Prima perioada de dezvoltare a dreptului comparat (1800-1850)

Prima perioada de dezvoltare a dreptului comparat (1800-1850)

Aceasta prima perioada a reprezentat cea mai lenta dezvoltare pe care a cunoscut-o dreptul comparat de-a lungul existentei sale. Cu toate acestea, inaintea acestei perioade nu existau premisele necesare aparitiei si dezvoltarii dreptului comparat.

in aceasta epoca granita dintre dreptul strain si dreptul comparat nu era nicidecum clara. Majoritatea juristilor considerau ca sunt una si aceeasi materie.

incepand din acest moment curiozitatea stiintifica ii va impinge pe juristii nationali sa cunoasca dreptul strain. Ea va scoate la iveala mai multe caracteristici⁷ care vor hotari aparitia si orientarea metodei comparative cel putin in aceasta prima perioada, si anume:

intrebuintarea ei inceteaza de a fi apanajul unor eforturi considerabile, "dar izolate, ale catorva oameni de geniu', dupa cum spunea Gutteridge. Din ce in ce mai multi juristi vor deveni preocupati de dreptul comparat si vor dori sa-1 raspandeasca. Primii au fost cei germani, care urmau scoala lui Heidelberg, cum ar fi Thibaut, Hegel, Zachariae, Gans si Mittermaier. Juristii acestia, influentati de Kant, Hegel sau Feuerbach, au combatut direct sau indirect baza prea stramta a conceptiei pe care scoala istorica o daduse dreptului;

in secolul al XlX-lea se ia in seama cunoasterea sistemelor de drept straine ca obiect de cercetare sistematic;

cunoasterea dreptului strain trebuie sa ajute la ameliorarea dreptului national. La inceputul secolului al XlX-lea, aceasta idee predomina in Germania ca si in Franta. Unii juristi vor fi impinsi catre studierea dreptului strain sau comparat, mai ales din dorinta de a desprinde principii comune. Studierea dreptului strain se facea cu un dublu scop: pe de o parte cu scopul teoretic de a-si largi cunostintele lor juridice, pe de alta parte cu scopul practic de a se sluji de aceste cunostinte pentru a imbunatati pe cale legislativa dreptul national;

- primul scop al compararii sistemelor de drept in aceasta perioada este acela de a largi cunostintele juristilor nationali asupra principalelor coduri, legi si reforme juridice straine. Este punctul de plecare al unei intregi activitati de informare compusa din colegii speciale, din traduceri de coduri si straine, din reviste destinate aceluiasi scop si chiar din catedre unde se fac primele incercari de a desprinde fundamentul dreptului comparat.

in aceasta perioada, incercarile dreptului comparat de progres erau stopate in mare parte de scoala istorica, traditionalista si rigida, care limiteaza nevoia de cunoastere a dreptului strain la drepturile roman si germanic.

Marele merit al scolii istorice este acela de a fi readus dreptul cu picioarele pe pamant, de a fi facut sa transpara, dincolo de idealismul european, realitatea juridica a vremii.

Scoala istorica a aparut in Germania, la inceputul secolului XIX, si a descoperit, in istoricitatea dreptului, istoricitatea popoarelor in general si a poporului german in special. Conform preceptelor sale, geniul specific al fiecarui popor a determinat, printr-un proces lung de maturizare, toate manifestarile sale spirituale, mai cu seama limba, cultura, poezia si dreptul, care de altminteri nu sunt decat parti ale ansamblului cultural.

Conform conceptiilor scolii istorice, evolutia dreptului este strans legata de conditiile sale istorice de existenta. Substanta dreptului actual o furnizeaza trecutul natiunii. Evolutia dreptului se realizeaza in chip organic, independent de vointa oamenilor, ceea ce duce la concluzia ca rolul legiuitorului este insignifiant in raport cu aparitia dreptului.

Cu alte cuvinte, scoala istorica ignora unul din factorii principali care au stat la baza dreptului comparat, si anume lumea politica, influ­enta sa si influenta largirii cadrului politic asupra dreptului comparat.

Pentru scoala istorica, dreptul actual este determinat de trecutul natiunii, ceea ce face indispensabil studiul amanuntit al istoriei si de prisos, si pagubitoare orice codificare. Dreptul a fost elaborate in mod organic prin constiinta poporului, exprimandu-se prin dreptul cuturaiar, prin stiinta si prin practica juridica. Totusi reinnoirea pe care scoala istorica a realizat-o a izbutit sa trezeasca doar interesul pentru dreptul roman si germanic.

