Efectele sentintei - forta executorie a sentintei

Sentinta pronuntata de catre judecator producea anumite efecte juridice.

Sentinta de absolvire avea un singur efect, si anume forta juridica (autoritatea lucrului judecat).

Sentinta de condamnare are insa un dublu efect, si anume: forta executorie si forta juridica.

A. Forta executorie a sentintei

In procedura formulara sentinta purta in mod invariabil asupra unei sume de bani; reclamantul avea calitatea de creditor, iar paratul pe cea de debitor.

Forta executorie a sentintei era asigurata prin actio iudicati, pe care reclamantul o intenta impotriva paratului pentru a-l constrange sa execute sentinta. Prin aceasta actiune, reclamantul il aducea pe parat in fata magistratului, aratand ca paratul refuza sa plateasca suma de bani stabilita prin sentinta de condamnare. Daca in fata magistratului debitorul recunoaste ca are de platit o suma de bani, procedura se incheia prin eliberarea unui decret de executare.

Prin acest decret magistratul ordona:

fie aducerea debitorului in inchisoarea personala a creditorului;

fie trimiterea creditorului in detentiunea bunurilor debitorului.

Deci actio iudicati ducea:

fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat din procedura legisactiunilor;

fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus de catre pretor in procedura formulara.

Atunci cand debitorul nu recunostea justetea cererii creditorului, contestand sentinta sau afirmand ca a platit, actio iudicati dadea nastere unui nou proces. Daca debitorul pierdea si acest proces, urma sa fie condamnat la dublu.

Executarea asupra bunurilor. In epoca clasica, alaturi de executarea asupra persoanei apare, cu caracter execeptional, si executarea asupra bunurilor.

Executarea asupra bunurilor a fost introdusa in dreptul privat din domeniul dreptului public.

Statul roman a practicat un sistem prin care bunurile debitorilor erau sechestrate si lichidate prin vanzarea la licitatie. Acest sistem a fost apoi adaptat si utilizat si in raporturile dintre persoanele particulare.

Executarea asupra bunurilor cunostea doua forme:

venditio bonorum (vanzarea in bloc a bunurilor debitorului insolvabil);

distractio bonorum (vanzarea cu amanuntul a bunurilor debitorului insolvabil).

a) Venditio bonorum cunostea doua faze distincte:

missio in possessionem

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

venditio bonorum propriu-zisa.

In prima faza, daca debitorul recunostea justetea afirmatiilor facute de catre creditor, magistratul il trimitea pe acesta din urma in detentiunea bunurilor debitorului (missio in possessionem). Prin missio in possessionem, creditorul, fara a-l deposeda pe debitor, supraveghea bunurile acestuia in scopul de a-l impiedica sa-si mareasca insolvabilitatea pe cale artificiala (spre exemplu, prin donatii). Aceasta procedura de executare asupra bunurilor presupune existenta mai multor creditori, situatii in care fiecare dintre ei trebuia sa indeplineasca formele aratate. Daca, dupa trecerea unui termen de 30 de zile, debitorul nu-si platea nici de aceasta data datoria, se trecea la faza a doua, adica la venditio bonorum (vanzarea bunurilor).

Pentru vanzarea bunurilor, creditorii numeau, cu autorizatia magistratului, pe unul dintre ei ca magister bonorum (stapan al bunurilor debitorului insolvabil). Acesta scotea la vanzare, potrivit sistemului licitatiei, toate bunurile debitorului insolvabil. Bunurile erau transmise in bloc acelei persoane care oferea cea mai mare suma de bani. Aceasta persoana (cumparatorul) era numita emptor bonorum.

Dar cumparatorul bunurilor nu platea efectiv acel pret, ci numai il oferea, iar dupa acceptarea acelei oferte bunurile debitorului insolvabil intrau efectiv in posesia lui emptor bonorum.

Emptor bonorum, dupa intrarea efectiva in posesia acelor bunuri, se substituia debitorului insolvabil si incepea un nou sir de procese cu fiecare creditor in parte in scopul verificarii creantelor. Prin aceste procese emptor bonorum, considerat ca succesor cu titlu universal al debitorului, voia sa se convinga daca acesta a datorat cu adevarat sumele pretinse de catre creditori.

