Procedura legisactiunilor - caracterele procedurii legisactiunilor

PROCEDURA CIVILA ROMANA

Unitatea 1.

1. 1. Definitia si evolutia procedurii civile romane

Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor juridice care guverneaza desfasurarea proceselor private, adica a acelor procese care au un obiect patrimonial.

In dreptul roman, cercetarea procedurii civile prezinta o importanta aparte, pentru ca dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurala. Pe aceasta cale o serie de institutii care tin de materia proprietatii, succesiunii sau obligatiilor au fost create de catre magistratii judiciari (pretorii) prin utilizarea unor mijloace procedurale.

In evolutia dreptului roman s-au succedat trei sisteme procedurale:

Procedura legisactiunilor - epoca veche;

Procedura formulara - epoca clasica;

Procedura extraordinara - epoca postclasica.

Procedura legisactiunilor si procedura formulara prezinta anumite particularitati comune, intrucat ambele proceduri cunosc desfasurarea procesului in doua faze distincte:

faza in iure - este prima faza, care se desfasoara in fata magistratului;

faza in iudicio - este a doua faza, ce se desfasoara in fata judecatorului.

In procedura legisactiunilor magistratul nu putea desfasura o activitate creatoare, rolul sau reducandu-se la supravegherea partilor, in sensul de a observa daca acestea pronunta corect formulele solemne proprii fiecarui tip de proces.

La randul sau, magistratul pronunta anumite cuvinte solemne cu efecte juridice bine precizate.

In procedura formulara magistratul desfasura o sustinuta activitate creatoare prin utilizarea unor mijloace procedurale, putand sanctiona noi drepturi subiective, precum si noi principii de drept.

In procedura extraordinara, introdusa in epoca postclasica, a disparut diviziunea procesului in doua faze, dezbaterile fiind conduse de o singura persoana dela inceputul pana la sfarsitul procesului.

1. 2. Caracterele procedurii legisactiunilor

Termenul de "legisactiune" (actiune a legii) desemneaza primul sistem procedural roman si ne arata ca orice actiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se intemeiaza pe lege.

Procedura legisactiunilor consacra cinci tipuri de procese, care se numesc actiuni ale legii, de unde si termenul de "legisactiuni". Primele trei legisactiuni erau utilizate in vederea recunoasterii pe cale judiciara a unor drepturi subiective si se numeau legisactiuni de judecata. Celelalte doua tipuri de procese erau pentru punerea in aplicare a sentintelor pronuntate prin legisactiunile de judecata si se numeau legisactiuni de executare.

Legisactiunile de judecata erau:

sacramentum - prin juramant, pariu;

iudicis arbitrive postulatio - cerere de judecator sau de arbitru;

condictio - prin somatie.

Legisactiunile de executare erau:

manus iniectio - punerea mainii;

pignoris capio - luare de gaj.

Atat legisactiunile de judecata, cat si legisactiunile de executare prezinta anumite caractere comune.

Caracterul judiciar al legisactiunilor rezulta din aceea ca partile erau obligate sa se prezinte in fata magistratului si sa pronunte anumiti termeni solemni, numiti formulele legisactiunilor.

Caracterul legal al legisactiunilor rezulta din faptul ca toate legisactiunile erau create prin legi, iar partile foloseau termenii luati din legea pe care se intemeia legisactiunea respectiva.

Caracterul formalist al legisactiunilor decurge din faptul ca acele formule solemne trebuiau sa fie pronuntate riguros exact atat de catre parti, cat si de catre magistrat. Cea mai mica greseala atragea dupa sine pierderea procesului. Termenii solemni erau formulati de catre pontifi pe baza textelor din legi.

1. 3. Desfasurarea procesului in sistemul procedurii legisactiunilor

A. Faza in iure (in fata magistratului)

In procedura legisactiunilor procesul se desfasoara in doua faze:

faza in iure - se desfasoara in fata magistratului;

faza in iudicio - se desfasoara in fata judecatorului.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Complexul de reguli care guverneaza desfasurarea procesului civil roman in doua faze este desemnat prin expresia "ordo iudiciorum privatorum".

Prima regula in faza in iure este aceea ca procesul are un caracter consensual, ceea ce insemna ca era obligatorie prezenta ambelor parti in fata magistratului pentru ca procesul sa poata incepe.

Citarea paratului in fata magistratului trebuia facuta chiar de catre reclamant. Statul nu avea nici o atributie in aceasta privinta.

a) Procedee de citare.

Reclamantul putea utiliza unul din urmatoarele trei procedee de citare:

in ius vocatio;

vadimonium extrajudiciar;

condictio.

In ius vocatio, cel mai vechi procedeu, consta in chemarea paratului in fata magistratului, prin pronuntarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem in fata magistratului). Pronuntarea acestor cuvinte trebuia facuta in public, deoarece domiciliul cetateanului roman era inviolabil.

Daca paratul dadea curs acestei chemari se declansa procesul. Daca insa paratul refuza, putea fi adus cu forta in fata magistratului, dupa ce refuzul paratului fusese constatat cu martori.

