Introducere in comunitatea persoanelor surde

Introducere in comunitatea persoanelor surde

In ultimele trei decenii s-au amplificat preocuparile fata de persoanele cu handicap auditiv, mai ales in urma cercetarilor efectuate de lingvistul american William Stokoe in 1960, care a aratat ca limbajul gestual al surzilor din America este un limbaj real ce are toate caracteristicile si functiile principale ale limbajelor umane. Aceasta observatie uluitoare pentru acea vreme nu prea indepartata este astazi extinsa la limbajul gestual al surzilor din toate tarile. Primele cercetari au fost urmate de tot mai multe investigatii asupra „limbajului semnelor” desfasurate de cercetatori auzitori si surzi, mai ales in Danemarca, Finlanda, Suedia, Spania, Franta, Germania s.a. In Statele Unite ale Americii si in alte tari s-au creat adevarate institutii de cercetari asupra limbajului si surditatii si s-a accelerat formarea de interpreti in limbajul gestual si a celui specific persoanelor cu surdocecitate. In cadrul unor prestigioase universitati europene si americane, cu colaborarea Asociatiilor Nationale ale Surzilor, aceste organizatii au devenit tot mai active in lupta pentru recunoasterea limbajului gestual si obtinerea acceptarii surzilor ca minoritate lingvistica in cadrul populatiei majoritare.

In ceea ce priveste abordarea persoanelor cu handicap, in societate exista actualmente doua modele, unul medical, cu adanci radacini in societatea traditionala, care considera persoanele cu handicap ca fiinte carora le lipseste ceva si care au nevoie de protectie si de interventii in diverse sfere. Accentul este pus pe defectele pe care le are o persoana surda in comparatie cu o persoana auzitoare. Prin urmare, alegand persoana auzitoare ca ,,model”, obiectivul acestei conceptii este acela de a ,,vindeca” persoana surda ca sa obtina o vorbire si un auz mai bun. Observam ca intr-o societate de auzitori persoana surda apare in rolurile consecutive de pacient al medicilor audiologi, de elev, de client al serviciilor sociale si de angajat asupra caruia se napusteste o intreaga armata de educatori din scolile speciale sau de masa, de logopezi care se straduiesc sa-i faca „sa vorbeasca normal”, de chirurgi experti in implant cohlear, de consilieri pe probleme de sanatate mintala si de orientare scolara si profesionala, psihologi, asistenti sociali, cercetatori, preoti, etc. H. Lane (1996), subliniaza ca toate aceste servicii si interventii sunt necesare si bine intentionate iar unele dintre acestea sunt apreciate de persoanele surde. Aceasta armata de profesionisti nu a reusit, totusi, sa duca la scaderea gradului de discriminare la care sunt supusi surzii pe piata muncii si nici la cresterea gradului de toleranta al societatii fata de surzi sau a sprijinului de care au nevoie aceste persoane.

Cei care se opun acestei perspective medicale sunt expertii in sociolingvistica si antropologie culturala. Ei se concentreaza pe ceea ce are persoana surda, nu pe ceea ce nu are. Aceasta abordare socio-culturala se bazeaza pe realitatea din colectivitatea surzilor, pe experienta pe care o au ei, pe modalitatile lor de a-si rezolva problemele, pe resursele lor si nu pe slabiciunile lor care ar putea fi prezente si in randul auzitorilor. Un alt concept care ar putea fi abordat intr-un viitor nu prea indepartat considera aceste persoane ca o variatie normala in cadrul populatiei generale. Abordarea medicala dateaza de peste 300 de ani si este profund ancorata in constiinta contemporanilor nostri, fiind reflectata in multe domenii ale vietii cotidiene, dand nastere la atitudini discriminatorii ce iau uneori forme aberante. Dupa cum se mentioneaza si in „Manifestul disabilitatii (handicapului) in Romania”, persoanele cu disabilitati nu sunt respectate ca persoane cu drepturi egale si nu li se recunoaste valoarea si demnitatea umana. Deciziile care se iau la nivel legislativ au loc fara consultarea persoanelor in cauza si de multe ori ele constituie o violare a drepturilor umane.

Se cunoaste ca exista numeroase tipuri de disabilitati (intelectuale, fizice, motorii, psihice, etc.) care au unele elemente comune dar si unele diferente specifice. Daca comparam aceste elemente comune cu valorile si obiectivele comunitatii surzilor, vom constata ca surzii au prioritati cu totul diferite. In primul rand, surzii nu recunosc ca au o disabilitate. Ei au propria identitate ca persoane surde in comparatie cu, de exemplu, handicapatii mental care de multe ori nu-si dau seama ce sunt. Surzii nu cred ca este ceva rau sa fii surd si de multe ori ei doresc sa aiba copii surzi pentru a transmite cultura si valorile ei (H. Lane, 1996). Apoi, persoanele cu disabilitati urmaresc sa obtina o mai buna ingrijire medicala, servicii de reabilitare si de asistenta personala (care sa-i ajute sa se imbrace, sa manance sau sa-i plimbe) care sa le ofere, in final, o viata independenta. Interpretii de care au nevoie surzii nu pot fi inclusi in categoria de asistenti personali, deoarece acestia isi ofera serviciile atat pentru auzitori cat si pentru surzi. Obiectivele principale ale surzilor se refera la recunoasterea oficiala a limbajului gestual, folosirea lui ca mijloc de instruire in scoli, la locul de munca sau a interpretilor oriunde este nevoie pentru facilitarea comunicarii cu autoritatile.

