Capacitatea juridica a angajatorului - consimtamantul partilor

Angajatorul indiferent de forma si specificul sau, pentru a fi parte intr-un contrat individual de munca trebuie sa dispuna de capacitate juridica.

Problema capacitatii se pune diferit dupa cum angajatorul este persoana juridica sau persoana fizica.

1. Capacitatea juridica a angajatorului persoana juridica.

Potrivit art. 14 alin.2 din Codul muncii, persoana juridica poate incheia contracte individuale de munca, in calitate de angajator, din momentul dobandirii personalitatii juridice.

Persoana juridica, ca si persoana fizica dispune de o capacitate de folosinta si de una de exercitiu.

Caracterul juridic distinctiv al capacitatii de folosinta il constituie specialitatea ei si consta in posibilitatea subiectului colectiv de drept de a avea acele drepturi si obligatii care se circumscriu principiului specialitatii capacitatii de folosinta, adica acela care este in acord cu scopul pentru care persoana juridica a fost infiintata, scop prevazut de lege, actul de infiintare sau statut.

Pe planul dreptului muncii, acest principiu presupune ca persoana juridica - in special unitatile de stat - sa incadreze numai persoane a caror calitate si pregatire pot asigura realizarea obiectului specific al activitatii acestor angajatori.

Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice consta in aptitudinea subiectului colectiv de drept de a dobandi si exercita drepturi si de a - si asuma si indeplini obligatii, prin incheierea de acte juridice, de catre organele sale de conducere.

In functie de natura angajatorului exista diferentieri in privinta organelor de conducere ale acestuia care il reprezinta. Astfel vorbim de consiliu de administratie, presedinte, director general, director, manager, etc.

In domeniul raporturilor juridice de munca, organele de conducere au urmatoarele atributii:

angajeaza, promoveaza si concediaza personalul companiei;

numeste, suspenda sau revoca directorii executivi si le fixeaza salariile, cu acordul consiliului de administratie;

negociaza contractul colectiv de munca, in limita mandatului dat de consiliul de administratie.

Incalcarea principiului capacitatii de folosinta a persoanei juridice atrage sanctiunea nulitatii absolute a actului.

Pentru incalcarea regulilor capacitatii de exercitiu, in doctrina s-a sustinut atat teza inopozabilitatii, cat si cea a nulitatii actului juridic incheiat in astfel de conditii.

2. Capacitatea juridica a angajatorului - persoana fizica.

Codul muncii se aplica si angajatorilor persoane fizice. Singura conditie impusa de acestora pentru a incheia pentru a incheia contracte individuale de munca este aceea de a avea capacitate de exercitiu deplina.

Desi capacitatea de exercitiu deplina constituie regula, iar capacitatea de exercitiu constituie exceptia, totusi, apreciem ca persoana fizica, care a dobandit capacitatea de exercitiu restransa (a implinit 14 ani) poate avea, cu totul exceptional, calitatea de angajator si anume in ceea ce priveste personalul casnic.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

b) Tratamentul juridic al constructorului de buna-credinta. Prin constructor de buna-credinta se intelege acea persoana care ridica o constructie, face o plantatie sau alta lucrare pe un teren, avand convingerea ferma dar eronata ca acel teren se afla in proprietatea sa. De regula, buna-credinta rezulta din existenta unui titlu asupra terenului, titlu ale carei vicii nu sunt cunoscute de catre dobanditor. In practica se admite insa ca buna-credinta poate fi dedusa si din alte imprejurari cum ar fi: persoana a construit in baza unei promisiuni de donatie a terenului facuta de proprietar, avand convingerea ca in curand va dobandi dreptul de proprietate asupra acelui teren; persoana a construit pe terenul ce-l poseda in baza unui antecontract de vanzare-cumparare^[10]. De asemenea, asa cum am aratat mai sus, reaua-credinta a constructorului este anihilata atunci cand a fost incurajat in edificarea constructiei, facerea plantatiei sau lucrarii respective prin atitudinea de toleranta si pasivitate a proprietarului.

Buna-credinta a constructorului, potrivit opiniei majoritare, trebuie sa existe in momentul cand s-au facut lucrarile, chiar daca dupa terminarea lor a devenit de rea-credinta^[11].

Avand in vedere buna-credinta a constructorului, art.494 C.civ., alin.3, parte finala, prevede ca proprietarul terenului devine, prin accesiune, in mod obligatoriu, si proprietar al constructiei, plantatiei sau lucrarii, fara a putea cere demolarea ori desfiintarea ei. Invocand accesiunea, proprietarul terenului este indatorat, in temeiul principiului imbogatirii fara justa cauza sa-l despagubeasca pe constructor. In ce priveste intinderea obligatiei de despagubire, proprietarul terenului are dreptul sa opteze intre doua solutii posibile:

- sa-l indemnizeze pe constructor cu o suma de bani egala cu valoarea materialelor si pretul muncii;

- sa-i plateasca o suma de bani reprezentand sporul de valoare a terenului inregistrat ca urmare a ridicarii constructiei, efectuarii plantatiei sau facerii altei lucrari.

Dispozitia art.494 alin.3, parte finala, C.civ. trebuie interpretata in sensul ca legiuitorul, oferind proprietarului terenului dreptul de a invoca accesiunea si de a deveni proprietar al acelor lucrari, a intentionat sa-i dea posibilitatea sa opteze pentru plata despagubirii celei mai mici^[12].