Paratul putea constitui un vindex, adica un garant, care promitea in mod solemn ca paratul se va prezenta la o anumita data in fata magistratului.

Daca paratul se ascundea, in vederea evitarii procesului, magistratul putea recurge la o masura de constrangere, acordand reclamantului o missio in possessionem, adica trimiterea reclamantului in posesia bunurilor paratului.

Vadimonium extrajudiciar era o conventie prin care partile se intelegeau sa se prezinte la o anumita data in fata magistratului.

Condictio era somatia prin care reclamantul il chema in fata magistratului pe paratul peregrin.

b) Activitatea partilor in fata magistratului. In fata magistratului reclamantul arata, prin cuvinte solemne, corespunzatoare procesului organizat, care sunt pretentiile sale.

Fata de pretentiile reclamantului, paratul putea adopta trei atitudini:

sa recunoasca pretentiile reclamantului;

sa nege pretentiile reclamantului;

sa nu se apere in mod corespunzator.

Recunoasterea in fata magistratului (confessio in iure) era un titlu executoriu, potrivit Legii celor XII Table. Cel ce recunostea era asimilat cu cel condamnat, potrivit principiului confessus pro iudicatus est (cel care recunoaste condamnat este). In acest caz, procesul nu mai trecea in faza a doua.

Negarea pretentiilor reclamantului de catre parat (infitiatio), care isi dadea concursul la desfasurarea procesului, conducea la trecerea in faza a doua a procesului.

Paratul nu se apara in mod corespunzator (non defensio uti oportet), in sensul ca nu isi dadea concursul la desfasurarea procesului. Si in aceasta situatie paratul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu mai trecea in faza a doua.

In functie de legisactiunea care se organiza si de obiectul procesului, magistratul pronunta unul dintre urmatoarele cuvinte: do, dico sau addico.

Prin cuvantul do magistratul confirma judecatorul ales de catre parti.

Prin cuvantul dico  magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia dintre parti.

Prin cuvantul addico magistratul ratifica declaratia unei parti.

c) Magistratii judiciari. In istoria vechiului drept roman atributiunile jurisdictionale au fost detinute de catre diferite persoane.

Astfel, in epoca regalitatii, organizarea proceselor era de competenta regelui.

Dupa fondarea Republicii, atributiunile jurisdictionale au fost preluate de catre cei doi consuli.

Din anul 367 i. e. n., dupa crearea preturii, pretorul urban a preluat de la consuli jurisdictia contencioasa, acestia din urma pastrand numai jurisdictia gratioasa.

Din anul 242 i. e. n., organizarea proceselor dintre cetateni si peregrini, precum si a proceselor dintre peregrini, a revenit pretorului peregrin.

Procesele asupra tranzactiilor din targuri erau organizate de catre edilii curuli.

In Italia organizarea proceselor revenea reprezentantilor pretorului urban si magistratilor municipali, iar in provincii guvenatorilor de provincii.

Dreptul magistratului de a organiza un proces era desemnat prin termenul "jurisdictio" (jurisdictie).

Dupa rolul pe care magistratul il avea in organizarea proceselor, jurisdictia era de doua feluri:

contencioasa (contentiosa);

gratioasa (gratiosa sau voluntaria).

In cazul jurisdictiei contencioase interesele partilor erau opuse, iar procesul se finaliza invariabil prin pronuntarea unei sentinte.

In cazul jurisdictiei gratioase sau voluntare interesele partilor erau identice, iar magistratul coopera cu partile in scopul realizarii acestor interese prin organizarea unui proces simulat. Un astfel de caz se intalnea in cazul transmiterii proprietatii prin in iure cessio.

In faza in iure, ultimul act era litis contestatio (atestarea procesului), care in procedura legisactiunilor consta in luarea de martori, care aveau rolul de a atesta vointa partilor de a ajunge in fata judecatorului in vederea obtinerii unei sentinte.

d) Procedee de solutionare a unor litigii pe cale administrativa de catre pretor

Pretorul putea solutiona anumite litigii fara  a mai trimite partile in fata judecatorului.

In acest scop pretorul putea utiliza urmatoarele mijloace procedurale.

Stipulatiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte verbale incheiate din ordinul pretorului prin intrebare si raspuns. Se deosebeau de stipulatiunile obisnuite, care se incheiau din initiativa partilor. Uneori, dupa ce avea loc dezbaterea contradictorie in fata sa, pretorul ordona partilor sa incheie o stipulatiune, prin care paratul promitea sa plateasca o suma de bani daca in viitor, din vina sa, ar avea loc un fapt de natura sa-l pagubeasca pe reclamant.

Missio in possessionem, adica trimiterea reclamantului in detentiunea bunurilor paratului, pentru a-l convinge pe parat sa adopte o anumita atitudine. Spre exemplu, aceasta masura era luata impotriva paratului care refuza sa se prezinte in fata magistratului.

Interdicta (intedictele) sunt ordinele adresate de catre pretor fie uneia dintre parti, fie ambelor parti in vederea intocmirii unui act juridic sau sa nu faca un anumit act. Cand ordinul era adresat unei singure parti interdictele erau simple, iar cand erau adresate ambelor parti intedictele erau duble. In cazul interdictelor, partile foloseau limbajul uzual, cotidian, folosind termeni obisnuiti (nu pronuntau cuvinte solemne) pentru a infatisa starea de fapt, dupa care pretorul dadea un ordin (interdict).

Restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) este ordinul prin care pretorul desfiinteaza actul pagubitor pentru reclamant, repunand partile in situatia anterioara incheierii acelui act.

Prin restitutio in integrum reclamantul redobandeste dreptul subiectiv pe care il pierduse prin efectul actului pagubitor, urmand a intenta o actiune in justitie prin care sa valorifice dreptul subiectiv renascut.

Prin restitutio in integrum nu se realiza o repunere in situatia anterioara si in fapt, ci numai o repunere in situatia anterioara numai in drept, caci repunerea in situatia anterioara si in fapt se va realiza numai dupa ce reclamantul va intenta un proces si va obtine o hotarare de executare.

Restitutio in integrum se putea aplica in mai multe cazuri: restitutio in integrum ob errorem (din cauza erorii), restitutio in integrum ob metum (din cauza violentei), restitutio in integrum ob dolum (din cauza inselaciunii), restitutio in integrum ob etatem (din cauza varstei), restitutio in integrum ob capitis deminutionem (din cauza desfiintarii personalitatii).

B. Faza in iudicio (in fata judecatorului)

a) Activitatea partilor. In fata judecatorului partile se exprimau in limbajul comun.

Puteau fi aduse probe srise si orale. Intrucat in procedura legisactiunilor nu exista o ierarhiei a probelor, un inscris putea fi combatut prin proba cu martori.

In sprijinul partilor veneau si avocatii. Acestia, numiti patronus causarum, nu aveau calitatea de reprezentanti in justitie, adica nu vorbeau in locul unei parti, ci veneau in sprijinul acesteia, prin pledoariile lor.

Dupa ce luau cunostinta de afirmatiile partilor, de probele administrate si de pledoariile avocatilor, judecatorul se pronunta potrivit liberei sale convingeri. Spre deosebire de dreptul modern, judecatorul putea refuza sa pronunte sentinta atunci cand probele nu erau concludente si nu isi putea forma o convingere intima. In asemenea situatii, judecatorul afirma ca lucrurile nu ii sunt clare (rem sibi non liquet).

Am vazut ca prima faza a procesului, care se desfasura in fata magistratului, avea un caracter consensual, intrucat era necesara prezenta ambelor parti. Dar in faza in iudicio procesul se putea desfasura si in lipsa unei singure parti.

Asa cum prevedea Legea celor XII Table, judecatorul astepta pana la amiaza ca partile sa se prezinte la proces. In lipsa uneia dintre parti dadea dreptate partii care s-a prezentat la proces (post meridiem praesenti litem addicito).

Judecatorul se putea pronunta cu privire la existenta unui drept sau se putea pronunta in legatura cu intinderea unui anumit drept.

In primul caz, atunci cand partile isi contestau reciproc drepturile, judecatorul purta numele de "judecator unic" (iudex unus).

Atunci cand partile nu-si contestau reciproc drepturile, ci numai intinderea lor, judecatorul purta numele de "arbitru" (arbiter).

b) Judecatorii. In dreptul roman vechi si clasic, judecatorul era o persoana particulara, aleasa de catre parti si confirmata de catre magistrat.

Judecatorii erau persoane particulare, in sensul ca profesia de judecator nu exista.

Initial, lista judecatorilor se confunda cu cea a senatorilor, in sensul ca partile puteau alege ca judecator pe unul dintre senatori. Din epoca fratilor Grachi (123 i. e. n.), potrivit dispozitiilor Legii Sempronia iudiciaria puteau fi alesi ca judecatori si cavalerii.

In afara de judecatorul unic, la romani functionau si anumite tribunale. Unele dintre acestea erau nepermanente, pe cand altele erau permanente.

Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un numar nepereche de judecatori (recuperatores), care judecau procesele dintre cetateni si peregrini.

Tribunalele permanente erau in numar de doua:

decemviri litibus iudicandis (cei zece barbati care sa judece procesele) judecau procesele cu privire la libertate; judecau un singur fel de procese, si anume cand se afirma ca un sclav este om liber sau invers;

centumviri litibus iudicandis (cei o suta de barbati care sa judece procesele) judecau procesele cu privire la proprietate si la mostenire.

Intrebari si teste

v     Aratati caracterele legisactiunilor.

v     Care sunt procedeele de citare in fata magistratului?

v     Ce atitudini putea adopta paratul in fata magistratului si care erau consecintele acestora?

v     Prin cuvantul dico magistratul:

a)      confirma judecatorul ales de catre parti;

b)      atribuia cu titlu provizoriu obiectul litigios uneia dintre parti;

c)      ratifica declaratia unei parti.

v     Care sunt procedeele de solutionare a unor litigii pe cale administrativa de catre pretor?

v     Tribunalele nepermanente judecau procesele:

a)      cu privire la libertate;

b)      dintre cetateni si peregrini;

c)      cu privire la succesiuni.