Concentrarea teritoriala a saraciei

Concentrarea teritoriala a saraciei

Aproape jumatate din populatia Romaniei, mai exact 47%, traieste in mediul rural (Recensamantului Populatiei din 2002, INS), ceea ce diferentiaza tara noastra atat de tarile CEE in tranzitie (exceptie Polonia), cat si de tarile Uniunii Europene, in care populatia rurala reprezinta sub 20%.

Problema rurala si problema saraciei rurale constituie reale provocari. Majoritatea studiilor economice si sociologice recente, dar si planurile de dezvoltare spatiala elaborate la nivelul judetelor, precum si documentele oficiale (spre exemplu, Planul National de Dezvoltare 2004-2006) pun in discutie discrepanta majora intre zonele urbane si cele rurale. Un judet sau o regiune este cu atat mai sarac(a) cu cat judetul sau regiunea respectiva are o pondere mai ridicata a populatiei rurale.

Dupa 1989, in contextul schimbarilor structurale, diferentele dintre mediul urban si mediul rural s-au adancit, zonele rurale fiind dezavantajate in ceea ce priveste infrastructura, utilitatile publice si confortul locuintei, precum si accesul la serviciile de educatie si sanatate.

Reteaua de drumuri actuala deserveste numai 3/5 din populatia rurala. Numai jumatate dintre comune au acces direct la reteaua principala de transport rutier. In 2001, drumurile judetene si comunale reprezentau 4/5 din totalul retelelor de drumuri nationale, iar dintre acestea doar 60%, respectiv 8% erau modernizate. Mai mult, aproximativ 25% dintre drumurile comunale nu pot fi folosite in conditii meteorologice nefavorabile. La starea deplorabila a drumurilor in multe zone se adauga absenta unui serviciu adecvat de transport, fapt ce afecteaza negativ accesul populatiei rurale la servicii de educatie si de sanatate, precum si la pietele urbane.

Doar 17% din satele din Romania sunt conectate la retelele de distributiei a apei si doar in jur de 8% gospodarii rurale au locuinte dotate cu apa curenta. Spre deosebire, toate municipiile si orasele sunt echipate cu sisteme de productie si distributie a apei potabile si peste 85% din locuintele urbane sunt dotate cu apa curenta. O prapastie similara se observa si referitor la sistemul de canalizare: 4% din gospodariile rurale prin comparatie cu 84% gospodarii urbane(INS, ACOVI, 2001). In realitate, in multe sate, problema principala nu este lipsa apei curente, ci aprovizionarea cu apa si calitatea redusa a apei disponibile. Conform Planului National pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala, capacitatea retelei de furnizare de apa potabila din mediul rural este departe de a acoperi necesarul de apa din locuintele rurale, fara a pune la socoteala cererea posibila in cazul in care in zonele rurale se vor dezvolta activitati industriale. Lipsa de dotari de baza mareste gradul de expunere a populatiei rurale la boli infectioase si, in acelasi timp, reprezinta un factor de poluare si daune pentru mediul inconjurator. La randul lor, acesti factori duc la scaderea calitatii vietii si la risc de saracire ca urmare a unor dezastre naturale (spre exemplu, in urma inundatiilor).

Mediul rural este serios deprivat si cu privire la infrastructura si institutiile care faciliteaza participarea sociala. Excluziunea sociala, in definitia sa europeana, inseamna si lipsa de conectare la sistemele de comunicare si informare, care fac legatura intre indivizi, dar si intre indivizi si colectivitate. In acest sens, sunt discutate teme precum integrarea bancara (si accesul la credite), investitiile, asigurarile, mass-media, telefonia, institutiile culturale. In mediul rural romanesc, infrastructura financiar-bancara ca si infrastructura culturala (teatre, muzee, cinema) sunt sub-dezvoltate, gradul de integrare monetara este foarte redus, iar utilizarea instrumentelor de asigurare este si ea deficitara (doar 6% dintre gospodariile rurale care au pamant si-au asigurat in 2002 productia agricola) (EuroBarometru Rural, 2002).