Nici scoala istorica nu a fost lipsita de controverse aparute intre contemporani. Intre Anton Friedrich Justus Thibaut (1772-1840) si Friedrich Cari von Savigny (1779-1861) apare o controversa care priveste, pe de o parte, problema codificarii si necesitatii acesteia, iar pe de cealalta parte, opune doua conceptii care domina primele doua treimi ale secolului si care, intr-un fel sau altul, sunt la originea celor mai de seama curente doctrinare ce s-au infruntat in stiinta juridica, in general, si in cea germana, in particular. Astfel Savigny a criticat conceptia despre Volksgeist potrivit careia receptarea dreptului roman constituie in viata poporului german un element organic al dreptului traditional, cel putin egal elementului germanic. S-au conturat astfel doua curente, cel specific scolii istorice, definit mai sus, si curentul germanist, care lupta acum cu insesi argumentele scolii istorice, si considera receptarea dreptului roman ca fiind opera juristilor, ceea ce facea ca dreptul pozitiv sa fie strain constiintei juridice a poporului german.

in cele din urma s-a produs ruptura celor doua curente, avand ca origine aceeasi scoala, insa toate curentele, toate elementele si con­ceptiile care s-au afirmat in cadrul scolii istorice au ignorat cu desavarsire existenta sistemelor de drept, altele decat dreptul roman si germanic; ele nu au acordat nicio atentie nici cunoasterii sistemelor de drept straine, nici compararii lor. Acesta este si motivul pentru care la sfarsitul celei de-a doua jumatati a secolului al XlX-lea interesul pentru dreptul strain dispare in toate tarile.

Influente asupra dezvoltarii dreptului comparat in aceasta perioada mai au Kant, Gans, Heggel, Feuerbach, iar tara de predilectie a dreptului comparat in aceasta perioada este Germania.

Paul Johann Anselm von Feuerbach (1755-1883), de nationalitate germana, este autorul mai multor studii comparative din perioada de referinta si reprezinta, pe de o parte, o trasatura de unire intre doua moduri de a gandi, iar pe cealalta parte, este un inovator in masura in care este poate primul care a comparat diferite sisteme de drept cu un scop de politica legislativa. A fost initiatorul mai multor idei considerate esentiale pentru dreptul comparat. Initial el a evoluat sub influenta ideilor kantiene, dar mult mai ancorat in realitatea concreta, impotriva abstractismelor dreptului natural si a teoriei starii naturale. Dupa el, evolutia tinzand spre unitatea dreptului nu exclude marea diversitate a dreptului diferitelor popoare.

Tot el a fost cel care a afirmat ca cel mai important izvor al tuturor descoperirilor in fiecare stiinta este comparatia si combinatia, si intr-adevar metoda comparativa se foloseste de catre amandoua. Apoi a subliniat personalitatea si individualitatea popoarelor ale caror caracteristici si trasaturi originale se exprima in dreptul lor. Dar Feuerbach vrea sa cunoasca dreptul in relatiile sale cu mediul incon­jurator, natural si social, de unde se simte influenta lui Montesquieu, ceea ce da o baza sociologica conceptiei sale despre drept. Devine astfel un precursor al etonologiei juridice, desprinzand structura si evolutia unor institutii juridice importante, cum ar fi proprietatea privata, contractul, sclavia, mostenirea, poligamia, in diferite sisteme de drept.

Desi scoala istorica are meritul de a fi declansat dezvoltarea dreptului comparat, cei care au continuat opera de dezvoltare din acest moment au fost adversarii scolii istorice.

Bazele dezvoltarii ulterioare a dreptului comparat se gasesc in interpretarea metafizica pe care Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) a dat-o dreptului si istoriei dreptului. Admirator al lui Montesquieu, Hegel recunoaste istoriei, ca mijloc de intelegere a stadiilor evolutiei dreptului si statului, deci ca instrument al realizarii ideii de spirit universal, o mare insemnatate. Poporul reprezinta centrul interesului pentru scoala istorica si pentru Savigny, ca de altminteri si pentru curentul romantic. Pentru acestia, sursa dreptului, ca si a culturii si poeziei, este acel Volksgeist. in schimb, pentru Hegel poporul nu este decat punctul de trecere spre stat, care numai el reprezinta realul, intrucat el produce in mod constient rationalitatea absoluta, ideea de drept si de moravuri. Aceasta explica, de asemenea, de ce, in conceptia lui Hegel, dreptul cutumiar lasa locul dreptului legislativ, ceea ce, finalmente, leaga pozitivismul juridic de intaietate, daca nu de zeificarea statului. Tot pentru Hegel, dreptul este dreptul real.

