Situatiile limita

Situatiile limita

Se afirma adesea ca existenta situatiilor extreme, sau limita, demonstreaza invaliditatea oricarei teorii a drepturilor de proprietate absolute, sau chiar a oricaror drepturi absolute la proprietatea de sine (selfownerhip). Se spune ca, deoarece orice teorie a drepturilor individuale pare sa se prabuseasca, sau functioneaza nesatisfacator in asemenea situatii (din fericire rare), urmeaza ca nu poate exista nici un fel de concept de drepturi inviolabile. Intr-o situatie limita tipica, de exemplu, sa spunem ca exista opt locuri intr-o barca de salvare de pe un vapor care se scufunda si ca exista mai mult de opt oameni care doresc sa fie salvati. Asadar, cine va decide, in acest caz, cine trebuie sa fie salvat si cine trebuie sa moara? Si ce se intampla atunci cu dreptul la proprietatea de sine, sau, cum il numesc anumiti oameni, "dreptul la viata"? ("Dreptul la viata" reprezinta o exprimare gresita, deoarece ar putea sugera faptul ca "dreptul la viata" al lui A poate implica in mod justificat violarea vietii si a proprietatii altcuiva, adica a "dreptului la viata" al lui B si a prelungirilor sale logice. Un "drept la proprietate de sine" atat pentru A cat si pentru B permite evitarea acestui tip de confuzii.)

In primul rand, o situatie limita nu constituie in nici un caz un test potrivit pentru o teorie a drepturilor, sau a oricarei teorii morale, indiferent care ar fi ea. Problemele care afecteaza o teorie morala in astfel de situatii extreme nu invalideaza teoria pentru situatiile normale. In toate sferele teoriei morale noi incercam sa configuram o etica pentru om, bazata pe natura sa si a lumii - adica exact pe natura normala, pentru viata asa cum este ea de obicei - si nu pentru situatii rare si anormale. Tocmai de aceea un intelept adagiu al dreptului ne spune ca "din cazurile dificile se nasc legi rele". Noi urmarim sa configuram o etica pentru felul cum traiesc oamenii in general in lume; la urma urmelor, nu ne intereseaza sa configuram o etica pentru situatiile rare, extreme si care nu apar in mod curent.¹

Pentru a ilustra cele spuse, haideti sa consideram un exemplu din afara sferei drepturilor de proprietate (si in general a drepturilor), [un exemplu] din cadrul [150] valorilor etice obisnuite. Majoritatea oamenilor ar accepta principiul conform caruia "este moral ca un parinte sa-si salveze copilul de la inec". Dar, in acest caz, scepticul nostru axat pe situatii limita ar lansa numaidecat urmatoarea provocare: "Aha, dar sa presupunem ca doi dintre copiii dumneavoastra se ineaca si nu puteti salva decat unul. Pe care l-ati alege? Si oare faptul ca trebuie sa lasati sa moara un copil nu neaga insusi principiul ca ar trebui sa va salvati copilul care se ineaca?" Nu cred ca exista multi moralisti care ar renunta sa profeseze dezirabilitatea, sau principiul ca trebuie sa ne salvam propriul copil, pentru ca nu poate fi aplicat intr-o astfel de situatie limita. Or, de ce trebuie situatiile limita sa ocupe un loc diferit in sfera drepturilor?

