Administrarea si aprecierea probelor

Administrarea si aprecierea probelor

In desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului. De aceea organele de urmarire penala si instantele de judecata sunt obligate sa lamureasca cauza penala, sub toate aspectele, pe baza de probe. Acest lucru nu se poate realiza decat prin administrarea probelor.

Administrarea probelor consta in activitatea de a lua cunostinta si de a da eficacitate juridica in modurile prescrise de lege, despre faptele si elementele de fapt necesare aflarii adevarului intr-o cauza penala.

Potrivit unor pareri, administrarea probelor presupune ca organul judiciar sa transpuna materialitatea faptica, obiectiva, cuprinsa in probe pe planul subiectiv al cunoasterii, in sensul formarii in convingerea sa a unei reprezentari a faptelor petrecute conform cu realitatea.

In aceasta transpunere, organul judiciar se poate informa numai prin sursele sau izvoarele ingaduite de lege si care constituie mijloacele de proba[1] enumerate in Codul de procedura penala. De asemenea, au fost reglementate in mod amanuntit diferitele procedee probatorii si conditiile in care pot fi folosite mijloacele de proba.

Deoarece sistemul probator al rocesului penal roman are la baza libertatea probelor, legea nu pune nici o ingradire in folosirea acestor mijloace de proba. De aceea, organele judiciare vor alege acele mijloace prin care se pot administra cele mai indicate probe, cu exceptia situatiilor cand se folosec numai anumite mijloace de proba (de exemplu: constatarile medico-legale, sau tehnico-stiintifice, expertizele si altele).

In activitatea de administrare a probelor, legea procesuala penala a prevazut garantiile necesare respectarii drepturilor si intereselor partilor. Astfel, este oprit a se intrebuinta violente, amenintari ori alte mijloace de constrangere, precum si presiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe. De asemenea, este oprit a determina o persoana sa savarseasca sau sa continue savarsirea unei fapte penale, in scopul obtinerii unei probe. Cel care se face vinovat de incalcarea vreunei dispozitii, va fi sanctionat, conform prevederilor Codului de procedura penala.

In dreptul procesual penal roman nu sunt admise procedeele speciale de ascultare care aduc atingere demnitatii omului, cum sunt hipnotismul, narcoza, detectorul de minciuni etc., intrucat acestea sunt de natura sa infranga rezistenta constienta a celui ascultat si, ca urmare, se incadreaza in alte mijloace de constrangere interzise.

Aprecierea probelor consta in activitatea procesuala finala privitoare la probatiune. Prin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de probatiune, organele judiciare determina masura in care acestea le formeaza convingerea ca faptele si imprejurarile de fapt la care se refera au avut sau nu au avut loc in realitate.

Administrarea probelor trebuie sa se faca in asa mod incat sa se poata stabili cu certitudine daca sa savarsit in realitate infractiunea, daca inculpatul se face vinovat de savarsirea ei si daca urmeaza sa raspunda din punct de vedere penal.

Sistemul probator din dreptul nostru procesual penal, avand la baza principiul liberei aprecieri a probelor, acorda posibilitatea organelor judiciare sa le examineze, sa le estimeze forta lor probanta si apoi sa le evalueze contributia la formarea convingerii acestor organe: probele vor fi apreciate dupa valoare lor reala si nu dupa o valoare prestabilita de lege.

Desi cererea de reziliere sau rezolutiune a fost introdusa la instanta de judecata, debitorul, prin executarea obligatiilor, poate impiedica aplicarea acestei sanctiuni.

Rezilierea sau rezolutiunea pot fi insotite de obligarea debitorului la plata de daune-interese conform prevederilor art. 1021 cod civil. Cenzura dreptului de optiune al creditorului se extind si la dreptul de a cere daune-interese, astfel ca, instanta de judecata poate aprecia daca sunt sau nu indeplinite conditiile pentru acordarea acestora.