'Afacerile din mediul rural sunt in general percepute de sistemul bancar drept clienti cu risc inalt si in consecinta acestea sunt confruntate cu cereri suplimentare de garantii si costuri financiare superioare pentru imprumuturi. De asemenea exista o tendinta a sectorului bancar de reducere a activitatii in mediul rural datorita profitabilitatii scazute. Aceste probleme agraveaza situatia financiara a operatorilor si in consecinta ingreuneaza dezvoltarea economica in mediul rural.' (CEROPE, 2004)

Mai putin de jumatate dintre comune (43%) dispun de servicii de telefonie. Doar 18% dintre gospodarii au abonamente telefonice prin comparatie cu 66% in mediul urban (INS, ACOVI, 2001). Dezvoltarea spectaculoasa a telefoniei mobile compenseaza doar partial rata scazuta de penetrare a telefoniei fixe din mediul rural, majoritatea zonelor fara acoperire fiind zone rurale izolate.

Desi indicatorii obiectivi descriu mediul rural drept un spatiu al deprivarii materiale si institutionale, perceptia populatiei rurale este mai degraba pozitiva. Mai mult de doua treimi din populatia rurala de peste 18 ani este multumita sau foarte multumita de serviciile oferite de posta locala, scoala, dispensar si primarie. De asemenea, peste 60% sunt multumiti de calitatea apei in sat, mijloacele de transport public, posibilitatile de a cumpara cele necesare din sat, precum si in ceea ce priveste siguranta personala si a bunurilor. (EuroBarometrul Rural, 2002). In perspectiva populatiei, problemele prioritare in mediul rural sunt lipsa locurilor de munca, starea drumurilor din sat, iluminatul public si curatenia.

Infrastructura moderna (apa curenta, canalizare etc.) este perceputa drept problematica doar in satele dezvoltate, adica satele mari, centru administrativ de comuna, situate in apropierea unui oras sau drum european. In satele mici, periferice in cadrul comunei, mai ales daca sunt si imbatranite, izolate, bazate pe agricultura de subzistenta si caracterizate de o cultura de tip traditional, doar elitele (preotul, cadrele didactice, intreprinzatorii locali) mentioneaza nevoia de investitii in infrastructura moderna. In astfel de sate lista de probleme comunitare percepute de populatie este largita cu absenta institutiilor medicale si farmaciilor, a mijloacelor de transport public si a serviciilor de telefonie.

Tabel 4 Deprivare materiala si saracie comunitara - Disparitati intre gospodariile sarace si non-sarace din mediul rural si mediul urban

		URBAN			RURAL
	Sarace	Non-sarace	Total	Sarace	Non-sarace	Total
Gospodarii din comunitati (%)
- fara unitate postala
- fara servicii medicale
- fara farmacie
- cu drumuri foarte deteriorate
Gospodarii (%)
- fara baie
- fara toaleta
- fara sistem de furnizare a apei calde
- fara frigider
- fara masina de spalat Eseu: Fisa de evaluare - cuvantul potrivit si dictare (c, o, l, E, C, L, O) Eseu: Alternativa educationala ,, montessori''

Sursa: Romania: Evaluarea saraciei, Banca Mondiala, 2003, pag. 10, 12. Saracia se refera la saracie de consum.

Deprivarea materiala a gospodariilor (din punct de vedere a utilitatilor si a bunurilor de folosinta indelungata) si saracia comunitara sunt specifice mediului rural. Ponderile de persoane deprivate material si saracia comunitatilor privind dotarea cu institutii sunt considerabil mai mari in mediul rural. Discrepantele rural-urban sunt atat de accentuate incat non-saracii din rural sunt mai deprivati decat saracii de consum din orase. (Tabel 2)

Totusi, dihotomia urban-rural nu trebuie fetisizata. Asa cum arata variate studii, atat mediul rural, cat si mediul urban din Romania sunt extrem de eterogene. Mai mult, diferentele urban-rural sunt inversate atunci cand sunt comparate comunele/ satele mari aflate in apropierea unui oras dezvoltat sau langa un drum european si orasele mici dependente de o singura intreprindere mare, actualmente restructurata sau inchisa. In plus, indiferent de mediul de rezidenta, discrepantele regionale sunt considerabile.

