Protectia constitutionala a drepturilor si libertatilor ca institutie juridica

Protectia constitutionala a drepturilor si libertatilor ca institutie juridica

1. Necesitatea garantarii drepturilor si libertatilor fundamentale

Privitor la drepturile omului, marea problema ramane cea a garantiilor

Acestea dau eficienta reglementarilor juridice, permit cetateanului sa beneficieze si sa exercite efectiv, concret drepturile si libertatile ce sunt proclamate. Problema complexa, mult mai complicata in practica decat in teorie, garantarea exercitarii libertatilor publice poate fi examinata sub diferite aspecte. Desigur, exista garantii exterioare Constitutiei, care au un mare rol. Acestea sunt garantii care trebuie sa se regaseasca in starea sociala, in gradul de cultura si civilizatie. Ele depasesc oarecum cadrul puterii Constitutiei. Mai mult, sunt o serie de garantii care se regasesc cu adevarat numai in colaborarea statelor (libera circulatie, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la un mediu natural sanatos).

Jean Morange, examinand garantiile libertatilor publice, dupa ce precizeaza ca cele mai multe sunt nationale, iar altele sunt internationale, nominalizeaza urmatoarele: garantii nationale (garantii jurisdictionale-judecatorul constitutional, jurisdictiile ordinare, independenta judecatorilor, garantii nejurisdictionale - ombudsmanul, petitiile, controlul parlamentar, opinia publica), garantii supranationale (Consiliul Europei, Uniunea Europeana).¹²

Analiza de doctrina privind sistemele de garantii aplicabile   drepturilor si libertatilor omului

1. Garantii prevazute in normele constitutionale. Dreptul comparat

Cat priveste garantiile interioare Constitutiei, ele pot fi regasite in chiar prevederile constitutionale care sunt clare si precise cat priveste continutul drepturilor si libertatilor.

Prima dintre garantiile respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti este insasi inscrierea lor in legea fundamentala. Prin aceasta, drepturile si libertatile cetatenesti capata forta juridica a unei dispozitii constitutionale.

Garantarea drepturilor si libertatilor publice se poate asigura, totodata, prin controlul constitutionalitatii legilor. Intr-o asemenea situatie, dispozitia legala referitoare la un anumit drept fundamental, apreciata ca fiind neconstitutionala de catre autoritatea publica competenta, nu se aplica. Nu conteaza daca controlul de constitutionalitate al unei anumite legi se exercita de un organ politic inainte de promulgarea acesteia sau de instanta judecatoreasca pe calea judecarii unei exceptii de constitutionalitate ridicata de una dintre parti in cadrul unui proces.

O forma de garantare a drepturilor cetatenesti, cu o sfera din ce in ce mai larga de atributii, este controlul parlamentar exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate in domeniul drepturilor omului. Aceste comisii nu se limiteaza insa la controlul parlamentar, prilej care le-ar permite constatarea unei violari a drepturilor omului. Comisiile parlamentare pot dezbate proiecte de lege sau propuneri legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind astfel la perfectionarea cadrului juridic de exercitare a drepturilor cetatenesti.

O asemenea activitate este chiar mai eficienta si cu rezultate mai substantiale decat controlul parlamentar.

O garantie consistenta este accesul liber la justitie, o justitie realizata de catre judecatori independenti si inamovibili. Privitor la valorificarea drepturilor si libertatilor trebuie mentionat si art. 48, potrivit caruia ,,persoana vatamata intr-un drept al sau de catre o autoritate publica printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei'. Totodata, o semnificatie aparte pentru garantarea drepturilor cetatenilor o are art. 49 din Constitutie, care reglementeaza restrangerea exercitiului unor drepturi sau libertati. Este interesant de mentionat ca restrangerea se poate realiza numai prin lege, numai in situatiile nominalizate prin art. 48, ca trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si ca nu se poate atinge existenta dreptului sau a libertatii.

O garantie eficienta a exercitiului drepturilor cetatenesti este si Curtea Constitutionala, organizata prin art. 140-145 din Constitutie.