Intr-o situatie limita, este adevarat, s-ar parea ca avem un razboi al tuturor impotriva tuturor si - la prima vedere - pare sa nu existe nici o cale de a aplica teoria noastra a proprietatii de sine, sau a drepturilor de proprietate. Dar, in exemplul citat, motivul este ca pana acum dreptul de proprietate a fost gresit definit. Intr-adevar, intrebarea cheie este: cine detine barca de salvare? Daca proprietarul barcii, sau reprezentantul sau (de exemplu capitanul navei maritime) a murit in naufragiu si daca nu a stabilit dinaintea naufragiului reguli de alocare a locurilor intr-o asemenea criza², atunci barca de salvare poate fi considerata - cel putin temporar, pe durata situatiei de urgenta - abandonata si, de aceea, neaflata in proprietatea nimanui. In acest moment intra in joc regulile noastre pentru proprietatea care nu apartine nimanui: anume, ca resursele care nu apartin nimanui devin proprietatea primilor oameni care le iau in posesie. Pe scurt, conform teoriei noastre, primii opt oameni care ajung la barca sunt "proprietarii" legitimi si utilizatorii barcii. Prin urmare, oricine i-ar arunca pe ei din barca devine autorul unui act de agresiune, incalcand dreptul de proprietate al utilizatorului originar (homesteaderului) pe care il arunca afara din barca. Dupa ce se intoarce pe uscat, asadar, agresorul devine susceptibil de urmarire in justitie, pentru actul sau de incalcare a unui drept de proprietate (si, eventual, pentru uciderea persoanei pe care a expulzat-o din barca de salvare.)

Oare principiul acesta de homesteading sanctioneaza o precipitare nebuneasca asupra barcii de salvare? O precipitare poate, dar trebuie sa aratam ca ea nu trebuie, bineinteles, sa fie violenta, deoarece orice fel de forta fizica intrebuintata impotriva altora, pentru a-i impiedica pe acestia de la apropriere originara (homesteading), reprezinta un atac criminal impotriva lor, iar agresiunea nu poate fi intrebuintata pentru a stabili un drept de apropriere originara (exact la fel cum un potential apropriator originar nu poate intrebuinta forta pentru a impiedica pe altcineva sa ajunga primul la un anumit teren).

Celor care considera ca un asemenea principiu de homesteading este deosebit de aspru le putem raspunde (a) ca deja ne aflam intr-o situatie intolerabil de aspra si, din fericire, rara, in care nici o solutie nu va fi omenoasa sau linistitoare; si (b) ca orice alt principu de alocare ar fi cu adevarat [151] intolerabil. Stravechiul principu "mai intai femeile si copiii" este, desigur, moralmente intolerabil; conform carui principiu al dreptatii ar avea barbatii drepturi mai reduse la viata, sau proprietate de sine, decat femeile sau copiii? Acelasi lucru se poate spune despre ideea ca mintile "superioare" trebuie salvate pe seama celor inferioare; in afara de obiectia insurmontabila ca nu stim cine va decide cine este superior sau inferior si pe baza carui criteriu, aceasta perspectiva implica ideea ca cei superiori ar avea dreptul sa traiasca pe seama celor "inferiori", iar aceasta incalca principiul egalitatii in drepturi, facand imposibila orice etica a intregii omeniri.³

Un rezultat mult mai limpede se obtine in cazul barcii de salvare atunci cand proprietarul sau reprezentantii sai supravietuiesc, sau au stabilit dinainte reguli de alocare. Intr-adevar, in cazul acesta teoria noastra ne spune ca dreptul de a aloca spatii in barca de salvare apartine proprietarului barcii. El poate alege sa efectueze alocarea in diverse moduri: fie pe baza regulii "primul venit, primul servit", fie a regulii "mai intai femeile si copiii", fie altfel. Dar, cu toate ca putem sa nu fim de acord asupra moralitatii criteriilor sale, trebuie sa-i recunoastem dreptul de a face alocarea oricum doreste. Din nou, orice amestec fortat in modul de alocare al unui astfel de proprietar, de pilda prin aruncarea [peste bord a] oamenilor din locurile care le-au fost alocate, este cel putin un act de invazie a unui drept de proprietate, pentru care agresorul poate fi respins pe loc, iar ulterior poate fi urmarit in justitie. Astfel, teoria noastra, a drepturilor absolute de proprietate, ofera cea mai satisfacatoare, sau cel putin cea mai putin nesatisfacatoare solutie la tragica problema a barcii de salvare.