Aproape jumatate (47%) din populatia Romaniei traieste in mediul rural. Din punct de vedere administrativ, mediul rural este format din 2.686 comune, care includ 12.713 sate (Recensamant 2002). Satele din Romania sunt puternic diferentiate pe o serie de dimensiuni, dintre care principalele trei sunt: volumul[4] populatiei, accesibilitatea (distanta fata de un oras sau de un drum european) si tipul administrativ al satului (centru de comuna versus sat apartinator).

Tabel 5 Satele din Romania in functie de marime, accesibilitate si tip administrativ

Note: Sate mici - 1-500 locuitori; Sate periferice - sate apartinatoare, care nu sunt centru administrativ de comuna; Sate izolate - distanta la cel mai apropiat oras de 32 km  sau mai mult.

Date: Recensamantul Populatiei si Locuintelor 1992 si 2002, INS.

Aproape toate (92%) comunele din Romania includ un sat centru de comuna si unul sau mai multe sate apartinatoare (sau 'periferice' cum sunt denumite in literatura sociologica). Populatia rurala a tarii se imparte aproape egal intre satele centru si satele periferice. In timp ce satele centru concentreaza resursele administrative si institutionale (primaria, politia, posta, dispensarul, scoala coordonatoare, caminul cultural), majoritatea satelor apartinatoare dispun doar de o biserica si o scoala elementara. Discrepantele de dotare cu infrastructura fizica sunt de asemenea marcante, majoritatea satelor apartinatoare avand doar drumuri nemodernizate, fiind lipsite de sistem de telefonie sau de apa curenta.

In mediul rural, saracia de consum este teritorial concentrata la nivelul anumitor sate/ comune cu caracteristici specifice, caci cel mai probabil gasim 'oameni saraci in comunitati sarace si nu oameni saraci in comunitati bogate' (Sandu, 2003). Acest fapt este analizat si dovedit de o serie de studii - harti ale saraciei comunitare realizate atat pe baza indicatorilor socio-economici la nivel de comuna si sat (Sandu 1998, 1999, 2000a, PNUD 1999, INS si INCE, 1999), cat si pe baza ratelor de saracie de consum determinate la nivelul gospodariilor si persoanelor (CASPIS, 2004).

Gospodarii si persoane sarace se gasesc in aproape toate satele/ comunele. Totusi, satele/ comunele care cu cea mai mare probabilitate concentreaza saracia (atat saracia comunitara, cat si ponderi relativ ridicate de gospodarii/ persoane sarace din punct de vedere al consumului), sunt de dimensiuni reduse, situate la mari distante de oras sau drumuri europene si cu sector ne-agricol sub-dezvoltat. In plus, saracia rurala are un caracter periferic, adica comunele sarace sunt grupate mai ales de-a lungul granitelor tarii si judetelor, iar satele sarace sunt periferice in cadrul comunei din care fac parte. Astfel, in Romania, politica ne-echilibrata si distribuirea distorsionata a resurselor administrative si bugetare[5] constituie, de asemenea, cauze ale saraciei rurale.

Figura 7 Nivelul de dezvoltare/ saracie pe tipuri de sate

Figura 3 reprezinta scorurile medii ale indicelui de dezvoltare/ saracie comunitara rurala (Sandu in RDU, PNUD, 2004) pe tipurile de sate prezentate in Tabelul 2.

Indicele de dezvoltare/ saracie comunitara rurala (DEVSAT02) reprezinta scorul factorial a patru indici privind: 1) capitalul uman al satului (stocul de educatie, salariati la o mie locuitori, proportia persoanelor ocupate in agricultura); 2) capitalul biologic al satului (numar locuitori, ponderea populatiei satului in populatie comuna, proportia populatiei in varsta de munca); 3) dezvoltarea fondului locativ (pondere locuinte cu apa curenta, pondere locuinte cu canalizare, suprafata locuibila pe locuinta); 4) grad de izolare a satului (tipul administrativ a satului si distanta pana la cel mai apropiat oras).

Date: Recensamant 2002

Diferentele regionale sunt marcante. Spre exemplu, ratele de saracie de consum a gospodariilor rurale variaza in regiunea Vest a tarii intre 12% si 87%. Totusi, majoritatea satelor si comunelor sarace din Romania se concentreaza in regiunile Nord-Est, Sud-Est si Sud-Vest, cu rate totale de saracie rurala de 48%, 45%, respectiv 42% (CASPIS, 2004).

