Pluralismul surselor de reglementare a probatiunii si masurilor neprivative de libertate

PLURALISMUL SURSELOR DE REGLEMENTARE A PROBATIUNII SI MASURILOR NEPRIVATIVE DE LIBERTATE.

Pluralismul juridic desemneaza, asa cum observam mai sus, existenta simultana a unor surse si prescriptii normative diferite care se aplica unor situatii identice (B.de Sousa Santos, 1996, p.114) .

Si in cazul sanctiunilor neprivative de libertate, in speta al probatiunii, analiza comparativa identifica o varietate a surselor socio-juridice de reglementare. Fiecare dintre ele isi pune amprenta asupra semnificatiei si practicii sanctiunilor neprivative de libertate, determinand accente diferite, fie pe reabilitare fie pe control, pe protectia victimei si comunitatii, pe reducerea riscului de recidiva, etc. Intre aceste surse, studiile asupra probatiunii mentioneaza :

Rolul traditiei socio-juridice in reglementarea probatiunii;

Mutatiile intervenite la nivelul filosofiei penale si in criminologie

Schimbari intervenite in paradigma cunoasterii psiho-sociologice;

Schimbarile politico-ideologice, trecerea de la paradigma statului bunastarii la post-statism care pune accent pe responsabilitatea individuala

Rolul reglementarilor din dreptul international al drepturilor omului care fiinteaza in calitate de standarde universale si regionale in practica sanctiunilor neprivative de libertate

Rolul cooperarii internationale in materia controlului si prevenirii infractionalitatii;

Rolul cercetarii stiintifice si schimbului de informatii in domeniul sanctiunilor comunitare

Rolul societatii civile in promovarea sanctiunilor non-custodiale

1.) Dreptul expresie a vietii comunitare : rolul traditiei juridice in reglementarea probatiunii.

In tarile caracterizate prin sisteme juridice cutumiare (common law) cum ar fi Anglia si SUA probation s-a dezvoltat pornind de la o serie de practici si traditii comunitare prezente inca din perioada medievala sub forma 'angajamentului' si a 'incredintarii pe garantie'.

Angajamentul (recognisance) consta in eliberarea infractorilor pe baza unei promisiuni prin care se obliga sa se comporte corect si sa nu mai comita noi fapte antisociale. In cadrul acestui sistem nu era prevazuta nici un fel de supraveghere.

Incredintarea pe garantie implica existenta unei a treia parti care isi asuma in mod voluntar sarcina de a supraveghea comportamentul infractorului in comunitate.

Activitatea consilierilor de probation atat in Anglia cat si SUA este efectul profesionalizarii acestor practici comunitare, realizate prin traditie de persoanele care-si asumau in mod voluntar acest rol. Pornind de la aceasta traditie se accepta azi ca managementul comportamentului infractorului in comunitate trebuie sa fie realizat de o 'persoana cu experienta' care sprijina, consiliaza si monitorizeaza infractorul. Aceasta persoana este in acelasi timp agentul prin intermediul caruia statul impune anumite cerinte care sunt chiar mai mari decat permite cadrul juridic - cautarea unui loc de munca, notificarea schimbarii adresei, etc.

Apreciata prin prisma acestei traditii probation a reprezentat o interventie discretionara bazata pe rolul formativ-educativ al valorilor comunitare, dincolo si in afara prevederile stricte ale legii (R.Harris, 1997, p.49).[2]

Desi s-au dezvoltat si sisteme alternative, formale, bazate pe elaborarea unor legi speciale care reglementeaza justitia penala si activitatea serviciilor de probation - in tarile caracterizate prin sisteme juridice cutumiare normele si valorile comunitatii reprezinta in continuare una dintre sursele fundamentale ale normativitatii juridice (iar legea este, de cele mai multe ori nu altceva decat sanctionarea acestei traditii).

In Anglia, de exemplu, (G.C.Barclay, 1995, p.2-3) Common Law este constituita din cutumele care au functionat ca 'lege a locului' din timpuri imemoriale. Regulile de comportament dezvoltate in cadrul acestei traditii au devenit legi. Sanctionarea si legiferarea traditiei juridice a reprezentat si reprezinta in continuare una dintre sursele fundamentale ale dreptului anglo-saxon. Acest sistem s-a dezvoltat pe baza jurisprudentei si precedentului juridic stabilite in instantele nationale.

Alaturi de traditia comunitara un rol esential in institutionalizarea si profesionalizarea probatiunii in Anglia l-a jucat insa si  dreptului civil (Statute Law). El a constituit o a doua sursa esentiala a reglementarii probatiunii. Ea este reprezentata de activitatea de legiferare realizata de Parlament. Cu toate acestea, multe dintre reglementarile juridice si legile existente in sistemul actual al justitiei penale engleze, observa Barclay, isi au sursa in common law; unele infractiuni de exemplu comporta o chiar o dubla reglementare desi 'dese ori infractiunile prevazute de common law sunt abrogate de normele juridice de drept penal' .

Europa continentala a cunoscut o traditie juridica opusa. Fara ca obiceiul juridic sa fie total absent, dreptul continental european s-a nascut, in principal, in cadrul procesului de legiferare si codificare a dreptului roman. In cadrul acestei traditii (civil/statute law) probatiunea s-a dezvoltat din institutia juridica a suspendarii executarii pedepsei. Initial, ea nu numai ca nu presupunea nici un fel de supraveghere dar practica acestui sistem ar fi insemnat o violare a drepturilor omului. Doar dupa primul razboi mondial a inceput sa castige teren ideea de pregatire si experienta profesionala, si odata cu ea faptul ca suspendarea trebuie sa se asocieze cu supravegherea. Astfel, in timp ce in cadrul sistemelor common law probation s-a dezvoltat trecand de la o pozitie informala la integrarea sa intr-un cadru politico-juridic, in tarile Europei continentale s-a petrecut un proces opus, supravegherea s-a grefat si asociat cu sistemul reglementat de dreptul penal al suspendarii executarii pedepsei.

Extinderea probatiunii in intreaga lume, in special dupa anii 80, a generat variatii semnificative, atat la nivelul reglementarilor juridice cit si al practicii efective a reintegrarii si supravegherii comunitare. Aceasta varietate -si lipsa de unitate a reglementarilor si a practicii- este efectul conditiilor socio-culturale si al politico-juridice diferite la nivelul carora s-a implementat aceasta sanctiune comunitara. Totusi, in ciuda multitudinii de orientari si curente existente astazi in probation, ea conserva o serie de invariante, comune de-a lungul timpului si diferitor culturi, care tradeaza originea comunitara a acestei sanctiuni. Intre acestea, doua, considera Robert Harris (1997,p.50)[5], se impun:

a.)      reglementarea probatiunii ca activitate constructiva de reintagrare a infractorului in comunitate

b.)      iar pe de alta parte, o anumita atitudine 'de iertare simbolica' din partea comunitatii

O analiza comparativa a dezvoltarii probatiunii in lume[6] evidentiaza, de asemenea, faptul ca ea este considerata simultan o forma de interventie si sprijin ( care-si are origine in common law) si o modalitate de a proteja drepturile si libertatile civile ale infractorilor ( curent care-si are originea in civil law).

2.) Orientari in filosofia sistemelor penale si in criminologie ca izvoare ale reglementarii juridice a probatiunii si masurilor comunitare : paradigma justitiei restitutive.

Perspectiva pluralista a condus treptat si la revizuirea conceptiei traditionale asupra pedepsei si sanctiunii penale, la mutatii esentiale in filosofia sistemelor penale. Alaturi de conceptia traditionala -a pedepsei ca sanctiune represiva- s-au dezvoltat abordari alternative care trateaza comportamentul infractional in contextul relatiilor comunitare iar pedeapsa ca mijloc de transformare a caracterului si de 'renastere morala' a persoanei care comite acte ilicite.

Justitia restitutiva s-a dezvoltat ca alternativa la sistemul penal retributiv. Aceasta noua filosofie penala, pleaca de la premisa ca toate partile trebuie sa fie implicate in raspunsul la infractiune, respectiv, victima, infractorul precum si comunitatea. In cadrul acestei filosofii penale, raspunderea se intemeiaza pe intelegerea de catre infractor a raului produs prin fapta sa ilicita, acceptarea raspunderii si repararea pagubei produse.

Acest sistem incurajeaza implicarea directa a victimei si infractorului in rezolvarea conflictului, prin dialog si negociere, in prezenta si cu asistenta unei a treia parti, neutre -numita negociator sau mediator. Actorii principali in acest proces sunt victima si infractorul iar mediatorul este in pozitia de facilitator al procesului ce vizeaza restabilirea echilibrului perturbat prin comiterea infractiunii.