Desigur, nu poate fi uitat, dintre garantiile constitutionale ale drepturilor si libertatilor, Avocatul Poporului, reglementat prin art. 55-57 din Constitutie. Chiar Constitutia spune ca Avocatul Poporului este numit ,,pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti'.

Institutia Avocatului Poporului este autoritatea publica care are drept scop apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor in raporturile acestora cu autoritatile publice.¹³

2 Garantii institutionale

In ultimele decenii, tot mai multe tari au introdus in sistemul juridic national o institutie receptata din practica parlamentara suedeza, care are ca rol solutionarea plangerilor ce i se adreseaza de catre cetatenii care pretind ca drepturile lor au fost incalcate de functionari sau autoritati ale administratiei publice. Este vorba de institutia ,,Ombudsmanului'.

Initial, institutia ombudsmanului s-a format in Suedia, in anul 1809. Anterior insa, in aceasta tara exista urmatoarea practica: Parlamentul (Riksdag ) sa numeasca un imputernicit al sau, investit cu prerogativa de a cerceta si solutiona plangerile persoanelor vatamate in drepturile lor prin abuzuri ale administratiei regale.

In limba suedeza ,,ombud' inseamna mandat, procura, imputernicire. Prin raportare, ombudsman desemneaza institutia investita de Riksdag printr-un mandat de reprezentare sa examineze plangerile ce i se adreseaza de catre cei care pretind ca le-au fost incalcate drepturile garantate de Constitutie. Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea numita de parlament si raspunzator fata de acesta, caruia i se confera prin Constitutie sau printr-o lege speciala dreptul de a solutiona plangerile ce i se adreseaza de catre cetatenii care pretind ca organele executive le-au incalcat sau nesocotit drepturile recunoscute la nivel constitutional.

Initial, a fost numit un singur ombudsman, dar in prezent, Riksdagul numeste patru ombudsmani.

Institutia a fost apoi receptata de Finlanda (1919), Danemarca (1953), Norvegia (1952). In prezent, institutia ombudsmanului este consacrata in peste 50 de state: Marea Britanie, Franta, Spania, Ungaria, Portugalia, Olanda, Italia, Polonia, Austria, Romania s.a. Practic, institutia ombudsmanului a capatat in prezent caracter universal, fiind intalnita pe toate continentele, indiferent daca este consacrata la nivel national ori regional, sau daca are atributii generale sau specializate pe domenii.

Denumirea institutiei ombudsmanului difera de la tara la tara: Mediateur de la Republique (Franta), Defensor del Pueblo (Spania), Provedor de Justica (Portugalia), Divan El Mazalem (Egipt), Difensore Civoco (Italia), Parliamentary Commissioner for Administration (Marea Britanie), Avocatul Poporului (Romania) etc.

In doctrina si practica constitutionala recenta este constant subliniata importanta institutiei Ombudsmanului pentru garantarea si, indeosebi, pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Ombudsmanul este numit de Parlament pentru un mandat a carui durata difera de la stat la stat. De obicei, mandatul ombudsmanului este de patru ani.

Parlamentul detine totodata dreptul de a-l revoca pe ombudsman inainte de expirarea mandatului, daca acesta s-ar face vinovat de incalcarea constitutiei sau a legilor, ori ar avea o conduita reprobabila. In principiu, ombudsmanul isi desfasoara activitatea la nivel national. Aceasta nu este insa o regula. De pilda, in Statele Unite nu a fost infiintata o asemenea institutie la nivel federal. In schimb, exista un numar foarte mare de ombudsmani la nivelul unor state federale, al unor municipalitati sau chiar in institutii sau companii. De asemenea, exista ombudsmani avand o jurisdictie materiala specializata (exemplu: la viata universitara, asistenta sociala).

De asemenea, nimic nu impiedica Guvernul sa instituie un organism guvernamental avand ca atributie sa analizeze si sa solutioneze plangerile impotriva Cabinetului sau impotriva unor departamente sau agentii executive si sa aplaneze astfel conflictele intre cetatean si administratia publica centrala si locala.