Satele mici sunt in acelasi timp caracterizate de saracie comunitara si de saracie de consum a unei parti importante din populatie. Zone de concentrare a saraciei se gasesc insa si in satele mari si bogate, mai ales daca acestea se afla in imediata vecinatate a unor orase (Stanculescu si Berevoescu, coord., 2004). Zonele din satele mari si dezvoltate care concentreaza gospodarii sarace (o parte chiar in saracie extrema multi-dimensionala) se suprapun cu doua tipuri de comunitati demarcate printr-un criteriu al alteritatii: comunitatile de romi (alta etnie decat cea majoritara) si comunitatile de venetici (alt loc de nastere decat in sat).

Zonele locuite de comunitatile de romi sunt de obicei denumite 'tiganie' si sunt situate la periferia satelor. Zonele de venetici sunt foste comunitati muncitoresti formate majoritar din persoane venite in sat inainte de 1989, pentru ca orasele erau inchise migrantilor. Acestia s-au asezat in blocurile construite in anii 1980 sau in cartiere compacte de case/ baraci si au lucrat fie la cooperativa din sat, fie in intreprinderile din oras. Dupa 1990, au ramas in sat, dar au pierdut locurile de munca si nici nu au primit pamant, ceea ce explica caderea lor in saracie. In aceste doua tipuri de zone din satele mari, dezvoltate si aproape de oras, 55% din persoane au un consum sub pragul de saracie alimentar; 70% din rezidentii acestor zone sunt in situatie de saracie de consum. Mai grav, 20% din rezidenti nu au nici locuinta in proprietate si nici bunuri de folosinta indelungata, traiesc mizerabil in saracie extrema.

Saracia din zonele sarace rurale si din satele mici, periferice si sarace, este in primul rand expresia saracirii locuitorilor vechi si de-abia in al doilea rand rezultatul atragerii saracilor din alte zone sau localitati. Ponderea saracilor care au venit sau au revenit in aceste sate dupa 1990 este mica. Totusi mai ales zonele sarace din satele mari si dezvoltate joaca rolul de spatiu de retragere a saracilor ramasi fara oportunitati in orasele invecinate.

Sa ne indreptam acum atentia spre mediul urban. si acesta este eterogen, dat fiind modul in care a fost constituita (prin decizii pur administrative[6]) reteaua de localitati urbane inainte de 1990 dar si datorita schimbarilor de data recenta, determinate de transformarile din economia nationala.

Tabel 6. Populatia urbana la Recensaminte: 1930, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992 si 2002

Note: In 2002 au fost declarate in total 8 noi orase, 5 inainte de Recensamant (martie 2002) si 3 dupa acesta. In anii 2003 si 2004 au mai fost declarate 9, respectiv 37 noi orase. In prezent, numarul oraselor depaseste 300.

Sursa: Berevoescu, 2003 si Recensamantul Populatiei si Locuintelor, 2002, Fisele Localitatilor, INS, 2003, Anuarul statistic, INS, 2003, Legi de aprobare a Statutului de Oras.

Principalele axe de diferentiere a oraselor din Romania sunt marimea populatiei si tipul de economie locala. Orasele mici, sub 30 mii locuitori, sunt cele care concentreaza saracia comunitara, in principal datorita infrastructurii fizice sub-dezvoltate (vezi Figura 4). In plus, din cauza dependentei de o singura intreprindere si/sau sub-dezvoltarea sectorului privat la nivel local, orasele mici sunt cele mai vulnerabile la restructurarile din economie si au fost cel mai grav afectate de reformele implementate pana in prezent.