Paradigma justitiei restitutive se sprijina pe supozitii diferite, opuse, asupra cauzelor infractionalitatii, raspunderii penale, prevenirii comiterii de noi fapte ilicite. Dupa J.Klaus (J.Klaus, 1998, p.38) acestea ar fi:

Setul diferit de valori si supozitii, promovate de justitia restitutiva, va genera obiective diferite ale probatiunii si ale tuturor celorlalte sanctiunilor neprivative de libertate. Ele vor urmari :

a.)   Sa-i fereasca pe cei care au comis infractiuni cu grad redus de pericol social de mediul penitenciar. Cei pusi sub supraveghere raman in comunitate unde beneficiaza de sprijinul familiei si al serviciilor sociale.

b.)   Evita stigmatizarea infractorilor, etichetarea lor ca 'raufacatori'.

c.)    Favorizeaza reabilitarea comportamentala si reinsertia sociala prin mentinerea legaturilor comunitare (loc de munca, relatii cu familia, integrarea in programe de asistenta si tratament, etc)

d.)   Supravegherea comunitara contribuie la rezolvarea problemei supraaglomerarii inchisorilor reducand in acelasi timp costurile economice si taxele pe care trebuie sa le suporte contribuabilii.

Ideea de a integra comunitatea si in special victima in cadrul justitiei penale apartine Consiliului Europei. In 1979, Consiliul Europei aprecia ca problemele infractorilor nu pot fi rezolvate in mod adecvat doar de consilierii de probatiune ci mai de graba de serviciile generale de asistenta sociala si propunea infiintarea 'Consiliilor de Reabilitare'.

Aceste consilii reprezentau o structura pentru integrarea treptata a activitatii de supraveghere (probation) in cadrul mai larg al serviciilor comunitare, permitandu-le sa beneficieze atat de resurse suplimentare cat, si in primul rand, sa fie mai eficiente in raport cu obiectivul lor, respectiv reintegrarea sociala a infractorilor. S-a apreciat ca cest obiectiv se poate indeplini doar atunci cand infractorul nu este izolat si privat de posibilitatea de a folosi serviciile furnizate intregii comunitati.

Paradigma dreptatii restitutive isi are, de asemenea, originea in miscarea pentru drepturile victimei precum si in experimentele, realizate in ultimii 30 de ani, centrate pe confruntarea victimei cu infractorul, reconciliere, mediere, si sanctiuni reparatorii[8]. Din acest motiv termenul de justitie restitutiva este uneori folosit alternativ cu cel de mediere victima-infractor, justitie relationala sau de echilibru, etc.

Noua paradigma a contribuit si la re-constructia probatiunii. Probatiunea restitutiva (restorative probation) a devenit un nou mod de a practica sanctiunile alternative, bazat pe integrarea activitatii comunitare si a voluntarilor. Aceasta noua filosofie penala a reprezentat baza unei largi integrari a comunitatii si a constituit, in acelasi timp, fundamentul intelegerii potentialului sanctiunilor non-privative de libertate. Ea a devenit un ghid util pentru constructia strategiilor de implementare si administrare a acestor masuri (supravegherea, medierea, munca in serviciul comunitatii, etc).

Programele construite pornind de la aceasta paradigma impartasesc un numar de supozitii si credinte comune[9]:

-O definitie a infractiunii ca prejudiciu cauzat victimei si comunitatii.

-Atat victima cat si infractorul sunt actori activi in rezolvarea conflictului penal.

-Compensarea victimei prin restituire.

-Dreptul victimei de a fi direct implicata in aplicarea justitiei penale.

-Asistarea victimei sa redobandeasca sentimentul controlului, afectat prin comiterea infractiunii.

-Raspunderea infractorului pentru fapta comisa, constientizarea efectelor comportamentului infractional.

-Sprijinirea infractorului sa accepte raspunderea pentru comportamentul sau intr-o maniera care-l va ajuta sa se dezvolte in acord cu valorile sociale.

-Implicarea tuturor partilor afectate prin comiterea infractiunii : victima, infractor, comunitate.

Teoria justitiei restitutive a contribuit la rezolvarea unei probleme majore cu care s-a confruntat practica masurilor comunitare, respectiv absenta unui cadru teoretic-conceptual capabil sa ofere obiectivele penale si misiunea interventiei, criteriile de evaluare a performantelor aplicarii lor. In anii 80, literatura consemna faptul ca in ciuda caracterului lor umanist, masurile comunitare reprezentau o 'practica in cautarea unei teorii' (McDonald, 1986, p.2)[10], precum si faptul ca pentru multe instante si servicii de probation sunt doar rutina si birocratie. Justitia restitutiva este perspectiva care a acoperit ceea ce a fost considerat 'un vacuum teoretic', devenind filosofia penala a sanctiunilor comunitare, si mai larg, a sistemelor penale aflate in cautarea unei palete mai largi, mai nuantate si mai eficiente a sanctiunilor penale.

3.) Rolul Dreptului International al Drepturilor Omului in reglementarea masurilor neprivative de libertate in legislatiile penale nationale.

Intre dimensiunile si aspectele care unesc practica probatiunii in lume se numara, fara indoiala, si existenta unor valori si standarde comune reglementate atat in sistemul universal cat si in cel regional al Drepturilor Omului. Indiferent de particularitatile existente in legislatiile si practicile nationale ale probatiunii, respectarea principiilor, normelor si valorilor Drepturilor Omului este o obligatorie atat in relatiile cu infractorul, cat si cu victima si comunitatea. In stransa legatura cu alte criterii, prevederile legislatiei internationale a Drepturilor Omului furnizeaza standardele interventiei, evaluarii si eficacitatii activitatii consilierilor si serviciilor de probatiune.

Se poate aprecia ca sub impactul reglementarilor in materia Drepturilor Omului tratamentul comunitar al infractorilor in general, al celor minori in special, a devenit o practica cu raspandire planetara. Alaturi de mutatiile intervenite in filosofia sistemelor penale, ele sunt la originea politicilor si masurilor legislative de de penalizare, a integrarii tuturor actorilor sociali - victima, infractor, comunitate- in solutionarea conflictului generat de savarsirea infractiunii, etc. Ele au contribuit esential la realizarea unui control mai putin opresiv al infractionalitatii.

Impactul Drepturilor Omului asupra dezvoltarii legislatiei si practicii masurilor comunitare se poate dismina in cateva directii semnificative :

A.)   Reglementarea normativ-juridica a sanctiunilor neprivative de libertate in diferite Conventii, Pacte, si Declaratii ale Drepturilor Omului adoptate in sistemul Natiunilor Unite si in sistemul european;

B.)   Elaborarea unor principii ale justitiei penale intemeiate pe Drepturile Omului;

C.)   Crearea unor mecanisme de monitorizare a implementarii si respectarii Drepturilor Omului;

D.)   Realizarea cadrului juridic al cooperarii internationale in directia prevenirii si combaterii infractionalitatii;

E.)   Dezvoltarea, sub egida Natiunilor Unite si a organismelor europene, a proiectelor regionale si globale de cercetare a infractionalitatii; a creerii infrastructurii (institute de cercetare care functioneaza sub directa indrumare a Comisiei Natiunilor Unite pentru Prevenirea Infractionalitatii si Justitiei Penale sau a Consiliului Europei) necesare realizarii periodice a studiilor si cercetarilor in materie.

3.1) Norme, valori si principii prezente in documentele internationale in materia Drepturilor Omului cu privire la sanctiunile neprivative de libertate.

Reglementari normativ-juridice elaborate si adoptate in sistemul Natiunilor Unite.

Cadrul cel mai general care a condus la reglementarea sanctiunilor comunitare in sistemul Natiunilor Unite il reprezinta Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie, 1948[11].

Atat prin intermediul principiilor statuate cat si prin lista drepturilor civile si politice reglementate, Declaratia este la originea miscarii de umanizare si de reconstructie a legislatiilor penale in acord cu valorile democratiei si demnitatii umane. Declaratia mentioneaza pentru prima oara intr-un document de drept international principiul legalitatii incriminarii, prezumtia de nevinovatie, aplicarea legii penale mai blande, dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de o instanta competenta, obiectiva, etc.

Declaratia reglementeaza nu numai drepturile dar si obligatiile fata de comunitate, aceasta reprezentand in termenii art.29, alin1 'singurul cadru al dezvoltarii libere si depline a personalitatii individului.'

