Moralitatea Perspective ontologice asupra moralitatii (imoralitatea si amoralitatea)

Moralitatea dimensiune a existentei umane

In aceasta sectiune vom continua sa vorbim despre morala si mora­litate, facand referire la cateva conceptii extreme, unilaterale despre morala, cum sunt: cele care pleaca de la negarea importantei moralei in viata omului si a societatii (amoralismul); conceptia care considera ca ar exista o ordine morala in lume (obiectivismul si opusa ei, conceptia potrivit careia atitu­dinile morale ale oamenilor nu au temeiuri obiective, rationale, ci tin de impulsurile ori de bunul plac al fiecaruia (subiectivismul). De aceea, vom prezenta activitatile subiectului (omului) moral: de la descriere la aprecierea critica si autocritica, manifestarea morala tinand seama de sistemul moral obiectiv, precum si de receptarile subiective.

1. Perspective ontologice asupra moralitatii

Cercetarea moderna a problemei ontologic-umane se poate face prin diferenta intre ceea ce este natura umana si psihicul sau si ceea ce ar trebui sa fie ele, adica ceea ce s‑ar dori sa fie.

Prima perspectiva are in vedere fiinta umana si existenta sa ca ceva static, subzistent prin sine. A doua perspectiva trimite la o reprezentare a fiintei umane din perspectiva a ceea ce poate sa fie intr‑un anumit fel sau in altul; ceea ce este necesar sau nu sa fie, iar in acest caz fiinta omeneasca este dinamica, ancorata in real si posibil, fiind raportata la lucruri care actioneaza unele asupra altora fie datorita unor factori interni, fie ca urmare a unor forte transcendente (o constiinta suprema, o Idee, Dumnezeu etc.).

Inscrisa acestui din urma cadru, moralitatea, adica insusirea a ceea ce este moral, presupune dinamism, actiune umana con­stienta, libera si respon­sabila. Toate acestea au insa si contrarele lor (inconstienta, constrangerea, iresponsabilitatea): moralitatea se opune imoralitatii adica vointei de a face rau, egoismului, injustitiei, faradelegilor comise intentionat, coruptiei etc. De asemenea, moralitatea difera si de amoralitate, amoral fiind cel care crede ca omul ar putea trai si fara sa-si reglementeze si sa-si ordoneze viata potrivit unor scopuri si norme.

Pe scurt, discutiile privind moralitatea se directioneaza pe axa imagi­nara a raporturilor vietii normale si echilibrate a omului cu starile anor­male. Normal anormalul sunt derivati ai conceptului de norma, care exprima instrumentul sau principiul, regula pe baza careia i se contureaza o anumita trasatura sau actiune. Nu putem vorbi despre om, societate normala fara sa acceptam ca sunt posibile si abateri de la o serie de principii si reguli.

Ideea de regula implica ideea de constiinta, redata prin vointa si disciplina care, in general, ghideaza conduita unui om in viata. Aceeasi idee de regula trimite insa si la conventional si arbitrar, la ceva de natura subiec­tiva, care ar justifica posibilitatea din partea subiectului de a se sustrage de la respectarea regulilor. Pentru caracterizarea unor astfel de situatii, s-a pro­pus notiunea de regula constitutiva, cu care sa se defineasca fapte care nu tin numai de subiect, ci si de diversele institutii sociale. Aceste reguli nu mai sunt chiar simple conventii, ci decurg din constructele socio‑culturale.

Oricum, conceptul de regula trimite la conceptul de sistem normativ complex, elaborat si reelaborat continuu, care asigura reglarea vietii sociale a oame­nilor. Respectivul sistem poate fi reprezentat si dupa modelul regu­lilor de joc care au un caracter mai conventional, dar el poate fi redat si dupa modelul principiilor constitutive pe de alta parte, cu valoare obiectiva mai mare. In felul acesta, intelegem ca discutiile etice pornesc de la obser­varea felului in care sunt sau nu sunt respectate componentele sistemului normativ, fapt ce poate spune ceva si despre moralitate.

Moralitatea este o dimensiune fireasca a naturii si esentei umane, lucru de care ne dam seama analizandu‑l pe cel care neaga sau manifesta indiferenta fata de moralitate, unde literatura etica numeste aceasta pozitie amoralism, iar pe cel ce o adopta amoralist Acesta are doua infatisari:

1. amoralist social, adica cel ce sustine ca nu exista reguli conventionale intre oamenii care traiesc intr-o societate;

2. amoralist absolut, cel care neaga existenta valorilor umane in general.