Conform datelor din Fisa Localitatii 2002 (INS) 194 de orase din Romania au o populatie de 1.760-30.000 locuitori; 167 sunt declarate orase si 27 sunt municipii. In functie de profilul economiei locale orasele mici se distribuie in patru categorii inalt diferentiate din punct de vedere al infrastructurii si conditiilor de viata. Astfel, 95 de orase mici sunt (mono[7])industriale, adica au (una) mai multe intreprinderi industriale care concentreaza majoritatea salariatilor din localitate. A doua categorie de orase, cu nivel relativ ridicat de dezvoltare, include 29 de orase care au o economie locala diversificata sau in care turismul este bine reprezentat . Ultimele doua categorii de orase mici sunt in cea mai grea situatie. Cele doua categorii de orase mici caracterizate de saracie comunitara si afectate puternic de restructurarile din industrie si de inchiderea fostelor intreprinderi de stat din agricultura sunt:

Orasele in declin actualmente dependente de agricultura (23 de orase care in total au peste 176 mii de locuitori) in care principalul angajator este o firma cu profil agricol si/sau in care ponderea populatiei in agricultura este ridicata prin comparatie cu celelalte orase mici. Pe langa orasele agricole, aceasta categorie include orase care au fost mono-industriale dar fosta intreprindere de stat a fost inchisa (spre exemplu orasul Nucet, judetul Bihor). In 2002, in orasele in declin dependente de agricultura doar 152 de salariati corespundeau la 1.000 locuitori, doar jumatate din populatia in varsta de munca (15-64 ani) era economic activa, iar rata medie a somajului era de aproximativ 20%.

Orasele (mono)industriale in declin (47 de orase care includ peste 550 mii locuitori) sunt orase in care principalul angajator este o firma industriala care insa a fost drastic restructurata si, prin urmare, rate de ocupare a populatiei in varsta de munca este cel mult 35% . In 2002, in aceste orase la mia de locuitori reveneau in medie doar 200 salariati, rata de somaj atingea o valoare medie de 18%, iar din populatia de varsta activa doar 55% participa la activitatea economica.

Diferenta majora intre cele doua tipuri de orase in declin consta in profilul dominant al economiei locale inca functionale. Oricum, chiar daca la nivelul economiei formale in primele predomina agricultura, iar in cele din ultima categorie profilul dominant este inca unul industrial, la nivelul gospodariilor populatiei agricultura de subzistenta este o strategie de supravietuire la fel de larg raspandita. Astfel, in orasele in declin dependente de agricultura ponderea populatiei de 15-64 ani care se declara ocupata in agricultura este in medie 26%, in orasele industriale in declin valoarea scade la 20%, ramanand insa considerabil mai mare decat 12% la nivelul tuturor oraselor mici sau 6% in cazul oraselor mici relativ dezvoltate..

Indicele de dezvoltare/ saracie comunitara urbana (DEVURBNOU) reprezinta scorul factorial a patru indici privind: 1) capitalul uman al orasului (stocul de educatie, pondere salariati in industrie, proportia persoanelor ocupate in agricultura); 2) capitalul vital al orasului (mortalitate infantila si rata plecarilor din oras); 3) dezvoltarea infrastructurii sociale (numar de doctori la o mie locuitori, ponderea liceelor in numarul total de unitati scolare ale orasului); 4) dezvoltarea infrastructurii fizice (pondere drumuri orasenesti modernizate, pondere km retea canalizare in km drumuri orasenesti, abonamente telefonice la o mie locuitori).

Date: Fisa Localitatii 2002, INS si Recensamant 2002

Pe langa saracia comunitara, orasele foarte mici, cu precadere orasele sub 10 mii locuitori concentreaza si ponderi importante de gospodarii si persoane sarace. In multe cazuri, orasele foarte mici au rate de saracie de consum mai ridicate decat comunele mari.

Figura 9 Rata saraciei de consum in functie de marime localitatii, 2002

Sursa: Romania: Evaluarea saraciei, Banca Mondiala, 2003.

Daca schimbam perspectiva de la saracia de consum la saracia extrema multi-dimensionala, studii recente (Stanculescu si Berevoescu, coord., 2004) arata ca in toate tipurile de orase din Romania au aparut zone intra-urbane sarace.

Studiul a identificat existenta a urmatoarelor tipuri de zone sarace: (1) comunitatile nou-formate dupa 1990 in apropierea gropilor de gunoi, (2) zonele de foste camine muncitoresti, popular numite 'ghetou' sau (3) zonele industriale dezafectate constituite din foste colonii muncitoresti construite la marginea oraselor, in apropierea unor platforme industriale, (4) zonele de case nationalizate din centrele istorice si, in mai mica masura, (5) cartierele[10] vechi de case aflate la periferiile oraselor.