Lista drepturilor si principiilor reglementate in Declaratie a fost extinsa considerabil in cadrul celei de 'a doua generatii' de Drepturi ale Omului reprezentata de Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice[12] si Pactul International cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale.

Pactul asupra Drepturilor Civile si Politice dezvolta si extinde sfera drepturilor civile si politice, introduce noi principii si garantii judiciare impotriva exercitiului abuziv al puterii publice. Intre acestea se numara :

a.)   egalitatea indivizilor in fata oricarei instante precum si dreptul ca litigiul sa fie examinat echitabil si public de catre o instanta competenta, independenta si impartiala (art.14, alin.1);

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

b.)   drepturile persoanelor care ispasesc o pedeapsa privativa de libertate (art.10);

c.)    proceduri speciale pentru minorii care au comis infractiuni (art.14, alin.4);

d.)   autoritatea de lucru judecat (art.14, alin.7);

e.)   regimul penitenciar si tratamentul condamnatilor (art.10, alin.1);

f.)     regimul penitenciar al infractorii minori ( art.10, alin.2, lit.b si alin.3);

g.)   dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art.7), etc.

Primul Protocol Facultativ la Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice[13] recunoaste competenta Comitetului pentru Drepturile Omului de a primi si examina comunicari provenite de la persoane fizice carora li s-au incalcat drepturile prevazute de Pact. Cel de al doilea[14] Protocol Facultativ al Pactului are de asemenea oimportanta speciala, deoarece se refera la abolirea pedepsei capitale. Articolul 1 al protocolului precizeaza in acest sens ca 'nici o persoana aflata sub jurisdictia unui stat parte la Prezentul protocol facultativ nu va fi executata.'

Un alt moment important in procesul elaborarii si reglementarii legislatiei internationale a tratamentului celor care ispasesc pedepse privative de libertate precum si al sanctiunilor comunitare l-a reprezentat Conventia impotriva Torturii si a Altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau Degradante. Articolul 4 din aceasta Conventie prevede expres obligativitatea statelor parti de a incrimina penal toate actele de tortura, inclusiv tentativa, si de a sanctiona aceste infractiuni cu o pedeapsa proportionala cu gravitatea faptelor.

La nivelul 'generatiilor de drepturi ale omului' legislatia internationala in materie s-a dezvoltat pornind de la reglementari cu caracter general, (prima generatie de drepturi ale omului - Declaratia universala), la reglementari cu caracter special (in cadrul celei de a doua generatii de Drepturi ale Omului). Ele vizeaza protectia unui tip particular de drepturi (civile, politice, economice, cultural-educationale, la tratament egal si non-discriminare, etc) sau a unor grupuri speciale - vulnerabile, marginalizate - cum ar fi copii (aflati in diferite circumstante - in conflicte armate, in dificultate, delicventi minori, etc) femeile, minoritatile etnice, lingvistice, culturale, emigrantii. Un pas important a fost realizat in cadrul 'celei de a treia generatii de drepturi ale omului' caracterizata prin sublinierea universalitatii si indivizibilitatii Drepturilor Omului precum si a drepturilor colective. Recent, se vorbeste de o a patra generatie, care promoveaza obligatiile fata de comunitate.

PRINCIPALELE DOCUMENTE ALE NATIUNILOR UNITE IN MATERIA

DREPTURILOR OMULUI

In cadrul acestui proces, reglementarea si protectia drepturilor copilului, aflat in diferite situatii a fost una dintre preocuparile constante, de prim ordin, ale Natiunilor Unite. Reglementarea drepturilor copiilor a vizat acoperirea, pe cat posibil, a unui larg spectru de situatii, intre care este si aceea a minorilor care au savarsit infractiuni si raspund penal.

3.1.2 Tratamentul socio-juridic al copiilor care au comis infractiuni. Principii, valori si norme elaborate in sistemul Natiunilor Unite.

Tratamentul socio-juridic al minorilor care au savarsit infractiuni a fost reglementat, in Sistemul Natiunilor Unite, prin Regulile si Standardele Minime ale Administrarii Justitiei Juvenile - Regulile de la Beijing - adoptate de Adunarea Generala prin rezolutia 40/33 din noiembrie 1985. Scopul si obiectivele urmarite de Natiunile Unite prin elaborarea si adoptarea acestor reguli au fost, asa cum mentioneaza Declaratia Consiliului Economic si Social din 24 mai 1989, 'dezvoltarea, imbunatatirea si reforma sistemului justitiei juvenile din lumea intreaga.'

Regulile de la Beijing au deschis un nou capitol in legislatia internationala a Drepturilor Omului. Cateva argumente vin in sprijinul acestei afirmatii si anume :

a.)   Odata cu elaborarea acestor standarde se contureaza un nou domeniu in cadrul legislatiei internationale a Drepturilor Omului - respectiv Drepturile Omului ale Copilului. Aceasta recunoastere, nu face altceva decat sa sanctioneze in drept, rezultatele studiilor si cercetarilor psiho-sociologice, psiho-neuro-biologice, etc care au evidentiat caracterul ireductibil, distinct al copilariei in procesul dezvoltarii si maturizarii fiintei umane. In consecinta, ea necesita o abordare socio-juridica diferentiata precum si reglementari distincte.

b.)   Regulile de la Beijing deschid calea unei noi intelegeri si precum si a unui nou tratament juridic al comportamentul infractional al copiilor si tinerilor. El este integrat in contextul dezvoltarii, fiind considerat mai de graba un accident, care trebuie inteles si tratat pe fondul particularitatilor procesului de maturizare. In consecinta, formele de interventie si remediile reglementate, au un caracter precumpanitor socio-educational si sunt administrate in comunitate.

c.)    Pornind de la aceste supozitii, Regulile de la Beijing au reprezentat inceputul unui proces de reforma a justitiei penale in general, a celei pentru minori in special, care s-a materializat ulterior in elaborarea de catre Natiunile Unite a unui nou set de reguli care reglementeaza tratamentul comunitar, non-custodial al sanctiunilor penale precum si un ghid al prevenirii delicventei juvenile.

Regulile de la Beijing reprezinta prima tentativa de a reglementa un subsistem penal centrat pe particularitatile psihosociale ale minorului delicvent, pe nevoile sale de socializare si reinsertie comunitara. Ele reglementeaza tratamentul juridic diferentiat al copiilor care au comis infractiuni, drepturile delicventului minor in toate fazele procesuale, precum si obligatiile profesionale/legale ale persoanelor implicate in administrarea sanctiunilor penale aplicate minorilor. Documentul este structurat in sase parti.

Prima parte - Principii Generale- precizeaza scopul acestor Reguli si reglementeaza ansamblul principiilor, normelor si valorilor care fundamenteaza tratamentul penal al minorilor: varsta responsabilitatii penale, drepturile infractorilor minori, protectia vietii private, etc.

Standardele minime prevad obligatia statelor (rg.2.3) de a reglementa in legislatia nationala un set de legi, reguli si prevederi speciale aplicabile delicventilor minori, precum si infiintarea unor institutii si organisme specializate in administrarea justitiei pentru minori. Rolul acestor institutii este :

a.)    de a satisface nevoile delicventilor minori, respectandu-le in acelasi timp, drepturile si

b.)    de a satisface nevoile de securitate ale comunitatii.

Regulile recomanda statelor reglementarea varstei raspunderii penale tinand cont de particularitatile maturizari emotionale, mentale si intelectuale ale minorilor. De asemenea, apreciaza ca interpretarea si aplicarea principiului proportionalitatii trebuie sa se realizeze in spiritul circumstantelor personale ale minorului infractor si nu neaparat in conformitate cu urmarile si gravitatea faptei comise.

Partea a doua si a treia a Regulilor de la Beijing (Cercetarea si urmarirea penale, Procesul si Hotararea instantei) reglementeaza tratamentul juridic al minorului in toate fazele cercetarii, urmarii si procesului penal. Ele precizeaza drepturile minorului in toate fazele procesuale, procedurile speciale aplicabile minorului pe toata durata investigatiilor si procesului, precum si tratamentul la locul de detentie. Institutionalizarea este apreciata de Regulile de la Beijing ca o solutie de ultima instanta.

Regulile prevad pentru prima oara intr-un document international lista drepturile procesuale ale infractorilor minori (Rg.7.1):

-prezumtia de nevinovatie,

-dreptul de a i se aduce la cunostinta faptele de care sete invinuit;

-dreptul la ne-auto-denuntare;

-dreptul de a fi asistat de un avocat;

-dreptul parintilor sau al altor ocrotitori legali de a fi prezenti la audierea minorului;

-dreptul de a-si sustine public, in contradictoriu cauza;

-dreptul de a face apel la o instanta superioara;

-dreptul la protectia vietii private (Rg.8.1);

-dreptul de a nu se publica nici o informatie care ar face posibila identificarea infractorului minor, etc.