Se considera ca moralitatea este apanajul omului, intrucat el este o fiinta rationala si pentru ca rationalitatea implica afectivitatea, raporturile simpatetice cu sine, cu semenii si cu tot ceea ce exista sau poate sa existe viu in lume, iar toate acestea fac trimitere la cunoastere si la constiinta

Constiinta este si ea problematizata, prin mai multe explicatii: unele sustin ca ea nu poate exista independenta de corpurile fizice, in speta, de corpul biologic, precum si de corpurile sociale, altele dim­potriva considera constiinta fie ca o insotitoare temporara a existentei umane individuale si sociale, fie ca o existenta in sine.

In consecinta, stiind aceste lucruri despre constiinta, moralitatea este pusa pe seama mai multor factori, si anume:

a pe nevoi si trebuinte organice sau fiziologice la nivelul organismului unui animal sau al omului (de la nevoia de hrana si adapost, la nevoia de protectie si securitate fata de diferiti agresori); pe factori etnici specifici ('glasul sangelui'), in cazul cand se invoca grupul ca suport al moralitatii, iar la acestea se adauga si anumite criterii discriminatorii, pe baza carora fie speciile animale, fie oamenii se impart in 'superiori' si 'inferiori';

b. moralitatea conceputa ca simplu fenomen secundar ce insoteste proce­sele neuro‑fiziologice, fara insa a le influenta;

c. moralitatea ca rezultat al unei puteri divine sau al unei alte forte de natura spirituala, care a creat de la inceput fiintele in general si oamenii in particular potrivit unei scari ierarhice de a putea face binele.

La aceste variante de explicare a moralitatii se adauga eticile care valorifica achizitiile stiintelor sociale si umane. Acestea, insa, oscileaza intre un reductionism naturalist sau unul spiritualist si dualism sau pluralism cand pornesc la explicarea moralitatii de la relatia concreta a corpului cu sufletul (psihicul, constiinta). Cele doua forme de reductionism procedeaza in mod simplificator: in ultima instanta, unul dintre cei doi factori, fie cor­pul, fie sufletul, sta la baza moralitatii; dualismul sustine ca moralitatea este rezultatul actiunii paralele a sufletului si a corpului, iar pluralismul promo­veaza trei si mai multi factori generatori ai moralitatii

Principalele forme reductionist-stiintifice pentru explicarea moralita­tii sunt: biologismul, psihologismul si sociologismul.

Biologismul considera ca valorile si normele morale isi au originea in corp, respectiv in instinct sau in diverse procese fiziologice. Instinctul este natural, adica innascut, el nu este produs al vietii de grup. Indivizii se nasc cu anumite predispozitii de ordin genetic, iar printre acestea se numara si capacitatile lor de a actiona si reactiona prin conduite morale la influen­tele pe care le exercita asupra lor mediul natural si social-istoric. Formele actuale de biologism etic sunt sustinute cu argumente inspirate din cerce­tarile bio‑sociologice si etologice, care studiaza comportamentele diferitelor specii de animale in cadrul asa-numitelor societati animale. Ele contribuie, intr‑adevar, la intelegerea conditionarilor naturale ale fenomenelor morale, dar daca aceste conditii ar fi absolutizate, atunci ar trebui sa se explice de ce sunt diferente atat de mari intre obiceiurile si conduitele morale ale acelorasi specii de animale sau rase umane in devenirea lor, respectiv de ce acelasi individ nu are un comportament moral perfect omogen fata de un acelasi stimul.

Biologismul a stat la baza mai multor teorii si practici rasiste, jus­tificand ideologic actiunile de genocid si numeroasele violente deosebit de grave din cel de al doilea razboi mondial, dar si de mai tarziu.

Pe langa fiziologic si instinct mai trebuie sa fie si alti factori, cum sunt cei neuro‑psihici si, de asemenea, cei care tin de constiinta si de regu­lile vietii de grup, de comunicarea in si out-group. Si asa s-au impus alte doua perspective stiintifice de cercetare a moralitatii: psihologia si socio­logia.