Opera lui Hegel si influenta deosebita pe care a avut-o asupra juristilor vremii deschide orizonturi noi pozitivismului, dar si dezvoltarii dreptului comparat. Cunoasterea dreptului trebuie neaparat sa iasa de pe fagasul national, spre a imbratisa anumite sisteme de drept, supunandu-se confruntarii cu ele. Aici isi gaseste locul compararea; ea permite studierea evolutiei fiecarui drept particular, ca si evolutia comuna si convergenta a tuturor sistemelor de drept si, in cele din urma, aparitia dreptului "obiectiv'. Astfel, cunoasterea sistemelor de drept straine si compararea devin insesi conditiile realizarii acestei conceptii.

Urmand aceasta cale, Eduard Gans (1798-1839) este unul dintre primii care au deschis perspective prielnice dezvoltarii dreptului comparat. De altfel, din punctul de vedere al dreptului comparat, aportul lui Gans este important atat prin conceptia sa care vrea sa integreze dreptul comparat intr-o viziune filosofico-istorica si in cadrul universal, cat si prin lucrarile sale, care sunt o aplicare a conceptiei sale.

Pentru Gans, istoria nu se reduce la simpla cunoastere a trecutului; ea inglobeaza si observarea prezentului. Dreptului trecutului trebuie sa i se opuna dreptul prezentului. Amandoua se cuvine sa fie intelese ca stadii de evolutie a spiritului integrat in istoria universala.

Gans opune pozitivismului istoric al scolii istorice ideea ca orice studiu istoric incomplet nu este decat un joc exterior lipsit de orice semnificatie. Gans distinge astfel intre informatia (Rechtskunde) si stiinta juridica (Rechtswissenschaft) sau eruditia juridica (Rechtsgelehrsamkeit) ce se reduce la cunoasterea dreptului pozitiv al unui anumit stat, cunoastere intreprinsa in scop practic. Criticile aduse de Gans scolii istorice sunt determinismul irational, pozitivismul istoric si viziunea ingusta a istoriei.

Karl Salomo Zachariae (1769-1843) apartine, de asemenea, grupului de juristi din sudul Germaniei care, deschisi dreptului strain si favorabili codificarii, vor contribui la elaborarea unei alternative stiintifice fata de scoala istorica.

Zachariae si-a intocmit opera sub influenta deloc de neglijat a lui Kant. El este autorul celui mai prestigios expozeu sistematic al dreptului francez - Handbuch des franzosichen Rechts - ghidul drepturilor frantuzesti, ce a avut un succes rasunator. Ea a dobandit de indata o autoritate deosebita in materie, nu numai in Germania, dar si in Franta (unde a avut cel mai mare succes) si in Italia.

Handbuch des franzosichen Rechts constituie o opera fundamentala pentru expunerea dreptului civil francez si o contributie ce va spori avantul studiilor de drept civil in Germania. Ea permite depasirea limitelor impuse de juristii germani si francezi. Metoda folosita de acesta se deosebea foarte mult de cea intrebuintata de exegetii francezi. Analiza depasea cadrul strict pozitivist si era completata cu elemente istorice si cu vederi filosofice. De asemenea, expozeul se detasa de comentariul articolelor si, pentru intaia oara, devenea sistematic.

Karl Joseph Anton Mittermaier (1787-1867) este considerat de unii autori adevaratul creator al compararii in Germania. Mittermaier va fi promotorul stiintific al unui mare numar de reforme de realizat; el va ajunge in chip firesc expertul oficial, consultat de statele germane asupra reformelor si Codurilor pe care ele voiau sa le introduca.

Asa se explica de ce activitatea lui Mittermaier s-a dezvoltat paralel si simultan intr-o tripla directie.

Prima este activitatea sa stiintifica propriu-zisa, intemeiata pe o baza larga, comparatista.

A doua este activitatea practica de pregatire sau de consultare privind proiectele de reforma si codurile pe care statele germane voiau sa le introduca.

A treia este o activitate harazita sa informeze juristii germani asupra reformelor si progreselor realizate in strainatate in aceste domenii.

Ca metoda, Mittermaier nu limita compararea la simpla juxtapunere a textelor legilor, ci incerca sa inteleaga regula juridica in realitatea ei sociala, in numeroase puncte ale metodologiei comparative, Mittermaier este un precursor. Notabile sunt si comparatiile pe care el le face intre dreptul penal german si dreptul penal francez.

impreuna cu Zachariae, caruia i s-au adaugat mai tarziu Mohl si Warnkonig, a fondat in 1823, revista Kritische Zeitschrift fur Rechtswissenschaft und Gesetzgebung des Auslandes, care a pornit de la ideea ca exista o solidaritate intre dreptul si stiinta juridica a popoarelor europene. Revista fusese fondata tocmai pentru a pune cunoasterea sistemelor de drept straine moderne la indemana juristilor germani. Este prima revista din lume care are meritul de a iesi in mod deliberat din frontierele ordinii juridice nationale si de a se orienta spre ordini juridice straine, pentru a pune in mod periodic si sistematic juristii germani la curent cu evolutia dreptului si a reformelor juridice realizate in alte tari.