Spre deosebire de auzitori care urmaresc integrarea surzilor in scoli de masa, surzii considera ca au mai mult de castigat in scoli speciale, unde pot folosi limbajul gestual ca mijloc de instruire si de socializare. Avand un limbaj si o cultura proprie, surzii cauta interdependenta pe care o gasesc la cluburile lor si in cadrul evenimentelor speciale organizate de ei insisi, spre deosebire de alte persoane cu disabilitati care urmaresc o viata independenta si se intrunesc mai ales din motive politice. Desigur, surzii sprijina miscarea in favoarea drepturilor persoanelor cu disabilitati intr-un efort comun de promovare a propriei identitati, pentru controlul destinului propriu si pentru obtinerea unor drepturi, servicii si legi care ar fi fost mult mai dificil de obtinut daca ar fi luptat singuri, din cauza numarului mic de persoane surde. Din acest motiv persoanele surde s-au alaturat miscarii promovate de persoanele cu handicap si au constituit Forumul Disabilitatii in Romania.

Se pare ca ar fi mai corect sa vorbim despre surzi ca persoane cu identitate proprie ca despre francezi, romani, etc. si nu ca despre persoane cu deficienta de auz. Auzitorii au inventat acest termen bazat pe conceptul de disabilitate dar surditatea tot surditate ramane chiar daca este protezata, iar o disabilitate are sanse sa fie vindecata prin diverse masuri medicale si recuperatorii.

Spre deosebire de persoanele cu alte disabilitati, surzii se diferentiaza de acestea in mare masura. Astfel, profesionistii auzitori care se ocupa de surzi ii considera pe acestia ca avand o disabilitate cu atat mai serioasa cu cat surditatea este mai grava. In schimb, surzii apreciaza capacitatea de atentie in mediul vizual si limbajul gestual si nu acorda atentie aspectului medical al surditatii. Ei ii considera pe acesti profesionisti ca avand limite serioase in perceperea vizuala si in limbajul vizual-gestual precum si atitudini gresite fata de surzi. Acestia ii blameaza pe multi profesionisti auzitori care, desi sustin ca-i servesc pe surzi, nu pot sa comunice fluent cu acestia, fiind handicapati sub acest aspect. In orice caz, cele mai handicapante sunt atitudinile pe care le au multi auzitori fata de surzi. Ei au alte valori legate de cultura si de limbajul gestual al surzilor si nu apreciaza elocventa si marea bogatie de exprimare a limbajului gestual tocmai pentru ca nu cunosc acest limbaj.

Considerarea persoanelor cu handicap auditiv ca minoritati culturale si lingvistice reprezinta o idee care castiga tot mai mult teren in tarile dezvoltate, datorita intensificarii studiilor asupra limbajului gestual, a progreselor care au aparut in studierea culturii si istoriei surzilor cu impact asupra legislatiei si a constiintei auzitorilor. Astfel, promovarea invatarii limbajului gestual la prescolarii surzi, la parintii lor si la alte persoane auzitoare care doresc sa devina interpreti, predarea cursurilor de limbaj gestual in licee si universitati ca „limbi straine”, ca a doua limba sau in scopul formarii de interpreti calificati, sunt doar cateva evolutii recente care faciliteaza adoptarea modelului minoritar-lingvistic in tratarea persoanelor surde. Ca urmare a poluarii industriale, sonore sau de alta natura precum si a cresterii sperantei de viata, a crescut in ultimii ani numarul de persoane adulte cu pierderi auditive, dar s-a redus numarul de copii cu hipoacuzie, in urma monitorizarii cuplurilor care ar putea da nastere la copii cu deficiente de auz. La acestea se adauga cei care, din cauza proceselor specifice imbatranirii tesuturilor, auzul le-a scazut semnificativ si au nevoie de un aparat de amplificare a sunetelor. Statisticile recente arata ca hipoacuzia ocupa locul 3 in ansamblul afectiunilor datorate varstei a III-a, dupa artrita si hipertensiune arteriala. Este interesant sa mentionam aici ca afectiunile vederii se situeaza pe locul 9, fapt ce trage un serios semnal de alarma cu privire la importanta ce trebuie acordata protezarii auzului ca mijloc de pastrare a capacitatii de comunicare si de facilitare a integrarii sociale.