Este reglementata obligativitatea anchetei sociale (Rg.16.1) in orice hotarare a autoritatilor competente referitoare la minorul delicvent.

La nivelul Regulilor de la Beijing este inca vizibil conflictul dintre cele doua, filosofii penale concurente: cea traditionala, represiva si cea restitutiva care incepea sa castige teren, in special in domeniul tratamentului delicventei juvenile. Principiile (Rg.17.1) care orienteaza pedepsele aplicabile minorilor reflecta tensiunea dintre valorile polare ale celor doua filosofii: reabilitare versus pedeapsa proportionala cu gravitatea faptei; asistenta versus represiune; protectia individului versus protectia comunitatii; etc.

Una dintre obligatiile prevazute de Regulile de la Beijing se refera la reglementarea unei game cat mai largi si flexibile de sanctiuni (Rg.18.1) astfel incat institutionalizarea sa fie doar o solutie de ultima instanta. Intre acestea sunt recomandate:

-hotararile de supraveghere;

-probatiunea;

-munca in comunitate;

-compensatia si restituirea; amenzi penale;

-consilierea si terapia de grup;

-decizii de asistenta alternativa;

-decizii de internare in centre educationale, etc.

Regulile de la Beijing reglementeaza, de asemenea, standardele de pregatire profesionala ale celor care sunt implicati in solutionarea cauzelor cu minori. Ele subliniaza necesitatea pregatirii profesionale continue in acest domeniu, prin cursuri speciale, astfel incat personalul implicat in cauzele cu delicventi minori sa-si mentina si imbunatateasca permanent competenta in acest domeniu (Rg.22.1). 'Pentru toate aceste persoane o este necesara o minima pregatire in drept, sociologie, psihologie, criminologie si stiintele comportamentului. Aceasta pregatire este tot atat de importanta ca si specializarea organizationala precum si independenta autoritatilor competente in cauzele cu minori.'

Partea a patra, Tratamentul Non-Institutional, reglementeaza implementarea hotararilor adoptate de autoritatea competenta. Deciziile adoptate in cauzele cu minori tind sa influenteze, pe termen lung, viata celui in cauza intr-o masura mult mai mare decat in situatia infractorilor majori. Din acest motiv, implementarea hotararilor se va realiza de catre organisme specializate, al caror personal are pregatirea profesionala necesara, prevazuta de Reguli (Rg.23.1).

De asemenea, se prevede obligativitatea asigurarii asistentei nevoilor minorului, pe toata durata procedurilor, astfel incat acesta sa poata beneficia de locuinta, de continuarea scolii si a pregatirii profesionale, de un loc de munca, etc. Aceste masuri sunt menite sa faciliteze procesul de reabilitare si reinsertie a minorului in comunitate (Rg.24.1).

Regulile de la Beijing, prevad, in cea de a cincea parte, obiectivele, principiile si normele care trebuie sa guverneze tratamentul institutional al minorilor care au comis infractiuni (Tratamentul Institutional). Obiectivul fundamental (Rg.26.1) al asistentei si tratamentului institutional al minorilor care au comis infractiuni este de a favoriza reintegrarea lor comunitara prin 'asumarea unor roluri productive si constructive pentru societate'. In acest scop minorii institutionalizati vor fi integrati in programe de pregatire scolara si profesionala, de asistenta psihologica si medicala, corespunzatoare varstei, sexului, personalitatii si nevoilor specifice dezvoltarii lor (Rg.26.2). Sub raportul organizarii locurilor de detentie, Regulile prevad obligativitatea separarii infractorilor minori de cei adulti (Rg.26.3) Regula 26.4 acorda atentie speciala minorelor care au comis infractiuni.

Efect al stereotipurilor si discriminarii, femeile si tinerele care ispasesc o pedeapsa privativa de libertate sunt tratate diferit, sunt neglijate, in comparatie cu baietii/barbatii infractori. Rezolutia nr.9 a celui de al saselea Congres al Natiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infractionalitatii si Tratamentul Infractorilor, recomanda statelor sa acorde tratament egal femeilor, in toate etapele cercetarii, urmaririi si procesului penal, precum si acordarea unei atentii speciale problemelor si nevoilor lor pe durata detinerii. Actualmente, aceasta regula trebuie, de asemenea, interpretata in lumina dispozitiilor Conventiei Natiunilor Unite cu privire la Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare impotriva Femeilor. Regulile 28.1 si 28.2 recomanda reglementarea institutiei liberarii conditionate precum si asistarea si supravegherea minorilor in aceasta perioada de catre organisme specializate

Sunt, de asemenea, incurajate alternativele semi-institutionale (Rg.29.1) cum ar fi centrele de zi, stabilimentele educationale (educational homes, half way houses, etc).

Partea a sasea 'Cercetare, Planificare, Elaborarea Politicilor si Evaluare' subliniaza necesitatea dezvoltarii cercetarii stiintifice ca baza a politicilor din domeniul justitiei penale pentru minori. Regula 30 stabileste standarde de integrare a cercetarii in procesul elaborarii si aplicarii politicilor din domeniul administrarii justitiei juvenile. In acest context este recomandata evaluarea constanta a nevoilor delicventilor minori, precum si a tendintelor si aspectelor noi care apar in domeniul infractionalitatii. Cercetarea trebuie sa ia in considerare inclusiv motivatia si explicatiile pe care chiar infractorii minori le dau acestor acte.

Principiile normele si valorile prevazute de Regulile de la Bijing au fost reiterate si completate - in spiritul Conventiei Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului[20]- printr-un noua reglementare 'Regulile Natiunilor Unite pentru Protectia Minorilor care ispasesc o Pedeapsa Privativa de Libertate', adoptata de Adunarea Generala la 14 decembrie 1990 .

3.1.3) Reguli si standarde minime ale Natiunilor Unite cu privire la sanctiunile neprivative de libertate: Regulile de la Tokyo.

Consacrarea expresa a sanctiunilor si masurilor comunitare, in legislatia internationala a Drepturilor Omului, s-a realizat prin adoptarea de catre al VIII lea Congres al Natiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infractionalitatii si Tratamentul Infractorilor, a Regulilor si Standardelor Minime pentru Masurile Neprivative de Libertate- numite, la recomandarea Comitetului pentru Prevenirea si Controlul Infractionalitatii, Regulile de la Tokyo. Ele reprezinta cadrul normativ-juridic international al reglementarii:

a.)   sanctiunilor si masurilor neprivative de libertate.

b.)   al implementarii si administrarii masurilor comunitare.

c.)    al standardelor de pregatire a personalului abilitat sa lucreze in acest domeniu.

d.)   al politicilor de implementare a acestor sanctiuni.

e.)   al cooperarii internationale in materia prevenirii infractionalitatii si a tratamentului infractorilor.

Regulile de la Tokyo, reprezinta nu numai o noua reglementare internationala ci consacra mutatiile majore intervenite la nivelul filosofiei penale si criminologiei. Ele transpun sub forma normativitatii juridice de Drept International al Drepturilor Omului principiile si valorile paradigmei justitiei restitutive. Aceasta corespondenta - intre filosofia penala restitutiva si reglementarea de Drept international al Drepturilor Omului - se evidentiaza cu precadere la nivelul obiectivelor si scopurilor urmarite prin elaborarea regulilor :

a.)    de a pune la dispozitie un set de principii fundamentale in scopul promovarii sanctiunilor neprivative de libertate precum si un minimum de garantii asigurate persoanelor care ispasesc o sanctiune neprivativa de libertate; (rg.1.1)

b.)   de a promova o implicare mai activa a comunitatii in managementul justitiei penale, in special in tratamentul infractorilor, precum si de a dezvolta la infractori un sentiment de raspundere fata de societate.(rg.1.2)

c.)    in procesul implementarii regulilor, Statele Membre se vor stradui sa asigure un echilibru intre drepturile infractorilor, drepturile victimelor si grija societatii pentru securitatea publica si prevenirea infractionalitatii.(rg.1.4)

d.)   statele membre vor reglementa si implementa masurile neprivative de libertate in sistemul legislatiei nationale in scopul reducerii incarcerarii, al rationalizarii politicilor justitiei penale, luand in considerare respectarea Drepturilor Omului, cerintele dreptatii sociale precum si nevoile de reabilitare ale infractorului. (rg.1.5)

e.)    in scopul realizarii unei flexibilitati sporite, proportionale cu gravitatea si natura infractiunii, cu antecedentele infractorului si protectia societatii, precum si in acela al evitarii utilizarii incarcerarii ori de cate ori nu este nevoie, sistemul justitiei penale va reglementa o paleta larga de masuri neprivative de libertate, atat in etapele pre-procesuale cat si in cele procesuale si post-procesuale (Rg.2.3)

Implementarea Regulilor de la Tokyo in legislatiile nationale a condus la generalizarea masurilor si sanctiunilor comunitare neprivative de libertate in majoritatea legislatiilor penale. De asemenea, ele constituie premisa armonizarii legislatiilor nationale penale in materia sanctiunilor neprivative de libertate (prevazuta de regula 23.2). Regulile de la Tokyo sunt structurate in opt sectiuni.