O versiune inca si mai dramatica a problemei "barcii de salvare", una in care nu se pune problema proprietatii anterioare a cuiva asupra ei, survine atunci cand (pentru a cita un exemplu mentionat de profesorul Eric Mack) doi naufragiati se bat pentru o scandura, care nu-l poate sustine decat pe unul dintre ei. Oare conceptele [152] de agresiune si de drepturi de proprietate se aplica si aici? Da, pentru ca intervine, din nou, principiul nostru de homesteading al drepturilor de proprietate, adica primul om care ajunge la scandura devine, in situatia data, proprietarul ei; iar daca al doilea om il da la o parte, acesta din urma este cel putin un violator al drepturilor de proprietate ale celui dintai si poate chiar deveni susceptibil de urmarire in justitie pentru crima. Evident, nici una dintre persoane nu poate intrebuinta forta fizica impotriva celeilalte pentru a o impiedica sa ajunga la scandura, deoarece ar fi un act de agresiune fizica impotriva persoanei acesteia din urma.⁴

Se poate obiecta la teoria noastra dupa cum urmeaza: ca o teorie a drepturilor de proprietate, sau chiar a proprietatii de sine, este derivabila din conditiile in care omul supravietuieste si infloreste in aceasta lume si ca, de aceea, in acest fel de situatii extreme, in care omul se confrunta cu o alegere intre a se salva pe sine insusi si a incalca drepturile de proprietate ale posesorului barcii de salvare (sau, ca in exemplul de mai sus, ale "apropriatorului originar" al barcii), este ridicol sa ii pretindem sa isi sacrifice viata in numele unui principiu abstract al drepturilor de proprietate. Datorita acestui tip de consideratii, numerosi liberali, care altminteri cred in drepturile de proprietate, le slabesc in mod dramatic in numele unui argument "contextualist". Conform acestuia, data fiind o alegere [de facut] intre viata proprie si agresiunea impotriva proprietatii, sau chiar a vietii altcuiva, este moral ca omul sa comita agresiunea si, prin urmare, in astfel de situatii, drepturile de proprietate inceteaza de a mai exista. Eroarea pe care o comit aici liberalii "contextualisti" este de a confunda intrebarea cu privire la statutul moral al actiunilor unei persoane, intr-o situatie tragica de felul acesta, cu intrebarea complet diferita daca aproprierea prin forta de catre el a barcii de salvare sau a scandurii constituie o incalcare a drepturilor de proprietate ale altcuiva. Intr-adevar, atunci cand construim o teorie a libertatii si a proprietatii, adica o "etica" politica, nu ne preocupa toate principiile moralitatii personale. Nu ne procupa aici daca este sau nu moral sa minta cineva, sa fie o persoana cumsecade, sa-si dezvolte facultatile, sau sa fie rau sau bun fata de vecinii sai. In cadrul acestui tip de discutie nu ne preocupa decat probleme de "etica politica", asa cum sunt rolul care este propriu violentei, sfera drepturilor, sau definitiile criminalitatii si a agresiunii. Daca este sau nu moral sau imoral ca "Smith" - individul exclus de catre proprietar de pe scandura, sau din barca de salvare - sa forteze pe altcineva sa iasa din barca, sau daca ar trebui ca el sa moara eroic, mai degraba decat sa faca aceasta, nu ne preocupa - si nu reprezinta o preocupare proprie nici unei teorii a eticii politice.⁵