Psihologismul etic explica valorile si normele morale invocand rolul determinant al unor procese psihice: vointa, afectivitatea, gandirea si inteli­genta. Cand se considera ca fiecare dintre aceste procese psihice reprezinta izvorul principal al moralitatii, se ajunge la trei forme de reductionism psihologic: voluntarismul, care exagereaza rolul vointei in manifestarile morale, impresionismul, care exagereaza rolul afectelor si sentimentelor si intelectualismul, care pune accent pe ratiunea si inteligenta umana ca factori ce conduc la viata morala.

Aceste variante de psihologism etic ar putea fi depasite printr-o con­ceptie mai larga, care arata ca, in moralitate, psihicul uman actioneaza prin interactiunea vointei cu afectivitatea si ratiunea. De asemenea, nu pot fi omise nici conditionarile biologice, vitale ale moralitatii si nici cele de ordin social.

Proiect: Felicitare tridimensionala - proiect de lucru Proiect: Exercitii de accesibilizare si formare a limbajului figurat

Ca si biologismul, si psihologismul etic contemporan ajunge sa con­state ca exista si o violenta psihologica, manifestata prin tortura si teroarea psihologica realizata prin metode si tehnici de spalare a creierului, in inchi­sori si spitale psihiatrice, prin manipularea dorintei, cu tehnici subliminale de publicitate sau generatori psihotronici s.a.

Sociologismul etic este, intr-un anume fel, opusul psihologismului, deoarece el dizolva morala individuala in morala colectiva. Daca psiho­logismul etic tinde spre explicatii subiectiviste ale moralitatii, sociologismul exagereaza aspectele obiective ale ei, cum sunt cadrele sociale preexistente individului, in special institutiile si organizatiile sociale, limba, obiceiurile si traditiile unui popor. Ori, asa cum nu exista forme fara continut, nu exista nici institutii sau organizatii fara personal uman avand propriile valori si norme morale de munca si viata.

Din cele de mai sus rezulta ca fiecare explicatie in parte a moralitatii este deficitara si incompleta, fapt ce a impus sinteza lor, care s-ar putea formula si ca o impletire a subiectivului cu obiectivul si a individualului cu generalul, astfel rezultand: obiectivismul moral (G.E. Moore), emotivismul (A.J. Ayer si C.L. Stevenson), prescriptivismul R.M. Harré) etc.

Cele doua forme opuse moralitatii - imoralitatea si amoralitatea, sunt prezente mereu in viata oamenilor si a societatilor, indeplinind, in general, functii opuse. Astfel, unii oameni devin din cand in cand imorali, dintr‑un egoism exagerat sau prin incalcari ale unor principii si norme morale accep­tate de comunitatea din care fac parte. Altii sunt amorali social daca sfideaza prin ideile si actiunile lor drepturile si libertatile considerate fundamentale in societatea in care traiesc sau califica drept lipsite de sens valorile umane in general (drepturile omului, sinceritatea, generozitatea, respectul proprie­tatii si vietii celuilalt, compasiunea etc.).

In ziua de astazi, valorile si virtutile morale, normele si principiile morale sufera muta­tii importante si sub influenta mondializarii modelelor de viata de tip occidental, a noilor sisteme tehnologice de comunicare globala, a dominatiei pietei financiare mondiale de catre dolar, euro si yen, a cres­terii rolului limbii engleze in toate genurile de comunicare, a intensificarii proceselor de migratie a populatiei din zonele subdezvoltate ale lumii spre zonele cu mare potential de absorbtie a fortei de munca si standarde ridicate de viata social‑culturala.

Moralitatea trece, asadar, prin procese complexe: pe de o parte, in a doua jumatate a secolului XX valorile si virtutile, principiile si normele morale occidentale au fost validate in cadrul unor reforme reusite ale vietii sociale, dar care au facut si mai bogate tari si popoare cu un grad de pros­peritate ridicat, pe de alta parte, in aceeasi perioada de timp a crescut sara­cia si subdezvoltarea, inapoierea morala la popoarele care nu au reusit sa copieze modelul de stat democratic occidental, fiind constranse sa rezolve prin agresiuni, violente si abuzuri diferendele comunitare.

In mod obisnuit valorile democratiei moderne nu se sincronizeaza cu valorile sociale bazate pe economia de piata, iar noile valori pe care le genereaza societatea post-moderna intampina rezistente puternice din partea valorilor traditionale de tip comunitar. Se pare ca una din conditiile impor­tante pe care trebuie sa le indeplineasca un popor pentru a fi apt sa asimi­leze noi valori culturale si morale este dobandirea unei autentice autonomii spiri­tuale.

