Senatusconsultele: Constitutiunile imperiale

In epoca Republicii, hotararile Senatului nu erau obligatorii, neavand putere de lege. Totusi senatul putea infleunta procesul de legiferare. Astfel, legile votate de catre adunarile poporului intrau in vigoare numai dupa ce erau ratificate de catre Senat. Senatul mai putea influenta procesul de legiferare prin anumite interventii in activitatea pretorului, in sensul ca Senatul recomanda pretorului sa introduca in edictul sau anumite dispozitii, care pe aceasta cale deveneau obligatorii.

In vremea imparatului Hadrian, hotararile Senatului au devenit izvor de drept in sens formal. In acest fel, aparent, prerogativele Senatului au sporit, dar, de fapt, Senatul devenise o anexa a politicii imperiale.

Procedura de adoptare a senatusconsultului se limita la citirea proiectului de catre imparat ori de catre reprezentantul sau, fara a mai astepta rezultatul votului. Iata de ce o serie de texte din secolele II-III desemnau senatusconsultele prin termenul de "orationes", adica simple discursuri.

Constitutiunile imperiale

Constitutiunile imperiale (hotararile imparatului) au devenit izvor de drept in sens formal tot in vremea imparatului Hadrian. Pana in acel moment, hotararile imparatului aveau natura juridica a edictelor magistratilor, in sensul ca erau valabile numai pe durata magistraturii imperiale. Dupa reforma lui Hadrian, hotararile imperiale, numite constitutiuni imperiale, au devenit obligatorii pentru totdeauna.

Ele erau impartite in patru categorii:

edicta;

mandata;

decreta;

rescripta.

Edicta sau edictele imperiale cuprindeau norme juridice de maxima generalitate atat in domeniul dreptului public, cat si in domeniul dreptului privat.

Mandata sau mandatele erau constitutiuni imperiale cu caracter administrativ, adresate inaltilor functionari ai statului, in mod deosebit guvernatorilor de provincii.

Decretele erau hotarari judecatoresti pronuntate de catre imparat in calitate de judecator suprem.

Cand aspectele erau mai complicate si necesitau explicatii si indrumari, imparatii obisnuiau, dupa pronuntarea hotararii, sa formuleze reguli cu caracter general, care din acel moment deveneau obligatorii, adica trebuiau aplicate de catre toti judecatorii care aveau de solutionat spete asemanatoare.

Rescripta sau rescriptele erau consultatii juridice oferite de catre imparat in calitate de jurisconsult. Unii imparati, precum Marc Aureliu (161-180 e. n.) aveau solide cunostinte juridice, incat erau solicitati in probleme de drept, iar uneori formulau chiar principii de drept. Aceste principii erau cunoscute in limbajul juridic sub numele de "rescripte".

Raspunsurile scrise, adresate magistratilor, erau denumite epistula.

Raspunsurile adresate particularilor chiar pe cererea adresata imparatului erau denumite rescripte.

Periodic, aceste raspunsuri erau sistematizate in "liber rescriptorum".