Dibuk -
termen care desemneaza infiltrarea, intr-un om viu, a unui duh viclean ori a
duhului unui ticalos raposat. Dibuk reprezinta coabitarea in acelasi trup
dintre spiritual omului si o entitate straina care vorbeste prin gura celui
posedat, ducandu-l la disperare si nebunie. Desi notiunea era foarte
raspandita, termenul insusi apare abia in sec al XVIII-lea in Europa orientala,
poate asociat cu teoria cabalistica a metempsihozei. Ideea de intrupare a
duhurilor viclene exista deja in vremea celui de-al Doilea Templu si a
persistat in epoca talmudica. O marturie o constituie povestile pe aceasta tema
din Noul Testament. Credinta ca sufletele unor morti, neputandu-si afla odihna
in lumea cealalta, se intorc in lumea aceasta si se insinueaza in trrupurile
celor vii era curenta in Evul Mediu, atat la evrei cat si la crestini. Potrivit
teoriei cabalistice a metempsihozei, un fenomen intitulat ibur poate opera
jonctiunea dintre duhul mortului si cel al gazdei sale vii, in scopul de a consolida
virtutile celui viu si de a sprijini astfel poporul evreu in ansamblu. Abia
intr-o epoca ulterioara, cabalistii au luat in connsiderare aspectul malefic al
jonctiunii, interpretand-o ca patrunderea unui duh corrupt in trupul unei
persone care pacatuise, stirbindu-si astfel integritatea morala. Fenomenul de
ibur malefic este descris pe larg in lucrarile lui Haim Vital si ale fiului
sau, Rabi Samuel Vital, opere reprezentative ale scolii mistice de la Safed.
Discipolii lui Isaac Luria povestesc ceremoniile de exorcism pe care le
practicau eontru extragerea duhurilor viclene. Numeroase scrieri ofera
instructiuni amanuntite pentru gonirea celor mai raspindite soiuri de dibuk. Kazari - Popor
inrudit cu turcii din sudul Rusiei, al caror imperiu, situate intre Marea
Caspica si Marea Neagra, a atins apogeul in sec VII-X, comform informatiilor
care ne-au parvenit din surse arabe, chinesti si evreiesti. Kazarii aveau o
conducere dubla, asigurata de un rege si un kahan. Din schimbul de scrisori
purtat in sec al X-lea dee Hasdai ibn Saprut, un ministru evreu al califului
din Cordoba, si Iosif, regale kazarilor, reiese ca o parte a acestui popor s-ar
fi convertitm in jurul anului 740 la iudaism, dupa ce acesta invinsese
celelalte mari religii monoteiste (crestina si mahomedana), intr-o dezbatere
organizata de regale Bulan. Kazarii au folosit aceasta convertire ca un miloc
de a respinge influenta puternicilor vecini, crestinii bizantini si musulmanii.
Desi unii cercetatori au pus la indoiala sinceritatea si amploarea convertirii
kazare, studiile mai recente au dovedit ca iudaismul s-a raspandit
considerabil, chiar daca numai intr-o patura a populatiei, ceilalti- crestini,
pagani, musulmani - pastrandu-si fiecarea religia si legile pe tot parcursul
acesstui episode. Traditia evreiasca, istoriografia musulmana medievala si
manuscrisele descoperite in Geniza din Cairo atesta careacterul iudaic al
regatului. Convertirea kazarilor si existenta unui stat evreu puternic, desi
indepartat, a constituit o incurajare pentru evreii din Evul Mediu. Regatul
kazar a fost distrus in sec al XI-lea, insa mentiuni ocazionale despre kazari
au continuat sa apara in diferite surse. Lipsa oricarei informatii despre
soarta lor ulterioara a dat nastere unei teorii fanteziste, conform careia evreii
din Europa ar fi urmasii kazarilor.