Sa analizam daca este posibila dobandirea unei asemenea autonomii prin constiinta si comunicare.

2. Autonomia morala

Dezideratul autonomiei umane prin proclamarea libertatii sale, expri­mat in legatura cu teza autonomiei eticii, se argumenteaza

1) prin faptul ca etica defineste caracterele oamenilor, ofera idealuri de acti­une, dar nu reflecta realitati sau practici concrete;

2) in traditia filosofiei analitice, etica are sarcina de a analiza concepte pre­cum binele, dreptatea etc., asa cum sunt folosite ele in mod curent de catre comunitati sau de catre indivizi, cu scopul de a stabili o schema conceptuala comuna cu care sa se realizeze atat reconstructia rationala a vocabularului moral, cat si pentru indepartarea ambiguitatilor si incoerentelor termenilor morali;

3) etica valorilor si virtutilor morale au ca principala intemeiere ontologica gratia divina (care ii da omului forta de a-si reprima tentatiile) si revelatia (care ii insufla instantaneu legile morale, modelele si un sistem sigur de recompense si sanctiuni morale), in timp ce la cealalta extrema sta teoria protestanta a predestinarii omului de a avea, cu toate defectele sale, sansa sa atinga adevarata credinta.

Fiecare din argumentele de mai sus contine anumite afirmatii juste, insa la argumentul de factura religioasa se pot face doua observatii:

a. nu ne putem imagina o persoana in carne si oase care sa nu greseasca;

b. morala religioasa se situeaza mereu deasupra noastra, datorita 'pacatului originar', pe care omul nu si-l poate ispasi decat la Judecata de Apoi.

Valorile si principiile morale sunt conditionate cultural si, poate, mai putin natural. De exemplu, sunt anumite deosebiri intre cultura occidentala si cea orientala in ceea ce priveste felul in care sunt intelese anumite virtuti morale precum mila, curajul s.a. De asemenea, se poate face referire la deo­se­birea dintre viziunile generale asupra vietii pentru cele doua sexe, astfel ca in vreme ce femeile promo­veaza o etica a milei, barbatii sustin una a curajului, motiv pentru care se recomanda sa se aiba in vedere diferentele dintre sexe cand ne propunem sa explicam conduitele morale ale oamenilor.

Cu privire la o unitate a constiintei morale a umanitatii, ea ar trebui sa se manifeste in sensul existentei unor aptitudini morale elementare pe care le poseda oamenii indiferent de locul si timpul istoric in care traiesc, aptitudini care se dezvaluie prin capacitatea de a elabora si sustine anumite idei generale privind raporturile oamenilor cu natura si cu ceilalti oameni.

Unitatea constiintei morale a umanitatii ar putea fi asigurata de exis­tenta anumitor idealuri generale de viata sociala organizata, corelate cu drepturi si libertati fundamentale (cum sunt cele referitoare la proprietate), echilibrele si dezechilibrele dintre spirit si corp si alte dualitati sau plura­litati ale realitatii.

In jurul acestui nucleu de scopuri, idealuri si valori morale durabile ale uma­nitatii stau altele, mai efemere. Unele au o existenta de doar cativa ani si apartin modei; altele dureaza douazeci, treizeci, patruzeci de ani, si sunt specifice unor anumite epoci istorice; altele se manifesta pe durata unei intregi perioade istorice (de pilda, antichitatea, evul mediu si modernitatea, sau, cum se spune de prin anii '70 ai secolului XX, postmodernitatea). Cel mai adanc strat al constiintei morale dureaza cat viata unui popor care reu­seste sa strabata modele, epocile si perioadele istorice.

3. Subiectul moral si aprecierea morala

Ne propunem in continuare sa lamurim un aspect important al auto­nomiei morale, cel care tine de subiectul moral si de subiectivitatea morala si corelatele acestora: obiectul si obiectivitatea morala continute in consta­tarile si aprecierile subiectului uman.