Reflectand o noua filosofie penala structurata in jurul valorilor justitiei restitutive Regulile de la Tokyo reglementeaza un set de drepturi, valori, norme si proceduri care vizeaza mentinerea persoanei in stare de libertate, ori de cate ori este posibil, in toate fazele cercetarii, urmaririi si procesului penal, respectarea demnitatii sale (Sectiunea I a Principii Generale).

Regulile recomanda, ca ori de cate ori este posibil, politia, procuratura sau alte agentii care se ocupa de cazurile penale sa poata, pe baza legii, (Sectiunea a II a, Faza pre-procesuala) sa dezvinovateasca infractorul, daca aceasta decizie vine in sprijinul protectiei societatii, prevenirea infractiunilor si promovarea respectului pentru drepturile victimei (Rg.5.1)

Integrarea acestor noi valori si principii presupune modificari esentiale la nivelul legislatiilor penale nationale, reglementarea unor noi institutii care sa permita derularea tuturor etapelor procesual penale cu respectarea drepturilor actorilor implicati in comiterea unei infractiuni: victima, comunitate, infractor. In acest scop autoritatile nationale competente vor avea la dispozitie un spectru larg de masuri neprivative de libertate ( Sectiunea a treia: Procesul si Condamnarea). In decizia pe care o adopta instanta trebuie sa ia in consideratie nevoile de reabilitare ale infractorului, protectia societatii precum si interesele victimei

Observam mai sus ca una dintre formele de manifestare a pluralismului juridic este efectul apropierii dreptului de viata indivizilor, grupurilor si comunitatilor. Regulile de la Tokyo sunt ilustrative pentru acest proces. Reglementarile nu mai au un caracter general, abstract ci fac referire expresa la nevoile personale, la circumstantele socializarii.

Capitolul V, referitor la implementarea masurilor neprivative de libertate, prevede obiective, proceduri, strategii de interventie centrate pe nevoile infractorului, pe rezolvarea problemelor care au condus la comportamentul infractional. Ele isi pun amprenta asupra strategiilor si planului de interventie ale consilierului de probatiune, care vor fi strict centrate pe caz. Durata masurilor, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca infractorul sunt de asemenea adaptate la comportamentul sau, la eforturile de reintegrare.

Scopul supravegherii infractorului in comunitate (Rg.10.1) este reducerea riscului de recidiva precum si de a sprijini reintegrarea sa in modalitati care previn reintoarcerea sa la comportamentul antisocial. In aceasta directie, regula 10.3 prevede adaptarea supravegherii si a tratamentului la fiecare caz in parte, precum si revizuirea periodica a acestora in functie de progresele inregistrate de infractor. Raspunsul favorabil la aceste masuri poate sa conduca la scurtarea duratei de supraveghere. Regula 11.2 reglementeaza posibilitatea reducerii termenului de aplicare a masurii de supraveghre daca infractorul raspunde favorabil la ea.

Centrarea supravegherii si adaptarea planului de reintegrare la nevoile infractorului sunt reglementate distinct de Regulile 13.1- 13.6

Standardele si regulile minime ale Natiunilor Unite cu privire la masurile neprivative de libertate acorda o atentie speciala pregatirii personalului care lucreaza in domeniul administrarii sanctiunilor comunitare (Sectiunea a VI-a: Personalul).Aceasta pregatire este in viziunea legiuitorului international multiplu dimensionata: de natura morala, juridica si psiho-sociologica. Pregatirea in acest domeniu trebuie sa contribuie la:

a.)   clarificarea responsabilitatii personalului in ce priveste reabilitarea infractorilor (Rg.16.1)

b.)   cunoasterea drepturilor infractorului, precum si cele ale comunitatii (Rg.16.2)

c.)    informatii despre natura masurilor neprivative de libertate, scopul supravegherii, despre varietatea mijloace de aplicare a acestor masuri (Rg.16.2).

d.)   pregatirea, cunostintele si capacitatea personalului se vor imbunatati pe baza organizarii unor cursuri specializate (Rg.16.3)

Corespunzator filosofiei penale restitutive pe care se intemeiaza, Regulile de la Tokyo reglementeaza participarea comunitatii si cooperarea cu organismele guvernamentale si non-guvernamentale, cu voluntarii in procesul implementarii si administrarii masurilor neprivative de libertate(Sectiunea a VII a: Voluntarii si alte Resurse Comunitare).

Sectiunea finala a Regulilor de la Tokyo (Sectiunea a VIII a, Cercetare, Planificare, Elaborarea Politicilor si Evaluarea) reglementeaza cercetarea, planificarea, elaborarea si evaluarea programelor si politicilor sociale de promovare a masurilor neprivative de libertate. Programele si politicile sociale referitoare la masurile neprivative de libertate fac parte integranta din sistemul justitiei penale nationale (Rg.21.1). In aceasta calitate ele vor fi revizuite si imbunatatite periodic pentru a determina o implementare si administrare mai eficiente a masurilor neprivatve de libertate. Este reiterata importanta speciala pe care o are promovarea cooperarii stiintifice internationale in domeniul sanctiunilor neprivative de liberatate.

Subliniam mai sus ca Regulile de la Tokyo au contribuit decisiv la mutatiile majore care au avut loc in legislatiile si sistemele penale nationale, in ultimul deceniu. Implementarea lor in legislatiile interne s-a facut in cadrul procesului mai larg de armonizare cu valorile si standardele reglementate de Dreptul International al Drepturile Omului.

In ce priveste Romania, promovarea si implementarea masurilor neprivative de libertate s-a realizat (si se realizeaza) prin efortul concurent al societatii civile si organismelor guvernamentale, prin sprijinul si asistenta financiara si tehnico-stiintifica internationale.

In Romania serviciile de probatiune au functionat initial ca initiativa privata sub forma fundatiilor si asociatiilor. Activitatea lor a fost insa de la inceput coordonata de un departament de specialitate din cadrul Ministerului Justitiei si a beneficiat de consultanta stiintifica, de asistenta tehnica si financiara din partea expertilor Fondului Know-How al Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord. La inceputul anului 2000 existau 11 astfel de organizatii non-guvernamentale in Romania.

Organizarea si functionarea Serviciilor de supraveghere si reintegrare sociala a persoanelor care au comis infractiuni, in Romania, a fost reglementata prin OG nr.92, publicata in Monitorul oficial nr.423 din 1 septembrie 2000. Intreg ansamblul dispozitiilor normative cuprinse in OG 92/2000, precum si in normele metodologice de aplicare, referitoare la practica si obligatiile profesionale ale consilierului de probatiune reflecta atat spiritul cat si litera Regulilor de la Tokyo. Aceste aspecte vor fi dezvoltate intr-un curs special referitor la practica profesiei de consilier de probatiune in Romania.

3.1.4 Ghidul Natiunilor Unite cu privire la prevenirea delicventei juvenile (Ghidul de la Riyadh)

Ghidul Natiunilor Unite cu privire la Prevenirea Delicventei Juvenile (Ghidul de la Riyadh) a fost adoptat de Adunarea Generala prin rezolutia 45/112 din 14 decembrie 1990[23]. El reflecta, de asemenea, procesul reconstructiei sistemelor penale in spiritul valorilor justitiei restitutive, al parteneriatului actorilor sociali implicati in dezvoltarea si re-socializarea copilului care a comis infractiuni. Ghidul de la Riyadh cuprinde VII sectiuni

In spiritul universalitatii si indivizibilitatii Drepturilor Omului, Ghidul subliniaza (Partea a II-a: Scopul Ghidului) necesitatea interpretarii si aplicarii dispozitiilor sale in cadrul mai larg al drepturilor reglementate de documentele fundamentale in materie - Declaratia Universala, Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, Pactul International cu privire la Drepturile Economice Sociale si Culturale, Declaratia si Conventia cu privire la Drepturile Copilului, Regulile si Standardele Minime al Natiunilor Unite cu privire la Administrarea Justitiei Juvenile (Regulile de la Beijing), etc.