In principiu, puterea ombudsmanului se reduce la dreptul de a face recomandari autoritatilor publice vinovate de incalcarea drepturilor unor persoane, de a controla activitatea organelor administratiei publice, carora le revin atributii in domeniul drepturilor omului, de a inspecta institutii de detinere (penitenciare, institutii-scoli de reeducare, centre de internare a minorilor), spitale, scoli etc. In unele sisteme constitutionale insa, ombudsmanul are dreptul de a actiona in justitie, in conditiile prevazute de lege, functionarii care s-au facut vinovati de incalcarea drepturilor unei persoane. Dreptul de actiune judiciara se bazeaza in acest caz pe investirea, prin Constitutie, a ombudsmanului, cu atributia de a veghea la respectarea legilor in domeniul drepturilor omului. Dreptul la actiune judiciara este recunoscut ombudsmanului in Suedia, Finlanda si Danemarca.

In exercitarea atributiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme carora le sunt conferite atributii privind apararea drepturilor omului.

In ceea ce priveste statutul sau si raporturile cu alte autoritati publice, trebuie mentionat ca ombudsmanul este independent fata de toate celelalte autoritati publice, inclusiv fata de Parlament, care il numeste si il poate revoca inainte de expirarea mandatului sau. De altfel, nu este permisa nici o ingerinta in activitatea ombudsmanului, nici chiar din partea Parlamentului. Desi este independent fata de toate celelalte autoritati publice, ombudsmanul prezinta insa anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, solutiile date etc. De asemenea, in raportul anual pot fi facute recomandari Parlamentului si Guvernului privind perfectionarea legislatiei in materie sau a activitatii unor departamente sau alte autoritati guvernamentale ori ale administratiei publice care intereseaza drepturile omului.

Pentru a-si exercita in conditii corespunzatoare activitatea, ombudsmanul are nevoie de concursul celorlalte autoritati publice.

Constitutia sau, dupa caz, legile de organizare si functionare a institutiei ombudsmanului prevad in acest sens, obligatia autoritatilor publice de a pune la dispozitia ombudsmanului toate datele, informatiile si documentele de care acesta ar avea nevoie pentru a-si exercita atributiile. Ombudsmanul isi exercita atributiile la plangerea persoanelor ale caror drepturi au fost vatamate sau din oficiu, cand are informatii, date privind incalcarea unor drepturi cetatenesti sau cand constata el insusi asemenea incalcari.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Cererile care se adreseaza ombudsmanului trebuie facute in scris si semnate. In principiu, anonimele nu se iau in considerare, ceea ce nu impiedica insa ca o plangere anonima sa fie motivul sesizarii din oficiu al ombudsmanului si punctul de declansare al unei expertize de rutina.

Activitatea ombudsmanului este, in principiu, publica, ceea ce nu impiedica persoanele lezate sa solicite ombudsmanului caracterul confidential al plangerii.

Actele emise de ombudsman pot fi decizii, cereri, recomandari, citatii etc. Actele emise de ombudsman in exercitarea atributiilor sale sunt acte de autoritate.¹⁴

Garantarea internationala a drepturilor omului se realizeaza nu numai prin organe internationale nejudiciare, ci, in primul rand, prin tribunale internationale specializate in materia drepturilor omului. Acestea au ca obiect protejarea drepturilor omului si sanctionarea statelor care au incalcat aceste drepturi.

In prezent, exista doua asemenea tribunale: Curtea Europeana a Drepturilor Omului si Curtea Interamericana a Drepturilor Omului.¹⁵

3. Protectia interna si internationala a drepturilor omului

In ansamblul complex de realitati, probleme si deziderate ce preocupa omenirea, drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale fiintei umane ocupa un loc important.

Includerea drepturilor si libertatilor cetatenesti printre problemele majore este rezultatul firesc nu numai al importantei lor deosebite, ci si al stransei lor interdependente cu problemele cardinale ale omenirii.

Preocuparile pentru promovarea si ocrotirea drepturilor si libertatilor cetatenesti au depasit in timp limitele si granitele traditionale, ca o consecinta fireasca a cursului istoric in care omenirea s-a angajat indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, in straduinta de a pune capat exploatarii si violentei, rasismului si discriminarii nationale, inegalitatii dintre oameni. In contextul general al evolutiei statului si dreptului, proprietatii, educatiei, culturii si stiintei si institutia libertatilor cetatenesti a cunoscut un dinamism aparte. Aceasta nu inseamna ca nu mai sunt multe lucruri de infaptuit in acest domeniu, desi se considera ca astazi natiunile par a fi mai apropiate decat oricand, iar omenirea dispune de resurse enorme pentru a imbunatati conditiile de viata ale tuturor.