Cu peste jumatate, trei sferturi sau chiar 90% dintre persoane cu venituri si consum sub pragul national de saracie zonele mai sus mentionate reprezinta arii de concentrare a saraciei de consum. In plus, comunitatile din preajma gropilor de gunoi sunt arii de concentrare ale saraciei extreme, situatie in care traiesc 65% dintre rezidenti. Urmeaza zonele de tip centru vechi si zonele industriale dezafectate cu rate ale saraciei extreme de aproape 50%. Saracia extrema desi scade ca incidenta ramane totusi importanta (aproape o treime) si in zonele popular denumite 'ghetou', unde se combina cu situatia de criza generalizata.

Similar cu tarile vestice, ariile centrale (cel putin in orasele cu vechime) si cele periferice par a fi cele mai vulnerabile la concentrarea saraciei. In timp ce zonele centrale dispun de infrastructura institutionala si servicii (de la scoala pana la facilitati legate de sanatate, de la magazine, la oficii publice), multe dintre zonele periferice sunt absolut lipsite  de acestea, fapt care nu numai ca reduce calitatea vietii, dar reprezinta un factor influent de accentuare a saraciei. Desi fac parte din orase bine dotate cu infrastructura si utilitati urbane, majoritatea acestor zone sarace intra-urbane sunt deprivate din punctul de vedere al utilitatilor publice, gospodariile fiind mai slab echipate chiar si decat gospodariile din mediul rural. (Tabel 5 si Anexa q1)

Tabel 7 Gospodarii din zonele urbane sarace cu locuinte conectate la utilitatile publice, 2001

Sursa: Stanculescu si Berevoescu, coord., 2004, pag. 134.

Mecanismul tipic de formare a zonelor sarace urbane din Romania urmeaza indeaproape pe cel pus in evidenta pentru cazul ghetoului american. Acesta se refera la schimbarile structurale de pe piata muncii, mai precis reducerea ofertei de locuri de munca pentru cei cu educatie redusa sau cu anumite tipuri de calificari, care duc la saracirea unei ponderi importante a populatiei din zona si la plecarea din zona a celor cu mobilitate ascendenta, care astfel accentueaza deprivarea zonei, diminuand sensibil resursele sociale si culturale ale acesteia. Toate acestea au loc in contextul unui dezinteres marcat pentru zona a actorilor influenti de pe piata imobiliara locala sau/si retragerea statului din zona sau efecte perverse ale actiunilor acestuia (de exemplu, concentrarea fortuita a persoanelor fara locuinta). Mai general, procesele de formare a zonelor sarace se afla la intersectia dintre:

inchiderea sau restructurarea intreprinderilor, desfiintarea fostelor cooperative agricole de productie si a intreprinderilor agricole de stat, care rezulta in distrugerea masiva a locurilor de munca, mai ales pentru cei cu nivel redus de scolarizare si calificare;

conditii locale date de pozitia zonei pe piata imobiliara privata si de forma de proprietate asupra locuintelor pe care le include;

masurile luate de catre autoritatile locale in problema persoanelor ramase fara locuinta sau in cautare de locuinta ieftina;

evenimente critice individuale si diferitele raspunsuri la situatia de criza ale populatiei rezidente si non-rezidente in zona. Dintre acestea, migratia (sosiri in zona si plecari din zona) reprezinta un raspuns al populatiei de maxima relevanta pentru procesele de formare ale zonelor sarace.

Zonele din apropierea gropilor de gunoi sunt comunitati de locuinte improvizate, nou aparute dupa 1990, care functioneaza ca loc de retragere pentru orasenii saraciti si ca zona de atractie pentru tinerii veniti din mediul rural aflati in cautare de locuri de munca si sanse de viata. Aici, fluxurile de veniti sunt masiv in saracie extrema si, tot aici, este cel mai vizibil fenomenul de saracire a zonei prin venirea satenilor saraci, similar modelului Americii Latine.