Pe cel ce manifesta autonomia morala il vom numi si subiect moral, iar pe acesta il vom raporta la un obiect, in legatura cu aceasta raportare existand doua viziuni: una obiectivista cealalta subiectivista

Obiectivismul considera ca ar exista o ordine morala obiectiva, inde­pendenta de constiinta, adica de ideile si sentimentele fiecaruia dintre noi. Aceasta ordine exista fie ca o lume a ideilor, fie ca si lucrurile insele. In prima varianta, obiectivismul adauga si conditia de morala valabila in mod universal asa cum considera ca ofera marile religii ale lumii (buddhismul, iudaismul, crestinismul, islamismul), sau asa cum pretind unii ca ar fi ajuns sa fie pentru omenire societatea occidentala de tip europeano-nord-atlantic.

Subiectivismul este tendinta de a reduce la aprecierea individuala intreaga lume a valorilor morale ale omului. El este foarte aproape, daca nu identic cu relativismul, formulat in deviza sofistului Protagoras 'omul este masura tuturor lucrurilor'. Se poate lesne intelege ca subiec­tivismul reduce intreaga existenta la exis­tenta subiectului, ca el reduce intreaga lume exteri­oara la constiinta pe care subiectul o are despre aceasta, ceea ce contravine atat realismului natural care pleaca de la premisa ca ceva exista indepen­dent de subiect, cat si a obiectivismului, care invoca existenta unor factori externi, independenti de vointa si dorinta subiectului.

In cele ce urmeaza vom prezenta subiectul moral si manifestarile sale apreciere morala, tinand seama de cele doua tendinte mai sus mentionate.

Subiectul moral este nodul constiintei morale individuale si comu­nitare. De la el pleaca si spre el se indreapta toti vectorii actiunii morale. 'Subiectul moral este agentul manifestarii aflat in relatie cu normele, mani­festare evaluata dupa criterii de tipul bine rau. Agentul nu este o entitate, ci un punct nodal in reteaua de relatii morale

Reprezentarea aceasta ramane abstracta daca nu vom avea in vedere ca omul, ca fiinta morala constienta, realizeaza cel putin doua actiuni:

1. constata ca exista anumite reguli de conduita in relatiile sale cu sine, cu semenii si cu societatea;

2. apreciaza, adica evalueaza potrivit capacitatii sale de intelegere, aceste norme si se comporta asa cum crede el ca s-ar cuveni sa se comporte cu semenii. In actele de apreciere intra, pe de o parte, intelegerea a ceea ce i se recomanda ca fiind 'demn', adica 'bun de a fi urmat', precum si aprobarea, acceptarea, asumarea, pe de alta parte, ca judecata de valoare si ca linie de conduita a ceea ce a inteles.

Pentru o intelegere corecta a ceea ce este subiectul moral trebuie sa vorbim despre individualism si colectivism (sau comunitarism).

Individualismul sustine ca subiectul moral ar fi o entitate, un individ abstract. Se argumenteaza astfel:

1. subiectul individual se vede, pe cand subiectul colectiv nu;

2. subiectul individual are un 'centru', pe cand subiectul colectiv nu. Cen­trul subiectului individual a fost considerat Eul, unde acest Eu are o struc­tura dinamica neliniara, probabilista si problematica, marcata de biografia si istoricitatea sa. Psihologia sociala actuala considera ca grupurile umane pot avea si ele un centru: liderul de grup;

3. subiectul individual are o constiinta de sine pe cand cel colectiv nu are. Constiinta de sine presupune constiinta, respectiv inconstientul sau subcon stientul spiritual. Grupurile, de asemenea, au o constiinta proprie: mai usor de decelat, numita climat de grup, sau mai abstracta, numita ideologie

Subiectul moral trebuie gandit ca personalitate adica o individuali­tate constienta si libera. Cele trei elemente care definesc personalitatea sunt: unicitatea ei, exprimata sub forma individualitatii, interioritatea ei, redata de constiinta, si autonomia, care se manifesta prin libertate. Cele trei ele­mente ale personalitatii pot fi redate si prin trei verbe: a fi, a avea si a face.

Aprecierea morala este o caracteristica a subiectului moral individual si comunitar. Ea consta in evaluarea insusirilor morale pe care subiectul moral le manifesta, iar opinia colectiva (opinia publica) le valideaza intr‑un fel oarecare, printr-o anumita judecata, diferentiindu‑se o judecata de eva­luare si o judecata de constatare Daca cea dintai implica aprobarea sau dezaprobarea, deci o apreciere subiectiva, cea de‑a doua doar constata o proprietate reala si obiectiva.