Evolutia acestei institutii este o permanenta, ea implica eforturi continue ale oamenilor, dar si ale statelor, in tendinta generala spre mai bine. Pentru ca in lumea contemporana continua sa subziste pericole pentru libertatile cetatenesti, precum: foamea, impactul anumitor activitati asupra mediului inconjurator, terorismul, legislatia retroactiva, tendinta de a ,,criminaliza' opozitia prin aducerea dezacordului politic sub incidenta legii penale, utilizarea formelor de

detentie fara judecata, rapirile sau asasinatele, tortura si tratamentul umilitor si degradant etc.                                                                                          

In timpul care a trecut de la crearea Organizatiei Natiunilor Unite si, desigur, de la adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului (decembrie 1948), institutia drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamica aparte, plina de semnificatii.

Pe plan mondial, preocuparile pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat in cateva documente de reala valoare, intre care trebuie mentionate indeosebi: Declaratia Universala a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), Pactul International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantilor statelor participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa (1989), Carta de la Paris

De asemenea, s-au adoptat si sunt in vigoare o multitudine de alte conventii, declaratii, principii, protocoale prin care se realizeaza reglementari in anumite domenii sau pentru anumite categorii de oameni (femei, copii, ostateci, refugiati si prizonieri). Un pas inainte in ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor conventii regionale, precum Conventia Europeana asupra Drepturilor Omului din anul 1950, Conventia Interamericana din anul 1969, Carta Africana din 1981.

Aceste conventii au pus in valoare o serie de proceduri si mecanisme juridice prin care se asigura promovarea si protectia drepturilor omului.

Ca atare, evolutia institutiei s-a exprimat prin existenta a doua mari categorii de reglementari, si anume, reglementari interne si reglementari internationale. In mod firesc, marea problema teoretica si practica a fost si este tocmai corelatia dintre reglementarile internationale si cele interne. S-a pus si se pune deci problema de a sti cum trebuie abordata aceasta corelatie si, desigur, ce consecinte, indeosebi juridice, rezulta dintr-o asemenea abordare.

Aceasta impune un scurt examen al celor mai interesante puncte de vedere exprimate deja in literatura de specialitate. Astfel, se arata ca pactele, conventiile, declarative si alte asemenea acte adoptate pe plan international pun in valoare realitatea in sensul careia aplicarea conventiilor relative la drepturile omului trebuie facuta tinand seama de necesitatea permanenta a armonizarii cerintelor cooperarii internationale in acest domeniu cu principiul suveranitatii statelor, deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la un amestec in afacerile lor interne. De aceea, aceste instrumente internationale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de catre statele-parti ale obligatiei de a lua masuri legislative si de alta natura pentru asigurarea realizarii drepturilor prevazute in ele.

Constatandu-se ca tendinta majoritatii statelor, tendinta conforma principiilor stabilite de Carta Organizatiei Natiunilor Unite, este formularea acestor drepturi si libertati pe calea unor conventii internationale, urmand ca realizarea lor sa aiba loc prin reglementari de drept intern, se conchide ca se merge deci, pe ideea realizarii si garantarii drepturilor omului prin masuri legislative interne.

Chiar Conventia Europeana a Drepturilor Omului era si este considerata a nu urmari sa se substituie sistemelor nationale de control in domeniul drepturilor omului, ci de a furniza o garantie internationala suplimentara. Se arata astfel ca, in termenii angajamentelor consimtite, drepturile si libertatile definite in Conventie sunt mai intai si mai ales garantii pentru legislatia si practicile nationale si puterile publice ale tuturor statelor contractante care au obligatia de a asigura indivizilor, tinand de jurisdictia lor, posesiunea efectiva a acestor drepturi si libertati. Mecanismul international de control nu intervine deci decat in cazul esecului garantiei nationale. Discutandu-se corelatia dintre reglementarile internationale si cele interne in domeniul drepturilor omului se motiveaza pe larg teza in sensul careia nu au nimic comun cu colaborarea internationala incercarile de a atribui exclusiv individului  calitatea de subiect international, de a acredita ideea ca el are acum aptitudinea si capacitatea de a se adresa mai intai si direct organelor internationale pentru anumite drepturi sau revendicari.