Zonele popular denumite ghetou si zone industriale dezafectate sunt zone de blocuri cu confort redus construite in perioada industrializarii tarzii, dar locuite de comunitati nou formate. Doar o mica parte dintre rezidenti sunt veniti de la tara sa munceasca in intreprinderile socialiste, care au ramas in zona si au saracit impreuna cu aceasta. Dupa 1990 aceste zone au devenit locuri de retragere pentru saracitii din orase si zone de atractie pentru tinerii din alte orase si din mediul rural care gasesc de munca, dar nu-si permit locuinta in alte zone ale orasului. In total, populatia sosita dupa 1990 reprezinta trei sferturi din intreaga populatie a acestor zone. Atitudinea autoritatilor locale fata de aceste zone este diferentiata de la o localitate la alta: daca unii le iau in administrare si incearca sa le repare pentru a le transforma in locuinte sociale de un standard acceptabil, altii le utilizeaza drept 'rezervatii pentru saraci' in starea deplorabila in care se afla. De asemenea, interesul pietii imobiliare este puternic diferentiat, in sensul ca in orasele mai dezvoltate, multe dintre aceste structuri au fost cumparate de firme private care le-au transformat in cladiri de birouri.

Zonele din centrele istorice ale oraselor sunt, in mare parte, formate prin interventia directa a autoritatilor. Din punct de vedere al rezidentilor, aceste zone sunt mai stabile decat cele prezentate anterior, populatia 'veche', stabilita in zona inainte de 1990, reprezentand 40% din populatia rezidenta totala. Istoria centrelor vechi este de asemenea diferita. Casele din aceste zone au fost majoritatea nationalizate in regimul socialist. Ele au fost locuite de chiriasi care zeci de ani de zile nu au investit in repararea si intretinerea lor. Dupa 1990, ajunse intr-o stare de degradare avansata nu sunt revendicate de nimeni (sau nu sunt retrocedate) fiind folosite ca locuinte sociale de catre primarii sau fiind ocupate abuziv de populatia saracita a orasului. Afluxul puternic de dupa 1990, cu persoane majoritar in saracie extrema, a grabit si accentuat procesul de saracire a zonei. In cazul acestor zone, actorii influenti de pe piata imobiliara privata sunt interesati de zona datorita potentialului sau deosebit de dezvoltare, dar nu au acces la aceasta.

Cartierele vechi de case de la periferia oraselor sunt zone vechi, stabile, saracite recent. Au fost deschise mai ales inainte de 1990, pentru cei din sate. Dupa 1990 devin relativ inaccesibile in lipsa unor legaturi de rudenie (sau casatorie) care sa sustina venirea in zona. Majoritatea noilor sositi sunt dintr-o alta zona a orasului, care insa nu reprezinta un aflux de saracie extrema, majoritatea lor fiind in situatii de criza sau in situatie de normalitate critica.

Concluzia principala a acestui capitol este mai degraba o ipoteza care necesita inca investigatii aprofundate. Pe baza argumentelor prezentate anterior, in Romania, saracia atat la nivelul comunitatilor, cat si la nivelul gospodariilor, este concentrata teritorial.

Saracia de consum si saracia comunitara predomina mediul rural, dar .

o       Mediul rural este inalt diferentiat

o       Satele mici, periferice in cadrul comunei, izolate (departe de orase, de un drum european, de capitala de judet) sunt considerabil mai sarace decat satele mari, centru administrativ de comuna, mai ales daca se afla in vecinatatea unui oras sau drum european

o       In satele mari dezvoltate sunt in proces de formare zone de concentrare a gospodariilor in saracie, si anume zonele de romi si zonele de venetici.

Saracia de consum si saracia comunitara au dimensiuni reduse in mediul urban, dar .

o       Orasele mici, cu cel mult 30 mii locuitori, mai ales cele in declin (descrise in pag. 28), sunt considerabil mai sarace decat celelalte orase si chiar decat unele comunele mari dezvoltate

Saracia extrema definita multi-dimensional si asociata cu excluziunea sociala este specifica mediului urban. In toate tipurile de orase sunt in proces de dezvoltare zone intra-urbane sarace caracterizate de saracie comunitara mai accentuata decat cea rurala si de saracie extrema a gospodariilor rezidente.