Prevenirea delicventei juvenile este parte integranta a procesului mai larg de prevenire a infractionalitatii in societate. Ea presupune un ansamblu de principii care conditioneaza eficienta prevenirii delicventei juvenile, prevazute in sectiunea a-I-a a Ghidului (Principii Fundamentale). Intre acestea Ghidul de la Riyadh reglementeaza:

a.)   Interpretarea normelor se va realiza dintr-o perspectiva centrata pe copil si nevoile sale. Copii si tinerii vor avea un rol activ si vor fi considerati parteneri si nu obiect al socializarii sau controlului (Principii generale, para.3).

b.)   Implementarea Ghidului se va face in consens cu principiul asigurarii bunastarii copilului (Principii generale, para.4).

c.)    Politicile de prevenire a delicventei juvenile vor realiza progresiv depenalizarea si dezincriminarea acelor comportamente ale copilului care nu prejudiciaza dezvoltarea sa si nici nu produc daune altora (Principii generale, para.5).

Politicile recomandate de Ghidul de la Riyadh in domeniul prevenirii delicventei juvenile reflecta mutatiile intervenite in filosofia sistemelor penale si in criminologie in ultimii 10 -15 ani. Comportamentul minorului care nu observa normele si valorile sociale, apreciaza legiuitorul international, trebuie tratat in contextul proceselor de crestere si maturizare. El tinde sa dispara in mod spontan, la cei mai multi indivizi, odata cu tranzitia la varsta adulta. Etichetarea acestor comportamente ale copilului drept 'devianta', 'delicventa' sau 'pre-delicventa' are un efect negativ, contribuind, dese ori, la intarirea lor.

Ghidul acorda o atentie speciala socializarii copilului, rolului pe care il au, in cadrul acestui proces, familia, educatia, comunitatea si mijloacele de comunicare in masa in directia prevenirii delicventei ( Sectiunea a IV a Procesele de Socializare).

Sectiunea a Va - Politici sociale- prevede necesitatea promovarii unor programe de prevenire a delicventei juvenile intemeiate pe cercetarea stiintifica si identificarea factorilor de risc, astfel incat institutionalizarea sa fie intr-adevar o solutie de ultima instanta.

Studiile si cercetarile in domeniul infractionalitatii copiilor si tinerilor au evidentiat ca principalii factori care conduc la comportamentul infractional sunt legati de disfunctiile care intervin in relatiile dintre copil si institutiile implicate in procesul de socializare-dezvoltare - familie, scoala, comunitate, etc. Principalii factori, care diferentiaza infractorii minori de ceilalti copii, identificati intr-un studiu realizat de Graham si Bowling[24] sunt :

a.)   supraveghere redusa din partea parintilor;

b.)   absenteism si abandon scolar;

c.)    grup de prieteni care au probleme cu politia;

d.)   atasament familial redus.

Un procent de 80% dintre adolescentii (baieti) cu aceste probleme sunt si infractori. Familia, scoala si grupul de prieteni - conchid Graham si Bowling - sunt principalii factori care influenteaza inceputul carierei infractionale. Intre acestia, relatiile de familie au o influenta decisiva. Prevenirea eficienta a delicventei juvenile presupune, dupa cei doi autori, promovarea unor politici sociale care mentin sub control factorii de risc. Sprijinirea familiilor cu probleme prin diferite programe de asistenta, imbunatatirea supravegherii copiilor de catre parinti, intarirea rolului scolii (prevenirea si combaterea absenteismului si a abandonului), dezvoltarea parteneriatului scoala-familie, programe de pregatire a adolescentilor pentru o viata independenta - sunt masuri care contribuie la reducerea factorilor de risc in debutul sau continuarea carierei infractionale a copiilor si tinerilor.

In sectiunea a VI a, Legislatia si Administrarea Justitiei pentru Minori, se prevede obligatia statelor de a elabora acte normative si proceduri speciale (52) menite sa protejeze drepturile si bunastarea copiilor. Legislatia in aceasta materie va trebui sa previna victimizarea, abuzul, si folosirea copiilor in activitati infractionale.

Sectiunea a VII, reitereaza rolul cooperarii internationale in promovarea unor studii si cercetari interdisciplinare, in schimbul de informatii si asistenta tehnico-financiara in domeniul prevenirii delicventei juvenile.

3.2 Reglementarea sanctiunilor neprivative de libertate in sistemul european al drepturilor omului

In sistemul European de protectie a Drepturilor Omului, ideea de a integra comunitatea si in special victima in cadrul justitiei penale apartine, asa cum observam mai sus, Consiliului Europei. Consiliile de reabilitare infiintate in 1979, au reprezentat o prima tentativa de institutionalizare a tratamentului comunitar al persoanelor care au comis infractiuni.

Elaborarea unui document european special, in materia drepturilor omului, care reglementeaza sanctiunile neprivative de libertate, s-a realizat, de asemenea, sub egida Consiliului Europei. La 19 octombrie 1992, Consiliul Europei- adopta Recomandarea Nr.(92)16 referitoare la 'Regulile Europene cu privire la Sanctiunile si Masurile Comunitare.' Valorile, principiile si normele care fundamenteaza aceste Reguli se intemeiaza pe unul dintre cele mai importante si eficace documente regionale in materia Drepturilor Omului, respectiv pe Conventia Europeana a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale ale Omului semnata, sub auspiciile Consiliului Europei, la 4 noiembrie 1950 la Roma. Ea prezinta o semnificatie speciala pentru dreptul international al drepturilor omului din mai multe motive: a fost primul tratat din lume in materie; el a infiintat prima procedura si curte internationale unde se pot adresa plangeri in domeniul drepturilor omului; este cel mai dezvoltat si eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului; jurisprudenta dezvoltata este cea mai extinsa in comparatie cu orice alt sistem international.

Elaborarea 'Regulile Europene cu privire la Sanctiunile si Masurile Comunitare'[26] a avut trei scopuri principale :

a.)   sa stabileasca un set de standarde care sa dea posibilitatea legislatiilor nationale sa reglementeze si sa aplice eficient sanctiunile comunitare, neprivative de libertate.

b.)   sa realizeze un sistem de garantii impotriva incalcarii drepturilor omului ale infractorilor supusi unor asemenea sanctiuni;

c.)    sa creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt raspunzatori de implementarea si administrarea acestor masuri. Ele au fost considerate o completare la Regulile Europene referitoare la regimul de Detentie in Inchisori (European Prison Rules) adoptate in 1987.

Regulile europene in materia masurilor comunitare se intemeiaza, de asemenea, pe valorile si principiile justitiei restitutive. Optiunea pentru termenul de 'masuri si sanctiuni comunitare' a fost considerata mai transparenta la semnificatii in comparatie cu aceea de 'masuri alternative', sau 'masuri neprivative de libertate' si mult mai sugestiva cu privire la natura lor, diferita opusa, fata de sanctiunilor privative de libertate. Prin elaborarea lor - sublinia W.Rau - Consiliul Europei a intentionat sa contribuie la reconstructia sistemelor penale ale tarilor membre, sa promoveze un echilibru intre drepturile societatii, victimei si infractorului.

Obiectivele si scopurile urmarite de Consiliului Europei prin elaborarea regulilor sunt exprimate in Recomandarea Nr.(92)17 adoptata in aceeasi zi. Aceasta recomandare precizeaza ca sanctiunile privative de libertate vor fi considerate ca masuri de ultima instanta si numai in acele cazuri in care orice alta pedeapsa este in mod evident neadecvata (para.B.5a). In scopul promovarii sanctiunilor si masurilor comunitare instanta va pronunta o sanctiune sau masura comunitara in locul pedepsei privative de libertate pentru anumite infractiuni (para.B.5c). Recomandarea precizeaza ca sanctiunile neprivative de libertate trebuie intelese ca adevarate pedepse, nu numai de catre legea penala dar si de catre opinia publica care ar trebui sa sprijine si sa participe la implementarea lor (para.B.6).

In conceptia legiuitorului european aceste masuri acopera o sfera larga de sanctiuni penale aplicabile adultilor care au comis infractiuni. Dincolo de marea lor varietate masurile si sanctiunile comunitare au in comun trei elemente :

a.)   mentin infractorul in comunitate;

b.)   impun anumite restrangeri ale libertatii (prin conditii si obligatii pe care trebuie sa le indeplineasca infractorul);

c.)    ele sunt implementate si administrate de agentii specializate.