Precum se arata in literatura juridica, asemenea preocupari au un caracter limitat si derogator.

Corelatia dintre reglementarile internationale si cele interne poate ridica si unele aspecte mai deosebite. Astfel, se considera ca probleme serioase se pot ridica in caz de conflict intre criteriile nationale de protectie a drepturilor fundamentale si cele ale Comunitatii vest-europene, in particular, cand criteriul national merge mai departe decat este recunoscut prin dreptul comunitar. In aceste situatii exista o tensiune datorata dorintei unei protectii optimale a drepturilor fundamentale ale cetateanului si dorinta uniformizarii dreptului comunitar. Aceasta problema s-a ridicat in special in contextul dreptului constitutional italian si german.

Deosebit de interesanta este si o alta constatare, in sensul careia sistemul jurisdictional international a cunoscut o influenta crescanda prin ,,patrunderea' sa directa in dreptul statelor, dar la fel si prin exemplele si efectele sale.

Se subliniaza astfel forta morala a reglementarilor internationale, faptul ca ele se pot impune daca prin continutul lor apara valorile umane.

Sintetizand, putem constata ca dominanta in ansamblul preocuparilor teoretice, legislative si practice privitoare la drepturile omului este ideea in sensul careia proclamarea si garantarea efectiva a acestora revine reglementarilor juridice interne. Aceste drepturi sunt deci efective in masura in care, prin legislatiile interne, sunt declarate ca drepturi fundamentale ale cetatenilor si garantate in exercitiul lor, in cadrul raporturilor concrete dintre cetateni si stat.

Aceasta idee da dimensiunile reale ale directiilor in care trebuie sa se actioneze si, implicit, ale mijloacelor, formelor si solutiilor ce pot fi formulate si folosite. Aceasta idee dominanta este astazi o realitate, considerandu-se ca drepturile omului nu au nici un sens decat daca sunt inscrise in sistemul constitutional, legislativ si judiciar al fiecarui stat.

Corelatia reglementarilor interne cu cele internationale, sporirea (indeosebi dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, decembrie 1948) a preocuparilor si reglementarilor intemationale nu schimba si nu diminueaza rolul major al legislatiei interne in proclamarea si garantarea drepturilor cetatenesti, in promovarea si incurajarea drepturilor omului in general. Aceasta pentru ca statele si natiunile sunt si raman cadrul firesc in care se pot realiza libertatile publice. In acest sens, sunt formulate prevederile din Carta O.N.U., din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, din cele doua pacte privitoare la drepturile omului, din Actul final de la Helsinki etc. Acest sens da expresie recunoasterii suveranitatii statelor, calitatii lor de membri egali ai comunitatii internationale, fiind reflectarea faptului ca drepturile si libertatile cetaatenesti pot fi reale, efective, numai in masura in care prin constitutiile statelor sunt proclamate si garantate. Aceasta le da in ultima instanta continut si eficienta. Dar si acest lucru este la fel de important, incurajarea si promovarea drepturilor omului implica o permanenta perfectionare a reglementarilor juridice interne in acord cu reglementarile internationale in acest domeniu. Aceasta motiveaza si prevederile Constitutiei Romaniei, care reglementeaza corelatia dintre aceste reglementari intr-o viziune noua, moderna si eficienta.

Constitutia Romaniei, prin art. 20 stabileste un principiu de incontestabila actualitate si care exprima intr-o viziune moderna corelatia dintre dreptul international si dreptul intern, cu aplicatia sa specifica in domeniul drepturilor constitutionale.