Aprecierea morala a oamenilor si a actiunilor lor, a institutiilor si personalitatilor se manifesta, de cele mai multe ori, prin critica si auto­critica. Critica este o apreciere indreptata catre cineva sau cu referire la o situatie, o stare, pe cand autocritica priveste propria persoana.

Din punct de vedere logico-lingvistic, critica si autocritica folosesc termeni si propozitii cu semnificatii negative pentru caracterizarea unor exa­­gerari sau lipsuri din intentiile si faptele morale ale oamenilor. In legatura cu critica si autocritica se pot mentiona:

- criticismul consta in exagerarea judecatilor morale negative la adresa auto­rilor, operelor, institutiilor, actiunilor etc. sau extrapolarea partii negative asupra intregului. Criticismul se asociaza cu o nemultumire generalizata fata de lume si mai putin fata de cel ce realizeaza actul critic. El ignora inten­tionat datele si faptele, pe motiv ca ar fi descriptive, adica lipsite de valoare;

- critica dogmatica se limiteaza de regula la norme care, dupa ce sunt con­cepute in mod abstract, sunt insistent recomandate sau impuse ca general-valabile;

- critica tendentioasa se asociaza cu lauda tendentioasa, care poate sa mas­cheze intentii egoiste, invidie, razbunare, parvenire la statusuri sau roluri ravnite, dar nedobandite. De aceea, ea este insotita de mijloace de descali­ficare a adversarului, producand adesea grave daune morale si de sanatate;

- critica oportunista izvoraste tot dintr-un individualism exagerat, marcat de preocuparea de a fi lider sau cel putin 'omul zilei';

- critica formalista este critica facuta de dragul criticii, adica a unor remarci si observatii care se impun fiindca este o veche vorba (devenita slogan): 'intotdeauna este loc de mai bine';

- autocritica poate fi marcata de maladii asemanatoare cu cele ale criticii: formalism, indiferenta sau exagerari;

- autocritica excesiva se aliaza cu masochismul, cu sinuciderea, deoarece subiectul moral isi asuma raspunderi exagerate;

- autocritica formala urmareste sa obtina de la ceilalti recunoasterea fap­tului ca accepta in imaginea persoanei sale si unele umbre, dar acestea fara o impor­tanta prea mare;

- autocritica prin transfer este strans legata de autocritica formala, numai ca, de aceasta data, lipsurile proprii sunt transferate la factori externi: tot felul de greutati si dificultati; persoane rau intentionate atat fata de el, cat si fata de obiectivele actiunilor lui.

Se considera ca aceste ultime doua forme de autocritica apartin unor oame­ni lipsiti de spirit de raspundere, implicit, oameni cu grade reduse de libertate, caci aprecierea realizata de subiectul moral prin critica si auto­critica este indisolubil legata de nivelul lui de constiinta, adica de situatiile sale existentiale, de starile de libertate si responsabilitate intalnite pe parcur­sul vietii.

Pentru ca aprecierile morale sub forma criticii si autocriticii sa mic­soreze cat mai mult riscurile exagerarilor, se recomanda ca si in critica, si autocritica sa existe un continut informational cat mai pertinent si obiec­tiv.

Prin pertinenta se are in vedere ca observatiile facute sa se refere cat mai exact la problema sau faptul in discutie. De asemenea, aceste observatii trebuie sa fie relevante pentru cei carora li se adreseaza: ele dezvaluie niste aspecte necunoscute sau peste care s‑a trecut prea usor. Trebuie sa se aiba in vedere si felul in care se semnaleaza lipsurile si deficientele (tonul vocii si gesturile trebuie sa nu jigneasca; texte cumpanit elaborate).

Cat priveste complexa problema a obiectivitatii in actele de critica si autocritica, critica si autocritica trebuie sa respecte cat mai mult cu putinta adevarul, ori sa sporeasca caile care conduc la adevar.

Alte recomandari:

- critica si autocritica trebuie sa slujeasca si cele­lalte valori sociale si umane si sa micsoreze posibilitatile de manifestare a nonvalorilor si antivalorilor;

- critica si autocritica trebuie sa conduca si la conturarea de solutii sau la dreptul la replica, in caz contrar ele nu numai ca sunt ineficiente, dar accen­­tueaza nemultumirile si insatisfactiile;

- critica si autocritica morala nu sunt innascute in constiinta oamenilor, ci se invata si se educa pe tot parcursul vietii; ele nu sunt numai modalitati ale aprecierii morale ci sunt, totodata, principalele cai de maturizare morala a subiectului moral.