Regulile europene contin un preambul si trei parti impartite in 11 capitole. Ele sunt insotite de o anexa care cuprinde definitia principalelor concepte folosite de legiuitorul european.

Prima parte (Principii generale) contine principii generale referitoare la reglementarea si aplicarea masurilor si sanctiunilor comunitare. Cele patru capitole care fac parte din aceasta prima sectiune definesc principiile fundamentale de drept care au stat la baza elaborarii Regulilor :

-principiul legalitatii incriminarii,

-garantiile judiciare,

-respectul pentru drepturile fundamentale ale infractorului si familiei sale,

-cooperarea si consimtamantul infractorului, etc.

Aceste principii reflecta valorile protejate de Conventia Europeana a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale ale Omului, cu referire speciala la art.6 (Dreptul la un proces echitabil).

Partea a doua se ocupa de resursele umane si materiale. Eficienta si credibilitatea acestui tip de sanctiuni si masuri depinde de profesionalismul celor implicati in administrarea lor, de asigurarea resurselor materiale si financiare necesare reintegrarii si supravegherii infractorilor. Personalul trebuie sa fie suficient de numeros, sa aiba aptitudini si pregatirea profesionala necesare posturilor ocupate (rg.38). Eficacitatea acestor masuri depinde si de un al treilea tip de resurse, respectiv de participarea comunitatii. Rolul comunitatii este de a-i ajuta pe infractori sa-si dezvolte legaturi constructive in cadrul acesteia, sa devina constienti de interesul pe care comunitatea il manifesta fata de ei (regula 46).

Partea a treia a regulilor reglementeaza managementul implementarii si administrarii sanctiunilor si masurilor comunitare. Ele stabilesc, de asemenea, o serie de garantii si proceduri menite sa asigure respectarea drepturilor infractorului pe toata durata executarii sanctiunii sau masurii comunitare. Intre acestea, Regulile prevad:

-dreptul de a fi informat cu privire la drepturile pe le are,

-dreptul de a fi asistat pentru ca aceste drepturi sa fie respectate,

-dreptul de a adresa verbal sau scris plangeri, instantei care a pronuntat hotararea sa organului de executare, etc.

Regulile fac, de asemenea, referire la metodele si strategiile de interventie (cap.IX), la implicatiile si consecintele incalcarii obligatiilor prevazute de instanta (cap.X). O atentie speciala este acordata rolului cercetarii stiintifice in procesul promovarii si evaluarii eficientei sanctiunilor si masurilor comunitare (cap.XI).

Regulile au fost elaborate de 'vechiul' Consiliu al Europei, ai carui membrii, inainte de 1989, erau in exclusivitate tari din Europa occidentala. In 1989 erau 23 de membrii. La ora actuala Consiliul Europei are 55 de membri. Intre acestia sunt si tari ex- comuniste. 'In ce priveste membrii vechi - observa W.Rau[28] - n-a fost nevoie sa fie depuse eforturi speciale pentru a-i convinge de utilitatea sanctiunilor si masurilor comunitar. Sistemele lor penale prevedeau deja o paleta larga de alternative neprivative de libertate in momentul in care au fost adoptate regulile. Din acest motiv ele s-au ocupat in special de reglementarea unor garantii juridice ale infractorilor. Situatia noilor membrii este diferita. Cei mai multi nu au inca un sistem coerent de sanctiuni si masuri comunitare. Reglementarea acestora intampina dificultati de acceptare din partea personalului oficial din domeniul justitiei si din partea publicului. Ei se confrunta, de asemenea, cu lipsa de resurse umane si materiale si a infrastructurii necesare implementarii sanctiunilor si masurilor comunitare.'

In Romania progresele legislative in materia reglementarii sanctiunilor si masurilor comunitare sunt timide, desi este membra a Consiliului Europei din 1993. Aplicarea lor - in limitele inguste ale legislatiei existente - s-a realizat ca efect al actiunii societatii civile, sprijinita si coordonata de un Departament de specialitate, recent infiintat, din cadrul Ministerului Justitiei si cu asistenta - materiala, financiara si stiintifica - decisiva a Know How Fund de la Ambasada Regatului Marii Britanii si Irlandei de Nord la Bucuresti. Specialistii din Marea Britanie au fost o prezenta constanta, contribuind la formarea profesionala si manageriala a celor care isi desfasoara activitatea in domeniul probatiunii.

Rolul asistentei tehnice si al cooperararii inter-jurisdictionale internationale in promovarea si implementarea probatiunii.

Cooperarea interjurisdictionala si asistenta tehnica a reprezentat o sursa esentiala a armonizarii legislatiilor penale nationale, a promovarii unor politici comune in domeniul controlului si prevenirii infractionalitatii, al promovarii sanctiunilor si masurilor neprivative de libertate.

Probatiunea a fost considerata de Natiunile Unite una dintre problemele prioritare care necesita schimbul international de idei si experiente. Forma probatiunii, ca institutie juridica, trebuie astfel reglementata - preciza un document ONU din 1954 - incat sa se integreze in cadrul legislativ national. Dar interventia si reintegrarea presupun o relatie personala, fiind astfel o problema general umana care nu cunoaste frontiere si care a fost de multa vreme subiect al cooperarii umane .

Organizatia Natiunilor Unite a avut un rol esential in promovarea cooperarii internationale in domeniul prevenirii si controlul infractionalitatii precum si al sanctiunilor neprivative de libertate. In aceasta directie, un rol important l-a avut institutionalizarea Congresului cu privire la Prevenirea Infractionalitatii si Tratamentul Infractorilor (tinut odata la cinci ani) precum si adoptarea, la intalnirea ministeriala de la Versailles din 1991, a Declaratia asupra Principiilor si Programului de Actiune al Natiunilor Unite in domeniul Prevenirii Infractionalitatii si al Justitiei Penale. De asemenea, prin rezolutia Adunarii Generale Nr. 46/152 s-a infiintat Comisia pentru Prevenirea Infractionalitatii si Justitie Penala. Ea functioneaza din 1992.

Cooperarea internationala in domeniul prevenirii infractionalitatii, justitiei penale si implemetarii sanctiunilor neprivative de libertate include o varietate de activitati, intre care:

-asistenta in domeniul reformei legislatiei existente,

-dezvoltarea structurilor organizationale care sprijina si orienteaza administrarea legii penale,

-dezvoltarea agentiilor de administrare a sanctiunilor neprivative de libertate,

-seminarii, programe de pregatire, programe de cercetare, etc.

Al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite cu privire la prevenirea Infractionalitatii si Tratamentul Infractorilor (1990) a adoptat Regulile si Standardele Minime ale Natiunilor Unite pentru Sanctiunile Neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo) precum si Rezolutia asupra Principiilor si Directiilor de Cercetare a Sanctiunilor Neprivative de Libertate.

Cel de al X-lea Congres al Natiunilor Unite in domeniul Prevenirii Infractionalitatii si al Tratamentului Infractorilor (Viena, aprilie, 2000) a reiterat necesitatea promovarii alternativelor la incarcerare, a dezvoltarii programelor, politicilor si procedurilor justitiei restitutive cu respectarea deplina a drepturilor, nevoilor si intereselor victimei, infractorului si comunitatii .

In sistemul european, un rol esential in realizarea cooperarii in materia prevenirii si controlului infractionalitatii revine Consiliului Europei precum si Conferintei Europene Permanente asupra Probatiunii. Conferinta Europeana asupra Probatiunii a fost infiintata in 1981. Astazi la nivelul ei sunt reprezentate 20 de tari europene, prin intermediul unor organizatii private, departamente guvernamentale si persoane.

Conferinta Europeana asupra Probatiunii are statut de observator la Consiliul Europei. Principalul sau scop este de a constitui un cadru de dezbatere, schimb de idei si experiente in domeniul aplicarii probatiunii in diferite tari europene. Este evident, remarca - Peter Grundler, vicepresedinte al CEP- ca intr-o regiune cum este Europa, cu o asemenea diversitate de traditii politice, istorice, economice si culturale, sistemele de probatiune, legislatia si chiar obiectivele actuale ale serviciilor de probatiune difera foarte mult. Cu toate acestea, s-a dovedit ca sanctiunile si masurile comunitare functioneaza in toate aceste tari. Nu exista nici o indoiala ca folosita si implementata in mod corespunzator, probatiunea ofera infractorului sanse mai mari de integrare in comunitate, protejand astfel publicul de suferinte ulterioare.