Potrivit Rezolutiei ONU deficienta este definita ca fiind orice pierdere sau anomalie a structurii sau functiei psihice, fiziologice sau organice (anatomice); incapacitatea este consecinta deficientei, o restrictie sau lipsa a posibilitatii de a efectua o activitate la parametrii normali; handicapul este dezavantajul rezultat din deficienta sau din incapacitate, care limiteaza sau impiedica indeplinirea unui rol care este normal in raport cu varsta, sexul, factorii sociali si culturali (Rezolutia ONU nr 37/52din 3 XII 1982 - Programul Mondial de Actiune privind Persoanele cu Handicap). In cazul nostru, o persoana cu pierdere auditiva poate sa intampine dificultati de a continua activitatea anterioara daca aceasta se baza pe comunicare cu publicul sau daca auzul juca un rol esential (controlor de zbor, aviator, muzician s.a.). Aici este nevoie de interventia societatii pentru ca deficienta sau incapacitatea sa nu devina handicap. Handicapul descrie interactiunea dintre persoana si mediu cu concentrarea atentiei asupra deficientelor din mediul inconjurator, pentru a le elimina si a permite acestor persoane cu handicap sa participe in conditii de egalitate

De pilda, copiii cu hipoacuzii severe sau cu surditate urmeaza scoli speciale, dar nu este exclusa frecventarea unei scoli normale. In acest ultim caz, este nevoie ca profesorul sa aiba unele cunostinte despre necesitatile unui copil cu hipoacuzie pentru a contribui la dezvoltarea lui normala. De pilda, acesta trebuie sa constientizeze importanta mediului sonor pentru copilul hipoacuzic si sa creeze conditii pentru ca acesta sa poata participa la cat mai multe activitati impreuna cu colegii lui auzitori. De mare folos este asezarea copilului in clasa, astfel incat sa-l poata vedea in acelasi timp pe profesor si pe colegi cand participa la lectii. De asemenea, clasa trebuie sa fie suficient de bine luminata pentru a permite citirea de pe buze. In acest sens este util ca elevul sa fie asezat mai in fata pentru a vedea si auzi ceea ce spun profesorii, dar mai important dintre toate aceste elemente este asigurarea unui sprijin in afara clasei la materiile pe care nu le-a inteles. Acest sprijin ar putea fi asigurat acasa de parinti, in limita posibilitatilor, sau de profesorii de specialitate, mai ales in clasele mai mari.

De asemenea, protezarea adecvata a hipoacuzicilor duce la schimbarea structurii lor psihologice si deschide o alta perspectiva, mai optimista, legata de viata sociala. Copiii cu hipoacuzie devin mai deschisi fata de acumularea de informatii iar capacitatea lor de a le prelucra si de a le folosi le poate permite sa frecventeze cursurile unui liceu sau ale unei facultati in conditii aproape normale. Auzitorii pot sa-i ajute sa se integreze in societatea majoritara dar trebuie sa tina seama de cultura lor, sa nu exagereze cu mainstreamingul, sa aprecieze limbajul gestual, deoarece unii surzi nu pot sa suplineasca limbajul gestual cu cel verbal, ceea ce-i poate duce la izolare de societatea auzitorilor. Ca sa poata frecventa in bune conditii o institutie de invatamint superior sau un colegiu este absolut necesar ca persoanele cu surditate grava sa beneficieze de sprijinul unui interpret in limbajul mimico gestual.

Punctul de vedere medical a dat nastere surdologiei ca ramura a defectologiei, persoana surda fiind considerata anormala si trebuie actionat asupra ei prin diferite mijloace (corectiv-recuperatorii, medicale, educationale) pentru a fi ,,normalizat” si integrat in societatea auzitorilor, singura societate cu drepturi depline. Se omite faptul esential ca surzii nu sunt un grup de handicapati ci persoane care au propria istorie, limbaj si cultura. Alti termeni folositi sunt surdomut (surdo-mut, surdo-vorbitor) deficient de auz, hipoacuzic, disfunctional auditiv, asurzit, handicapat de auz s.a. Toti acesti termeni au fost creati de auzitori pentru a nu-i jigni pe cei care nu aud si pentru a materializa unele masuri de protectie. Termenul preferat de aceste persoane este cel de surd, care nu implica notiunea de boala. Insa aceste expresii sunt mai ofensatoare decat cuvantul ,,surd”. Sa nu uitam ca surzii sub aspect cultural sunt mandri ca sunt surzi. De pilda, daca ei citesc un articol din presa despre realizarile sportive sau de alta natura ale unei persoane surde dar nu se specifica acest aspect, se simt ofensati.

Pentru a se reduce in mare masura izolarea la care pot fi condamnate de mediu, persoanele surde, chiar daca poarta o proteza, trebuie sa fie ajutate sa nu se simta marginalizate in societate. In acest sens se recomanda atat auzitorilor cat si surzilor sa adopte unele strategii de comunicare la care ne vom referi in continuare.