Asadar, Mittermaier a deschis stiintei juridice germane intregul orizont stiintific al dreptului comparat si al dreptului strain. El este primul si adevaratul intermediar intre dreptul german si dreptul strain, cat si intre stiinta juridica germana si nevoile juridice moderne.

in Franta situatia se caracteriza prin trei elemente principale:

codificarea generala. Ea dadea dreptului pozitiv si ordinii juridice franceze o baza ferma, absorbind toata atentia juristilor;

tot codificarea, pe de alta parte, a rupt dreptul francez modern de radacinile sale istorice;

interpretarea care, manata de cultul textului  si de iluzia caracterului complet si lipsit de lacune al Codului civil, isi gasise expresia in gimnastica abstracta a scolii exegetice, in aceste conditii, era putin loc pentru studiul dreptului strain sau chiar a istoriei dreptului francez.

Sub impulsul initiativelor proprii sau a ecourilor venite din Germania, interesul pentru cunoasterea legilor straine avea sa se trezeasca din diverse motive. Acest interes s-a manifestat mai ales prin traducerea codurilor si legilor straine, neavand alt motiv decat vointa de a le pune la dispozitia juristilor nationali, urmata apoi de infiintarea unei reviste si a doua catedre de drept comparat.

in 1834 Foelix fondeaza in Franta La Revue eirangere de legislation, scopul sau fiind ilustrat de urmatoarea exprimare: "studiul legislatiilor straine prezinta nu numai avantajul de a largi cercul cunostintelor noastre si de a satisface o indreptatita curiozitate, dar si de a face cunoscute, prin aplicarea metodei comparative, imbunatatirile de care legislatia nationala este susceptibila, cu privire la neajunsurile care o saracesc, posedand mijlocul de a le sili pe acestea sa dispara, iar pe celelalte sa se miste cu mai multa iuteala. Dupa el, nu era vorba doar ca juristii francezi sa fie la curent cu legile si reformele juridice straine intr-un scop teoretic, dar de a face din ele si din comparare un instrument practic pentru ameliorarea dreptului national, tot astfel cum procedase Mittermaier in Germania.

Din 1847, Anthoine de Saint-Joseph publica o serie de carti cuprinzand texte ce scoteau la iveala asemanarile dintre legile franceze si straine, ca de pilda Concordance entre Ies codes civiles etrangers et le Code Napoleon. La aceasta se cuvine sa adaugam traducerile de coduri datorate altor initiative, mai sporadice. Totusi, catre mijlocul secolului, miscarea de traducere a codurilor si legilor straine inceta brusc. In Marea Britanic, Priory Council trebuia sa aplice numeroase reguli de drept straine in vigoare, iar pentru aceasta era necesara posibi­litatea de a ajunge mai lesne la izvoarele de drept strain, indispensabile mai bunei lor cunoasteri, in acest scop, Burge a publicat in 1839 comentariul sau, Commentaries on Collonial andForeign Laws, apreciat pe continent si in S.U.A. ca fiind principala lucrare comparativa in materie. Un al doilea element rezulta din raporturile comerciale si din relatiile de afaceri cu restul lumii si cu S.U.A., al caror volum sporea neincetat. Acest lucru ii punea pe juristii englezi in contact cu drepturi comerciale straine pe care nu le cunosteau. Ca sa incurajeze comertul international si sa-i ajute pe practicieni, Leone Levi publica o lucrare de drept comercial comparat, incercand sa creeze o miscare de codificare internationala a dreptului comercial. Mai tarziu se vor crea bazele unei discipline de drept comparat care se va introduce spre invatare in programele universitatilor.

in Statele Unite ale Americii dreptul american se caracteriza prin ostilitatea aratata fata de tot ce este englez. Pentru acest motiv s-au facut demersuri pentru traducerea, analizarea si imprumutarea Codului civil francez, demers ce a fost in cele din urma abandonat datorita dificultatii de limba si a unei anumite parti a juristilor americani care au sustinut similaritatea celor doua sisteme. Interesul pentru dreptul strain si, la inceput, in special pentru dreptul roman si dreptul latin va incepe sa se manifeste foarte slab la Universitatea de la Harvard si apoi la Universitatea Columbia, spre inceputul Primului Razboi Mondial.