Nu exista date pe baza carora sa se poata face estimari privind gradul de concentrare teritoriala a saracilor. Cert este insa ca toate tipurile de zone de concentrare discutate anterior se pot identifica cu costuri minime (multe dintre acestea sunt bine cunoscute de catre autoritatile locale). In cadrul Planurilor Judetene Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale identificarea si constituirea unor baze de date cu zonele de concentrare teritoriala a saraciei comunitare si a saracilor (inclusiv a zonelor sarace din cadrul oraselor) ar aduce un plus de valoare considerabil pentru decidenti in vederea unei bune focusari a actiunilor intreprinse la nivel judetean si local.

Ultima perioada a fost o perioada de efervescenta in ceea ce priveste legislatia in domeniul asistentei sociale dar si in ceea ce priveste infiintarea unor actori institutionali in jurul carora sa se coaguleze programe si strategii in domeniul asistentei sociale[11].

Se infiinteaza astfel incepand cu anul 2000 o serie de noi actori institutionali responsabili pentru elaborarea, coordonarea si furnizarea programelor in domeniul asistentei sociale. Cele mai semnificative structuri institutionale infiintate in aceasta perioada sunt: Comisia Nationala Anti-saracie si de Promovare a Incluziunii Sociale (2001), Comisiile Judetene Anti-saracie si de Promovare a Incluziunii Sociale (infiintate in 2002/ 2003), Comisia Interministeriala privind Asistenta Sociala, coordonata de MMSS (2001), Serviciile Publice de Asistenta Sociala infiintate la nivelul autoritatilor publice locale ca departamente specializate (2001/2003), Consiliul National Consultativ de Dialog Social pentru Problemele Persoanelor cu Handicap (2002).

Principalele legiadoptate in aceasta perioada se constituie ca un cadru pentru politicile adresate tinerilor, persoanelor marginalizate si sarace, persoanelor cu handicap, dar si pentru intreaga retea de servicii sociale. Unele legi adoptate in domeniul asistentei sociale sunt pe deplin functionale, implementarea acestora fiind atent monitorizata iar eficacitatea, eficienta si impactul acestor programe instituite fiind documentate prin studii de evaluare realizate la cererea diferitelor institutii publice, responsabile pentru elaborarea strategiilor in domeniu. Acesta este in special cazul  legii 416/ 2001 privind venitul minim garantat dar si a ajutoarelor si subventiilor acordate pentru plata energiei termice si pentru asigurarea incalzirii locuintelor pe perioada de iarna . Acelasi interes este manifestat si fata de programul de acordare a alocatiilor complementare, reglementate de catre OUG 105/2003. Alte cadre legislative (ca de exemplu legea 17/2000 privind protectia varstnicilor, legea 116/2002 privind combaterea marginalizarii sociale) nu au ajuns inca sa fie adoptate in practica autoritatilor publice locale, fie datorita lipsei resurselor financiare (in special atunci cand serviciile sunt gandite sa fie furnizate, organizate si finantate la nivel local, i.e. de primarie, ca in cazul serviciilor comunitare pentru persoane varstnice), fie datorita unei lipse cronice de capacitate administrativa (ca in cazul programelor de stimulare a insertiei tinerilor pe piata muncii, conform legii privind combaterea marginalizarii, in care ANOFM ar trebui sa detina un rol central).

Studiile asupra saraciei au cunoscut si ele o amploare deosebita. Concluziile acestor studii pun insa in evidenta factorii structurali, individuali sau regionali ai saraciei. Doua aspecte esentiale sunt de luat in considerare in discutia despre furnizarea bunastarii la nivel local. Un prim aspect este legat denevoile social determinate care genereaza si intretin starea de saracie. si, legata de acest prim aspect, se articuleaza intrebarea: In ce masura aceste nevoi si incapacitati ale institutiilor furnizoare de bunastare la nivel local sunt diferite in mediul urban de cele din mediu rural? Cel de-al doilea aspect vizeaza impactul diferit al design-ului legislativ si institutional asupra saraciei, respectiv nevoilor si incapacitatilor sociale, in mediul rural si urban.

Materialul de fata se va structura deci de-a lungul acestor dimensiuni: (1) nevoi si incapacitati generatoare de saracie in mediul urban comparativ cu mediul rural; accentul va cadea asupra factorilor comunitari ce determina nevoile generatoare de saracie si (2) impactul diferentiat - in functie de mediul de rezidenta - al design-ului legislativ intr-un context institutional si administrativ dat.