Una din problemele controversate in doctrina juridica este aceea a stabilirii momentului in care se naste dreptul de accesiune imobiliara artificiala reglementat in art.494 C.civ. Potrivit unui punct de vedere, dreptul de proprietate al celui care invoca accesiunea asupra constructiei ia nastere odata cu incorporarea acesteia in teren, fara a fi necesara manifestarea lui de vointa; titlul sau de proprietate deriva direct din lege^[13]. Marea majoritate a autorilor apreciaza insa ca dreptul in discutie ia nastere numai in momentul in care proprietarul terenului isi manifesta expres vointa de a deveni proprietarul constructiei, invocand accesiunea.

Dupa cum s-a putut constata, ori de cate ori proprietarul terenului invoca accesiunea, el devine si proprietar al constructiei, plantatiei sau lucrarii respective, avand obligatia de a-l despagubi pe constructor, conform art.494 C.civ. Intre proprietarul terenului si constructor se naste un raport obligational. Constructorul are calitatea de creditor iar proprietarul terenului pe aceea de debitor al obligatiei de despagubire. Asa fiind, se pune problema calificarii dreptului constructorului in intervalul de timp cuprins intre data ridicarii constructiei si aceea a invocarii accesiunii de catre proprietarul terenului, pe temeiul art.494 C.civ. Dupa invocarea accesiunii de catre cel indreptatit, dreptul constructorului este, fara putinta de tagada, un drept de creanta. In schimb cu privire la dreptul constructorului intre cele doua momente aratate mai sus, solutiile adoptate de practica judiciara sau elaborate de doctrina juridica sunt diferite.

Intr-o prima opinie se considera ca pana in momentul invocarii accesiunii de catre proprietarul terenului, constructorul are un drept de proprietate rezolubila, stapanind bunul animo sibi habendi^[14]. Conditia rezolutorie ar consta in precizarea atitudinii proprietarului terenului ori in eventualitatea demolarii constructiei , evenimente viitoare si nesigure. S-a precizat ca am fi in prezenta unei proprietati rezolubile atipice, deoarece se dobandeste in temeiul unui fapt juridic si nu a unui act juridic .

Intr-o alta opinie se afirma ca deoarece accesiunea are ca efect nasterea dreptului de proprietate al proprietarului terenului asupra constructiei, pe masura incorporarii materialelor in teren, constructorul dobandeste un drept de creanta. In situatia cand constructorul este de buna credinta, creanta sa este, inca de la inceput, certa si lichida, devenind exigibila numai in momentul cand proprietarul terenului revendica acea constructie. Dreptul de creanta al constructorului de rea-credinta devine cert si lichid doar la data cand proprietarul terenului opteaza pentru preluarea constructiei^[18].

Si in sfarsit, un alt autor, impartasind, in principiu, ultima opinie, apreciaza, pe drept cuvant, ca in rezolvarea acestei probleme trebuie sa pornim de la faptul ca accesiunea imobiliara artificiala este un mod de dobandire a dreptului de proprietate de sine statator^[19]. A considera ca dobandirea proprietatii ar avea loc la o data ulterioara incorporarii materialelor in constructie si realizarii acesteia, adica la data cand proprietarul terenului ar invoca accesiunea, ar fi de natura a contraveni autonomiei si esentei accesiunii. Proprietarul terenului este, ex lege, si proprietar al constructiei, inca din momentul incorporarii materialelor in sol in procesul ridicarii acelei constructii. Asa cum s-a spus: 'Cand isi insuseste constructia, proprietarul terenului revendica, in fond, bunul care este al sau in virtutea legii, dar pe care nu-l poseda, si opteaza deci pentru despagubirea in bani a constructorului' .

In ce ne priveste, ne raliem opiniei acestui autor, potrivit careia, din faptul edificarii unei constructii pe terenul altuia, chiar din momentul incorporarii materialelor de constructie in sol, in virtutea legii, rezulta, pe de o parte, un drept de proprietate asupra constructiei apartinand proprietarului terenului, drept pur si simplu, in temeiul accesiunii, iar, pe de alta parte, un drept de creanta al carui titular este constructorul, nascut pe principiul imbogatirii fara justa cauza^[21]. In perioada dintre data realizarii constructiei si a invocarii accesiunii de catre proprietarul terenului, constructorul exercita asupra constructiei o posesie, ca simpla stare de fapt, care nu face parte din continutul juridic al unui drept real. Daca posesia se prelungeste in timp, ea poate duce la dobandirea dreptului de proprietate imobiliara prin uzucapiune.

Este evident ca pentru anumite categorii de angajatori, cum ar fi liber profesionistii, nu este suficienta capacitatea de exercitiu restransa, ci este necesara capacitatea de exercitiu deplina. De altfel nici nu ar fi posibil, avand im vedere ca acestia trebuie sa aiba o anumita pregatire profesionala, uneori superioara (avocati, notari publici, etc.), dovedita, ca atare, cu acte de studii.

7. Consimtamantul partilor

Fiind un act juridic bilateral si consensual, contractul individual de munca se incheie prin consimtamantul partilor.

In cazul acestui contract, consimtamantul presupune, in primul rand, ca fiecare dintre parti trebuie sa-si exprime in mod valabil, neechivoc si in deplina cunostinta de cauza, vointa de a contracta si, in al doilea rand, sa se realizeze acordul de vointa al lor, in vederea incheierii valabile a contractului.

Contractul individual de munca avand un caracter consensual se considera incheiat "solo consensu", la data realizarii acordului de vointa al partilor, chiar daca inscrisul probator s-a intocmit ulterior, iar executarea contractului are loc cu incepere de la o data ulterioara realizarii acordului respectiv. Se pot astfel distinge trei momente deosebite: data incheierii contractului, data contractul intra in vigoare si data cand incepe efectiv prestarea muncii. Cele trei momente se pot suprapune.

Referitor la conditiile de valabilitate pe care trebuie sa le intruneasca consimtamantul se aplica regulile studiate la materia dreptului civil.