[153] Chestiunea fundamentala, chiar daca liberalul contextualist ar spune ca, dat fiind acest context tragic, Smith ar trebui sa arunce pe cineva afara din barca de salvare pentru a-si salva viata, este ca [in cazul acesta] Smith inca ar comite cel putin o incalcare a drepturilor de proprietate - si probabil si o crima, impotriva persoanei aruncate afara. Asa incat chiar daca cineva spune ca ar trebui sa incerce sa-si salveze viata, cautand sa-si asigure cu forta un loc in barca de salvare, el inca este, din perspectiva noastra, susceptibil de urmarire in justitie, ca delicvent si violator al drepturilor de proprietate - si poate si ca ucigas. Dupa ce ar fi condamnat, i-ar reveni proprietarului barcii de salvare, sau urmasului persoanei aruncate afara de Smith, dreptul de a-l ierta pe acesta, datorita circumstantelor neobisnuite; dar ei ar avea si dreptul de a nu-l ierta pe Smith, si de a pune in practica toata forta dreptului lor legal de a pedepsi. Repetam inca o data ca, in cadrul acestei teorii, nu ne preocupa decat drepturile care intervin in cazul dat, nu si daca o persoana alege voluntar sa-si exercite aceste drepturi sau nu. Din perspectiva noastra, posesorul proprietatii sau mostenitorul celui ucis ar avea dreptul sa-l actioneze in justitie pe agresor si sa-i aplice acestuia pedeapsa cuvenita. Eroarea contextualistilor este de a confunda consideratiile de moralitate individuala, sau personala (ce ar trebui sa faca Smith?), cu problema drepturilor existente in acest caz. Dreptul la proprietate continua, prin urmare, sa fie absolut, chiar si in tragica situatie a barcii de salvare.

Mai mult, daca Jones, proprietarul barcii de salvare, este agresat de catre Smith si are dreptul sa-l urmareasca ulterior pe acesta in justitie, el are prin urmare si dreptul de a utiliza forta pentru respingerea pe loc a agresiunii lui Smith. Daca Smith ar incerca sa utilizeze forta pentru a elibera un loc de pe barca de salvare, atunci cu siguranta ca Jones, sau agentul de aparare angajat de el, ar avea dreptul sa utilizeze forta fizica pentru a respinge actiunea de invazie a lui Smith.⁶

Pentru a rezuma modul de aplicare al teoriei noastre la situatii extreme, daca un om comite o agresiune impotriva persoanei sau a proprietatii altuia pentru a-si salva viata, este posibil ca el sa actioneze sau nu moral facand aceasta. Aceasta nu ne preocupa in mod deosebit in aceasta lucrare. Indiferent daca actiunea sa este morala sau imorala, dupa un criteriu sau altul, el este oricum un delicvent, agresor al proprietatii altuia, iar victima are dreptul de a respinge cu forta aceasta agresiune si de a-l urmari ulterior pe agresor in justitie, pentru delictul sau.

1 O observatie pragmatica in legatura cu raritatea situatiilor limita este ca, dupa cum se stie din stiinta economica, un regim al drepturilor de proprietate si o economie de piata libera ar duce la un minimum de "situatii limita" - un minimum de situatii in care doua sau mai multe persoane se bat pentru o resursa rara necesara supravietuirii. O economie bazata pe drepturi de proprietate si pe piata libera ridica nivelul de trai al tuturor persoanelor, diversificand in permanenta sfera si gama alegerilor pe care le fac ele, armonizand, prin aceasta, libertatea si abundenta - si facand ca asemenea situatii extreme sa devina cat este omeneste cu putinta de neglijabile. Dar trebuie sa recunoastem ca acest tip de argument utilitarist nu raspunde pe deplin intrebarilor referitoare la drepturi si la dreptate. Pentru un protest sardonic impotriva utilizarii unor exemple cu totul anormale in filosofia morala, a se vedea G.E.M. Anscombe, "Does Oxford Moral Philosophy Corrupt the Youth?", The Listener, 14 februarie, 1957, p. 267.

2 Daca a stabilit astfel de reguli in avans, atunci ele trebuie sa fie aplicate pentru a decide asupra utilizarii proprietatii sale (barca de salvare). Ii datorez aceasta observatie D-lui Williamson M. Evers.