Prima regula ce rezulta din art. 20 al Constitutiei este in sensul interpretarii si aplicarii dispozitiilor privind drepturile si libertatile cetatenesti in concordanta cu prevederile tratatelor internationale la care Romania este parte. Este nominalizata Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 decembrie 1948, iar in ceea ce priveste celelalte documente internationale, se vorbeste de pacte si tratate, desi, intr-o viziune larga, stiintifica, pactele sunt tratate. Explicatia acestui limbaj al art. 20 din Constitutie sta in atasamentul pe care Romania il proclama explicit mai intai fata de Declaratia Universala a Drepturilor Omului, acest document de inceput si de referinta in domeniu, care a marcat inceputul unei ere noi in proclamarea si protectia drepturilor omului. In ideea de a se marca atasamentul si respectul fata de cele doua pacte, si anume Pactul International relativ la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul relativ la drepturile civile si politice (adoptate si deschise semnarii, ratificarii si adeziunii la 16 decembrie 1966, ratificate de Romania in 1974 si intrate in vigoare la 3 ianuarie 1976 si respectiv 23 martie 1976), in textul art. 20 s-a mentionat si cuvantul ,,pactele'.

Cea de-a doua regula acorda prioritate reglementarilor internationale, desigur celor cuprinse in tratatele ratificate de Romania, in situatia in care s-ar ivi anumite nepotriviri, conflicte, neconcordante intre ele si reglementarile interne. Trebuie mentionat ca aceasta prioritate este acordata numai reglementarilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabila altor domenii.

Solutia constitutionala data de art. 20 exprima nu numai atasamentul fata de reglementarile internationale, ci si marea receptivitate fata de dinamica lor posibila si previzibila. In domeniul drepturilor omului sunt inca multe lucruri de infaptuit care presupun colaborarea intre state si care se vor realiza prin tratatele internationale.

Deschiderea Romaniei spre Europa si spre comunitatea internationala este astfel constitutional garantata prin art. 20. Aceasta solutie este o solutie moderna, ea se regaseste in Constitutia Frantei (art. 54, 55), Spaniei (art. 10, 11, 93, 96), care permite atribuirea de competente constitutionale unor organizatii sau institutii internationale, Germaniei (art. 24, 25 150), desigur in formulari specifice si nuantate.

- Sisteme internationale de protectie a drepturilor omului- O.N.U., Sisteme regionale, O.S.C.E.

Organizatia Natiunilor Unite (O.N.U.) este principala Organizatie Internationala interguvernamentala cu caracter universal. Tratatul constitutiv al acestei Organizatii Internationale este Carta Natiunilor Unite, care a fost semnata la 26 iunie 1945 si a intrat in vigoare la 24 octombrie 1945.

Sistemul consacrat in cadrul Natiunilor Unite pentru protectia drepturilor omului se contureaza ca un sistem cu vocatie de universalitate tot mai mult acceptat, chiar daca unele state manifesta reticente motivate de diversitatea culturala.

Daca ideile promovate prin actul constitutiv al Natiunilor Unite - Carta O.N.U.- au fost formulate intr-o maniera generala si expeditiva, adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului in 1948 si a principalelor tratate care au pus-o in aplicare si care alcatuiesc astazi nucleul dreptului international al drepturilor omului - Carta Internationala a Drepturilor Omului - , precum si actele constitutive ale unor institutii specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite au declansat un proces exploziv in evolutia mecanismelor juridice de protectie a fiintei umane, atat in plan universal, cat si in plan regional. Se poate afirma ca omul reprezinta astazi, in planul realitatii juridice internationale, valoarea suprema care ar trebui ocrotita si tot mai mult afirmata.

Carta Organizatiei Natiunilor unite a fost semnata la San Francisco, la 26 iunie 1945 si a intrat in vigoare la 24 octombrie, in acelasi an. A fost aprobata ca un tratat multilateral de catre cele 50 de state fondatoare ale O.N.U., hotarate sa-si reafirme ,,credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor, precum si a natiunilor mari si mici.'

Chiar daca initial s-a dorit ca in Carta O.N.U. sa fie incluse reglementari mai detaliate ale drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a facut ca doar o mica parte din acestea sa fie preluate in Carta, datorita si problemelor cu care unele puteri se confruntau atunci in domeniul drepturilor omului: segregatia rasiala in S.U.A., gulagul sovietic, imperiile coloniale etc.

