptul comercial sau fata de orice ramura de drept privat.

Consideram ca am conturat un cadru general si abstract in care vom analiza tema lucrarii noastre, cadru necesar pentru o buna intelegere a notiunilor ce vor fi definite pe linia logica gen-specie. Ramine ca sa identificam pentru notiunile abordate mai sus diferentele specifice relative la raportul juridic civil, continutul si obiectul acestuia.