3 In 1884, un tribunal britanic a respins o pledoarie bazata pe "necesitate", prin care avocatul apararii a incercat sa justifice asasinarea si canibalismul carora le cazuse victima un baiat naufragiat, faptasi fiind unii dintre tovarasii sai adulti. Judecatorul, in persoana Lordului Coleridge, a intrebat:

"Cine sa constate, oare, o asemenea necesitate? Cu ce unitate se va masura, oare, valoarea comparativa a vietilor? Sa fie oare vorba despre forta intelectului, sau despre ce? Este limpede ca acest principiu lasa determinarea necesitatii in seama celui care va profita de ea, in vederea justificarii luarii deliberate a vietii altuia, pentru a si-o salva pe a lui insusi."

The Queen v. Dudley and Stephens, 14 Q.B.D. 273 (1884), citat in John a Robertson, "Involuntary Euthanasia of Defective Newborns: A Legal Analysis", Stanford Law Review, ianuarie 1975, p. 241. Pe de alta parte, intr-un caz prealabil survenit in Pennsylvania, United States v. Holmes din 1842, tribunalul a propus justificarea uciderii oamenilor dintr-o barca de salvare, daca victimele erau alese "printr-o procedura echitabila, cum ar fi tragerea la sorti." De ce ar trebui sa fie considerat norocul orb deosebit de "echitabil" nu s-a explicat in mod adecvat. 26 F. Cas. 360 (No. 15.383) (C.C.E.D. Pa. 1842). A se vedea ibid., pp. 240-41, 243n. Pentru o discutie interesanta, dar inconcludenta, care se bazeaza in mod clar pe aceste doua cazuri, a se vedea Lon L. Fuller, "The Case of the Speluncean Explorers", Harvard Law Review, februarie 1949, pp. 616-45.

4 Pentru o critica a tipului de "contextualism" intrebuintat de catre Mack in acest exemplu a se vedea imediat mai jos. Cf. Eric Mack, "Individualism, Rights, and the Open Society", in Tibor Machan, ed., The Libertarian Alternative, Chicago, Nelson-Hall, 1974, pp. 29-31.

5 Mai mult, exemplul lui Eric Mack nu demonstreaza ca exista un conflict necesar intre drepturile de proprietate si principiile morale. Conflictul din exemplul sau este intre drepturile de proprietate si injonctiunile prudentei, sau ale interesului propriu. Dar interesul propriu nu este dominant in cadrul moralitatii decat daca adoptam egoismul moral, asa cum face, intr-adevar, profesorul Mack, dar aceasta teorie morala nu este singura posibila. [N.tr.: Acest remarcabil comentariu arata ca, pentru Murray N. Rothbard, o reconciliere generala intre drepturile de proprietate si principiile morale presupune respingerea egoismului moral, evident inteles din perspectiva secularizata, a lumii acesteia. Pentru o pledoarie economica in favoarea "altruismului ideologic" ca fundament al oricarui avans civilizational, cf. si J.R. Hummel, "National Goods Versus Public Goods: Defence, Disarmament and Free Riders", Revew of Austrian Economics, vol. 4, 1990, pp. 88-122.]

6 Profesorul Herbert Morris adopta o perspectiva similara asupra drepturilor. Vorbind despre conceptul de drepturi in general, mai degraba decat doar de situatiile limita, Morris apara ideea ca drepturile trebuie sa fie absolute, nu doar o presumptie prima facie; in acele cazuri in care poate ca ar fi posibil, dintr-un punct personal de vedere, sa fie considerata morala incalcarea drepturilor altuia, faptul care trebuie accentuat este ca drepturile acelei persoane sunt totusi incalcate si ca aceasta incalcare este prin urmare, susceptibila de pedeapsa. A se vedea Herbert Morris, "Persons and Punishment", The Monist, Octombrie 1968, pp. 475-501, indeosebi pp. 497ff.