Inca din preambulul Cartei, statele parti (,,Noi, popoarele Natiunilor Unite ') se declara hotarate, intre altele, sa apere generatiile viitoare de flagelul razboiului care, in timpul unei vieti de om, a creat umanitatii suferinte de nespus, sa proclame din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatului si a femeii, ca si a natiunilor - mari si mici, sa favorizeze progresul social, instaurarea unor conditii mai bune de viata intr-o libertate mai mare si, in acest scop, sa practice toleranta, sa isi asocieze eforturile pentru a realiza in consecinta aceste proiecte.

Intre scopurile O.N.U., articolul 1, paragraful 3 din Carta indica realizarea cooperarii internationale pentru rezolvarea problemelor internationale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar, dezvoltand si incurajand respectul drepturilor omului si al libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie. Intr-o formulare aproape identica se stabileste si una din competentele Adunarii Generale a O.N.U. in cadrul initierii unor studii sau formularii de recomandari membrilor organizatiei.

Realizarea acestui scop al O.N.U. se face in principal prin activitatea de consacrare si prin aceea de garantare a drepturilor omului, activitatea de consacrare a drepturilor omului incluzand atat elaborarea de tratate internationale, cat si adoptarea de acte interne cu valoare de recomandare. Structurile institutionale care desfasoara aceste activitati sunt de doua tipuri: organele interne ale O.N.U. si organele conventionale.

Organele interne ale O.N.U. avand competente in domeniul drepturilor omului:

-din punct de vedere al specializarii in materia drepturilor omului distingem organe care, in cadrul rolului lor, au si competente in materia drepturilor omului, fara ca acestea sa fie exclusive si organe specializate in materia drepturilor omului;

-sub aspectul pozitiei. in sistem exista organe principale si organe subsidiare; -din punct de vedere al temeiului normativ al crearii lor, organele interne ale O.N.U. se clasifica in : organe create prin Carta O.N.U. si organe create prin acte interne ale altor organe interne ale O.N.U.

Organele interne ale O.N.U. care, in cadrul rolului lor, au si competente in materia drepturilor omului, fara ca acestea sa fie exclusive, sunt organele principale, si anume: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie si Secretariatul.

In realizarea acestui scop, toti membrii Natiunilor Unite se obliga sa intreprinda actiuni in comun si separat, in colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite.

De asemenea, stabilind functiile si puterile Consiliului Economic si Social, Carta arata ca acesta poate sa faca sau sa initieze studii si rapoarte privind problemele internationale in domeniile economic, social, cultural,educativ, sanitar si in alte domenii conexe si poate sa faca recomandari in privinta oricaror asemenea probleme Adunarii Generale, membrilor Natiunilor Unite si institutiilor specializate interesate. Consiliul Economic si Social poate face recomandari in scopul de a promova respectarea efectiva a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, inclusiv sa pregateasca proiecte de tratate in acest domeniu si sa convoace conferinte internationale.

Desi regimul international al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguverneaza a ramas fara obiect, este important de mentionat ca actul constitutiv al O.N.U. stabileste ca unul din obiectivele fundamentale ale sistemului de tutela pe acela de a incuraja respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie si de a dezvolta sentimentul de independenta a popoarelor lumii. Concluzionand, putem afirma ca dispozitiile Cartei O. N. U. cu privire la drepturile omului sunt laconice, dar, pentru momentul adoptarii ei, ele capata o semnificatie deosebit de importanta. Aceasta prima deschidere va favoriza perfectionarea ulterioara a sistemului drepturilor omului al Organizatiei Natiunilor Unite, incepand cu adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului in anul 1948.

In ceea ce priveste competenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, aceasta acopera toate problemele privind interpretarea si aplicarea Conventiei si a protocoalelor sale, astfel:

-orice stat poate sesiza Curtea asupra oricarei pretinse incalcari a prevederilor Conventiei si a protocoalelor sale de catre un alt stat parte;

-Curtea poate da avize consultative, la cererea Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei asupra problemelor juridice privind interpretarea Conventiei si a protocoalelor.

Orice petitie adresata Curtii Europene a Drepturilor Omului trebuie sa fie formulata in scris si semnata de petitionar sau de reprezentantul sau.