Rolul cercetarii stiintifice socio-juridice si criminologice in promovarea si implementarea probatiunii.

In Romania, asa cum am observam in repetate randuri pe parcursul acestui studiu reglementarea normativ juridica a probatiunii, si mai larg a sanctiunilor neprivative de libertate este - ca sa folosim totusi un termen elegant - timida. Practica probatiunii s-a dezvoltat in cadrul activitatii unor agentii private - cu o coordonare generala realizata de catre Departamentul specializat al Ministerului Justitiei. Pregatirea profesionala a consilierilor de probatiune s-a realizat in cadrul unor stagii de pregatire in Marea Britanie.

Activitatea efectiva de probatiune desfasurata de aceste agentii, fie ca s-a realizat in cadrul unor programe de reabilitare in penitenciar, fie in comunitate, s-a intemeiat, de cele mai multe ori, pe transferul si aplicarea unor strategii si instrumente de evaluare neadaptate, nevalidate in Romania.

Este chiar recomandabil, si sigur mai pragmatic, ca intr-o faza de inceput, asa cum este probatiunea la noi, sa fie intens folosita cunoasterea si experienta acumulate in acest domeniu, in special in tarile cu traditie indelungata in practica masurilor comunitare. Trebuie sa existe insa, inca de la inceput, constiinta limitelor culturale ale acestui transfer - faptul ca o institutie nu poate fi integral importata si aplicata ca atare - in ciuda unor principii generale care se pot desprinde din analiza comparativa.

Din acest motiv, practica probatiunii ar trebui corelata cu studii si cercetari de psiho-sociologice, criminologie, asupra varietatii tipurilor de infractiuni si infractori din perioada de tranzitie, asupra varietatii motivatiei si factorilor criminogeni, etc. In egala masura ea ar trebui completata cu elaborarea sau validarea unor instrumente proprii de evaluare a infractorilor, riscului de recidiva, etc.

M.Holmes observa ca tranzitia, ca experienta sociala a fostelor societati comuniste, nu-si are corespondent in istoria nici unei alte societati. In acest nou context - sublinia Holmes- teoriile si conceptele traditionale care pretind sa explice campul social nu mai sunt suficiente pentru a intelege realitatile post-comuniste care cunosc o mare diversitate. Evenimentele se succed cu mare viteza, ceea ce face necesara o revizuire profunda a vocabularului nostru. Multe concepte clasice par sa fie depasite de aceasta dinamica a realitatii.[32]

Sublinierea lui Holmes este utila si merita sa fie retinuta ca ipoteza de lucru in studiile socio-juridice asupra tranzitiei si reformei. In domeniul socio-juridic, sunt unii autori care folosesc deja termenul de 'infractionalitate de tranzitie' spre a sublinia tocmai configuratia particulara (si pasagera dupa unii analisti) a criminalitatii specifice perioadei reformei.

De exemplu, imaginii traditionale a infractorului ca victima, ca persoana marginalizata, fara loc de munca, fara mijloace de subzistenta - care se regaseste si in situatia multor infractori majori sau minori din Romania - i se adauga altele, diferite, opuse. Pentru ilustrare, amintim de infractionalitatea economico-financiara si crima organizata care antreneaza personaje din lumea interlopa, lumea financiar-bancara, din cea politica, politie, parchet, justitie, etc. In majoritatea lor, aceste personaje - departe de a fi marginalizate sau discriminate - sunt figuri publice (in sensul larg al termenului) care beneficiaza de un statut economico-financiar ridicat. Acestei imagini a personajului (infractorului) 'din lumea inaccesibila a puterii si banului' (Orwell) i se adauga, intre multe altele, si aceea a personajului (infractorului) inteligent, care isi valorifica excelenta profesionala (in profesii extrem de cautate pe plan mondial) prin furt si piraterie in spatiul cibernetic, sau prin santaj si trafic de influenta, etc.

Infractionalitatea in randul minorilor si tinerilor are, de asemenea, o fenomenologie proprie, specifica - ne-legata doar de marginalizare, abuz si discriminare. Tiparul si modul de operare al multor infractiuni comise de minori si tineri tradeaza efectul violentei si agresivitatii din mass-media, identificarea cu eroi din seriale, etc.

Intr-un studiu pilot asupra infractionalitatii juvenile in perioada de tranzitie semnalam existenta a cel putin sase tipuri de infractori minori:

a.)   Tipul eroului. El  provine din toate mediile socio-economice si culturale si se grefeaza pe o psihologia caracteristica adolescentei, cu accentuarea inclinatiilor specifice varstei; incalcarea normelor face parte dintr-un ritual informal de dobandire a unei pozitii de leader in grupul de adolescenti, sau de recunoastere a apartenentei la un grup (gasca, banda, etc) de adolescenti.

b.)   Tipul revoltatului. Este expresia rupturii dintre generatii, a supraevaluarii conflictului de valori si a solutionarii lui prin mijloace violente. Provine din mediile socio-economice si culturale mijlocii si ridicate.

c.)    Tipul adeptului. Acest tip este structurat pe imitatia activa sau pasiva a unor modele de rol (frati mai mari, prieteni, parinti, eroi din seriale, etc. care au probleme cu politia, justitia, etc). L-am regasit in toate mediile socio-economice.

d.)   Tipul indeplinirii unei misiuni superioare. Provine, cel mai des, din medii socio-economice defavorizate. Minorii care apartin acestui tip comit infractiuni cu scopul de a-si ajuta sau intretine familia.

e.)   Tipul reactiv. Pentru acest tip infractiunea este reactia extrema de defulare si descarcare a agresivitatii rezultate din acumularea indelungata a unor frustrari generate de practici de discriminare si marginalizare; sunt capabili de infractiuni deosebit de grave (talharii, omucideri). Provin, in special, din medii socio-economice defavorizate.

f.)     Tipul expertului. Este un tip nou, aparut dupa 1990; cuprinde adolescenti si tineri care s-au specializat in domenii ale tehnicii de varf - informatica, electronica si telecomunicatii, calculatoare, etc. Isi folosesc aceste cunostinte pentru infractiuni in spatiul cibernetic (furt, piraterie, etc), etc.

Elaborarea unor politici sociale si penale eficiente, inclusiv aplicarea unor sanctiuni neprivative de libertate, presupune, ca prioritate a cercetarii stiintifice, identificarea tipurilor majore de infractori structurate in perioada de tranzitie.

Ca si in sistemul englez - din care s-a inspirat si dezvoltat - probatiunea s-a impus la noi, initial, in cadru comunitar, iar legea de reglementare a fost adoptata dupa trei ani. O astfel de practica a dovedit ca se poate si asa, si inca foarte bine. Preluarea unor obiective ale politicii penale de catre societatea civila, s-a dovedit utila si in alte situatii - in care exista lege, dar nu si vointa de a o aplica. Proiectul instantelor pentru minori, de exemplu, derulat la instantele din Iasi este rodul aplicarii unor proceduri speciale reglementate de codul de procedura penala (Titlul IV Proceduri speciale, Capitolul II, Procedura in cauzele cu infractori minori) la initiativa Asociatiei Magistratilor (filiala Iasi), fundatia Alternative Sociale, cu sprijinul material si financiar al Centrului de Mediere si Securitate Comunitara, etc.

Apreciem insa ca dincolo de aceasta perioada de inceput, generalizarea probatiunii si a altor masuri comunitare risca sa devina problematica daca nu se coreleaza cu o activitatea de cercetare stiintifica capabila sa-i asigure indeplinirea scopurilor si obiectivelor in raport cu toti actorii sociali implicati. Intre prioritati, se impun: elaborarea si validarea unor instrumente de cercetare (de diagnostic si evaluare) adaptate particularitatilor socio-economice si culturale ale Romaniei, a unei tipologii a infractorilor (majori si minori), etc.

Generalizarea probatiunii in Romania depinde - intre multi alti factori si rezistente - si de eficacitatea prevenirii si controlului riscului de recidiva. 'Fara managementul eficient al riscului credibilitatea probatiunii este ea insasi sub risc'(H.Hough, 1998, p.107). In conditiile unei opinii publice insuficient pregatite si realmente ingrijorata pentru siguranta sa[33], care solicita marirea regimului pedepselor privative de libertate, in conditiile in care legislatia penala este inca extrem de lacunara in materie , etc absenta unei cercetari stiintifice adecvate poate genera confuzie si lipsa de incredere in potentialul de reabilitare al sanctiunilor neprivative de libertate.