In functie de rezultatul acestor procese emptor bonorum urma sa plateasca fie suma pe care a promis-o, fie o suma mai mica. Astfel, daca valoarea creantelor era mai mare decat suma promisa, emptor bonorum platea numai suma promisa. Daca insa valoarea creantelor gasite bune era mai mica decat suma promisa, emptor bonorum platea numai valoarea creantelor.

In oricare dintre aceste ipoteze s-ar fi aflat, emptor bonorum nu risca sa plateasca mai mult decat suma promisa, dar avea sansa de a plati mai putin. De aceea, jurisconsultii vremii l-au considerat pe emptor bonorum a fi un speculant.

Aceasta procedura de executare asupra bunurilor producea consecinte extrem de grave, in sensul ca debitorul insolvabil devenea infam, moment in care era scos de sub scutul legilor romane, isi pierdea personalitatea si devenea un lucru.

b) Senatorii romani se temeau de a nu ajunge intr-o asemenea situatie. Astfel ca din initiativa Senatului a fost creata o noua procedura de executare - distractio bonorum. Conform acestei proceduri, bunurile debitorului insolvabil nu se mai vindeau in bloc, ci cu amanuntul, unul cate unul, pana la acoperirea valorii creantelor. Acest sistem avea avantajul ca nu atragea infamia pentru debitor.

B. Forta juridica a sentintei

Prin forta juridica a sentintei romanii intelegeau ceea ce modernii numeau autoritatea lucrului judecat. Conform acestui principiu, un proces, intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori.

Acest principiu s-a impus greu in dreptul roman. Astfel, in epoca foarte veche, romanii nu au cunoscut principiul autoritatii lucrului judecat, incat procesele se judecau de mai multe ori, mai ales ca judecatorul era un particular. Se ajungea astfel la sentinte contradictorii, fenomen ce era de natura a compromite justitia. Atunci, inca din epoca veche, a fost introdusa regula bis de eadem re ne sit actio (nu pot fi acordate doua legisactiuni pentru valorificarea aceluiasi drept). Pentru un proces urma a se acorda o singura legisactiune. Acest principiu, insa, era opozabil doar fata de reclamant, deoarece el formulase o pretentie in justitie. Nefiindu-i opozabil si paratului, rezulta ca acesta putea redeschide procesul. Asadar, in procedura legisactiunilor, autoritatea de lucru judecat era asigurata numai fata de reclamant.

In procedura formulara autoritatea de lucru judecat era asigurata fata de reclamant  in virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio. Potrivit acestui efect, dreptul initial al reclamantului se stingea, iar acolo unde nu exista drept subiectiv nu exista nici actiune. Potrivit efectului extinctiv al lui litis contestatio, autoritatea lucrului judecat fata de reclamant era asigurata, dar nu si fata de parat.

Atunci, pe cale de interpretare, jurisconsultii au creat principiul res iudicato pro veritate accipitur (lucrul judecat se considera a fi adevarat), principiu sanctionat printr-o exceptiune, numita exceptio rei iudicatae (exceptia lucrului judecat), exceptie care putea fi opusa fie de catre reclamant, fie de catre parat dupa cum una sau cealalta parte incercau sa redeschida procesul. Dupa crearea acestui mijloc procedural, autoritatea lucrului judecat era opozabila ambelor parti.

Intrebari si teste

v     Descrieti partile principale si secundare ale formulei.

v     Litis contestatio, in sistemul procedurii formulare, consta din:

a)      luarea de martori care sa ateste vointa partilor de a se judeca;

b)      remiterea unei copii de pe formula sau din dictarea ei de catre reclamant paratului;

c)      remiterea formulei de catre magistrat reclamantului.

v     Ce efecte producea litis contestatio si in ce consta fiecare dintre acestea?

v     Cel mai vechi reprezentant in justitie s-a numit:

a)      procurator

b)      cognitor

c)      delegat.

v     Enumerati actiunile in procedura formulara si detaliati actiunile pretoriene.

v     Ce era venditio bonorum si descrieti fazele acesteia.