Consiliul Europei nu este singura organizatie europeana care are printre marile sale preocupari promovarea si protectia drepturilor omului.

Uniunea Europeana acopera in prezent o arie mult mai larga de preocupari decat cea a comunitatii initiale, inclusiv in domeniul drepturilor omului.

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa a fost la origine o forma de cooperare institutionalizata nepermanenta - Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa - convocata in urma tratativelor de consolidare a securitatii si a dezvoltarii europene, inceputa in anul 1972 intre statele europene.

Procesul de transformare a C. S .C. E. intr-o organizatie internationala -O.S.C.E. s-a declansat la reuniunea de la Paris, in 1990, cand s-a adoptat Carta de la Paris pentru o noua Europa, pornind de la schimbarile majore care au avut loc in Europa prin disparitia lagarului comunist si nevoia de instaurare a democratiei in toate statele europene, la baza careia sa se aseze respectarea fiintei umane si a statului de drept.

Actul final al C.S.C.E., adoptat la Helsinki, in 1995, este un act complex, alcatuit din mai multe documente, in doua dintre acestea fiind cuprinse si aspecte referitoare la drepturile omului.

Ca si celelalte instrumente internationale de protectie a drepturilor omului, Conventia Europeana a Drepturilor Omului reflecta, in intreaga ei economie, interdependenta dintre pacea si securitatea internationala si respectul drepturilor omului. Conform preambulului sau, libertatile fundamentale constituie ,,insesi bazele justitiei si pacii in lume'.¹⁷

Conventii asemanatoare celei europene au fost elaborate si in alte zone geografice ale lumii. Astfel, la 22 noiembrie 1969, a fost semnata la San Jose (Costa Rica) ,,Conventia americana privind drepturile omului' (intrata in vigoare la 18 iulie 1978), care reglementeaza drepturile civile, politice, economice, sociale si culturale recunoscute in cadrul Organizatiei Statelor Americane. De asemenea, in iunie 1981, la Nairobi (Kenya), a fost adoptata ,,Carta Africana a drepturilor omului si popoarelor', ratificata de catre majoritatea absoluta a statelor membre ale Organizatiei Unitatii Africane.

In spiritul aceleiasi preocupari a organizatiilor internationale, de a crea cadrul si conditiile internationale propice salvgardarii drepturilor omului, pe plan european, in cadrul procesului Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa au fost adoptate acte care, desi nu sunt tratate internationale, neavand deci caracter juridic, au reglementat in mod amplu problematica drepturilor omului. Dintre acestea pot fi enumerate cele mai importante, si anume: Actul final de la Helsinki din 1975, Documentul de la Viena din 1986, Carta de la Paris din 1990 si Declaratia de la Copenhaga din 199

Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat pana in prezent mai mult de saizeci de declaratii sau conventii in domeniul drepturilor omului, Romania ratificand majoritatea acestora. Ele se refera, printre altele, la genocid, discriminare rasiala, apartheid, refugiati, sclavie, casatorie, copii, tineri, tortura etc. Aceste documente au determinat adoptarea unor dispozitii corespunzatoare in dreptul national al statelor parti la aceste conventii.

Dintre aceste documente amintim: Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 9 decembrie 1948, Conventia Internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 30 noiembrie 1973, Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 26 noiembrie 1968, Conventia impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptata la 10 decembrie 1984, Conventia privind drepturile copilului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. in decembrie 1990.

ⁿI. Muraru, ,,Protectia constitutionala a libertatilor de opinie", Editura Lumina Lex, 2001, pag 21-24.

J. Morange, ,,Droit de l'homme et libertes publiques", Paris, 1995, citat de I. Muraru in lucrarea ,,Protectia constitutionala a libertatilor de opinie",

1.Muraru,op. citata,

C. Ionescu, ,,Drept constitutional si institutii politice'' ,vol. II, editura Lumina Lex, 2001 pag. 185-189

C. L. Popescu, ,,Protectia internationala a drepturilor omului", Editura Juridica, pag. 14

S.Scaunas,Dreptul international al drepturilor omului,Editura All Beck,Bucuresti,2003.

O.Predescu,Conventia Europeana a Drepturilor Omului,Eciitura Lumina Lex,1998,pag. 18-