4. Manifestarea morala

Subiectul moral este angajat simultan spre sine si spre lumea din care face parte. Acest activism al fiintei implica nu numai procesele subiectiv obiective de descriere si de apreciere morala prin critica si autocritica, dar si tot felul de manifestari adica obiectivari ale actelor sale sub forma atitudi­nilor, comportamentelor si activitatilor care, la randul lor, sunt apre­ciate din punct de vedere moral de cei din jur, potrivit obiceiurilor si traditiilor sau a exigentelor de moment pe care le stabileste opinia publica.

Manifestarile sociale sunt constitutive (cele economice si cele spiri­tuale) si regulative (politice si juridice), iar cadrele sunt de ordin cosmic si istoric, biologic si psihologic. Toti acesti factori au valoare functionala in viata sociala. Acesti factori nu numai ca interactioneaza, dar pot sa se trans­forme reciproc, asa cum sunt interactiunile dintre subiect (adica omul indi­vidual si colectiv) si obiect (conditionarile sale externe si interne).

Se impune eticia­nului cunoasterea manifestarilor morale ale oame­nilor, deoarece omul moral este caracterizat nu numai de intentii, scopuri, idealuri, valori si principii morale, dar si de gesturi, initiative si fapte con­crete mai mult sau mai putin consonante cu constiinta morala a fiecaruia, care nu este statica si definitiva, ci dinamica si contradictorie, ca si existenta insasi. De aceea, si manifestarile capata diferite forme:

- spontane si de moment sau elaborate metodic si cu bataie lunga;

- orientate spre lume sau orientate catre sine;

- critice si negative sau ingaduitoare si pozitive;

- normale si firesti sau anormale si penibile etc.

Manifestarile morale sunt corelative cu actiunile umane, care mai intai sunt imaginate, realizate in plan ideal, simbolic si virtual. Concreti­zarea lor difera, de cele mai multe ori, datorita diferentelor care exista intre ideal si real, intre procesele subiectiv-umane si cele obiective, care nu se reduc doar la fenomene si procese naturale, ci includ si istoria societatii si a omului, marcata si de nenumaratele esecuri, de actiuni ramase in faza de proiecte sau numai incepute si nefinalizate din cauze obiective sau din motive de ordin subiectiv.

Abtinerea de a actiona, de a interveni cu vorba si cu fapta in diferite situatii de viata personala si colectiva, nu este o virtute, ci, mai curand, un viciu. In drept, pasivitatea cuiva fata de o incalcare a normelor juridice este considerata complicitate cu faptuitorul. Insusi procesul de judecare a cau­zelor se face nu numai in litera legii, dar si in spiritul ei, care implica etica si filosofia morala.

Manifestarile morale ale omului sunt rezultate din intrebari de tipul: ce trebuie sa fac? care este destinul meu in lume? iar principalele raspun­suri sunt: destinul moral al omului trebuie sa fie fericirea, virtutea, utili­tatea sau sfintenia (slujirea vointei divine).

Manifestarile morale depind de astfel de principii propuse de doctri­nele morale, acestea preocupandu‑se sa elaboreze sisteme de morala pe care au cautat sa le justifice rational si sa le intemeieze pe practici educationale de sanctionare a abaterilor si incalcarilor, pe practici cultice si rituale legate de momen­­tele fundamentale din viata omului (nasterea, casatoria, moartea), pe diferite obiceiuri comunitare (sarbatorirea momentelor cruciale din viata poporului si a eroilor sai) etc.

Sistemele etico-morale sunt focalizate de idealuri social-politice mai ample, care sunt enuntate de conceptiile despre societate si om redate atat sub forma de idei rationale, cat si sub forma de credinte, mituri si rituri, avand un continut specific fiecarui popor, dar si trasaturi general‑umane.

Un sistem de morala este format din valori morale (care iau forma categoriilor etice), norme morale elaborate in cadrul general al raporturilor dintre natura guvernata de legi si libertatea umana calauzita de constiinta, vointa, disciplina, precum si idealuri si virtuti morale ce prefigureaza reali­tatea superioara pe care omul o doreste, dar despre toate acestea vom dis­cuta in sectiunea urmatoare.