3. Aspecte procesuale

Actiunea civila este mijlocul practic pus la indemana de lege titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acestui drept. Este mijlocul legal prin care o persoana cere instantei judecatoresti fie recunoasterea dreptului sau, fie realizarea acestui drept prin incetarea piedicilor puse in executarea sa de o alta persoana, sau prin despagubire corespunzatoare[6].

Actiunile civile sunt clasificate in functie de mai multe criterii: dupa scopul material in actiuni in realizarea dreptului, in constatarea si in constituire de drepturi; dupa dreptul subiectiv sare se valorifica prin actiune in actiuni personale, reale si mixte; dupa obiectul dreptului subiectiv in actiuni mobiliare sau imobiliare (posesorii sau petitorii); dupa calea procesuala aleasa in actiuni principale, accesorii si incidentale; iar dupa ramura de drept  in actiuni civile si actiuni comerciale .

Drepturile nascute din contracte sinalagmatice sunt diferite rezultand ca si calificarea actiunii este diferita, in functie de natura dreptului care se intemeiaza. Astfel, daca vorbim de drepturi de creanta actiunea are caracter personal, si in cazul in care este calificata ca actiune personala mobiliara competenta in a solutiona astfel de actiuni este instanta de la domiciliul paratului, conform art. 5 Cod de procedura civila, iar cererile care privesc astfel de bunuri se introduc la instanta in circumscriptia careia se afla bunul mobil. Daca este vorba despre drepturi translative de drepturi reale principale, atunci actiunea este mixta, iar instanta competenta este fie instanta de la domiciliul paratului, fie instanta din raza careia se afla bunul.

Analizand textul art. 1021 Cod civil, se poate trage concluzia ca partea care poate exercita actiunea in reziliere sau rezolutiune este acea parte "in privinta careia angajamentul nu s-a executat", aceasta parte fie si-a executat obligatia, fie este gata sa o execute. Instantele de judecata trebuie sa analizeze imprejurarile obiective ale cauzei si atitudinea partilor, putand aprecia seriozitatea declaratie creditorului in legatura cu motivul neexecutarii prestatiei ce ii apartine. Acest lucru se poate datora fie atitudinii culpabile a paratului, fie faptului ca obligatia sa este afectata de un termen, pe cand cea a debitorului este deja la scadenta, fie obligatiile paratului nu mai pot fi executate sau nu mai prezinta interes pentru reclamant. Instanta trebuie sa verifice daca declaratia reclamantului este reala sau formala, ascunzand in realitate o atitudine culpabila.

In cadrul procesului civil de actiune in rezolutiune sau reziliere doar partea care nu si-a executat prestatia, total sau partial, in mod culpabil, poate fi parat.

Deoarece in cursul unui proces civil este posibila transmiterea drepturilor si obligatiilor ce intra in continutul raportului juridic dedus ju

Acest principiu este consacrat in Codul de procedura penala, potrivit caruia probele nu au o valoare mai dinainte stabilita, aprecierea fiecaruia facandu-se potrivit convingerii acestor organe formata in urma examinarii tuturor probelor administrate, conducandu-se dupa constiinta lor.

Deci, aprecierea tuturor probelor pentru stabilirea adevarului intr-o cauza penala se face prin analizarea fiecarei fapte sau imprejurari de fapt pentru a se constata in ce masura produce incredere organelor judiciare in vederea formarii convingerii motivate despre vinovatia sau nevinovatia inculpatului.

Astfel, in cazul in care, fiind reaudiati in cursul cercetarii judecatoresti, martorii au revenit asupra declaratiilor date in faza de urmarire penala, instanta de judecata urmeaza a retine numai acele declaratii care, in raport, cu toate elementele cauzei, pot fi considerate ca exprima adevarul, indiferent in ce stagiu al procesului au fost facute, ea isi va putea fundamenta, asadar, concluzia pe declaratiile date in fata sa, daca revenirea asupra relatarilor anterioare este temeinic si convingator justificata.

In concluzie, din apreciere ansamblului probelor administrate intr-o cauza penala trebuie sa se desprinda o singura concluzie, orice alta posibilitate fiind exclusa.